Aerul e umed, nesănătos, străbătut de un curent care aduce cu el duhoare de excremente. În această porţiune de subsol, în labirintul de coridoare şi încăperi oamenii îşi fac nevoile. Cel mai cumplit nu e însă mirosul otrăvitor, ci curentul. Seara îmi simt picioarele anchilozate.

Sus, deasupra noastră, mare fierbere. Se pregăteşte VIZITA. Este sîmbătă şi în fiecare sîmbătă vine să vadă şantierul cuplul prezidenţial.

Ies şi eu din încăperea mea. Pe holul întunecos nu se vede nimic. Găsesc, în sfirşit, o geană de lumină. Urc pe scara îngustă de fier. Tot şantierul, cît vezi cu ochii, e cuprins de agitaţie. Co­lonei îmbrăcaţi „la patru ace” sau în salopetă şi cu căşti albe pe cap aleargă înnebuniţi, ducînd din cînd în cînd la gură aparate de emisie-recepţie. Maşinile, toate, sînt oprite. Trupa (militari în termen şi concentraţi) mînuie de zor tîrnurile. Unii cară gunoiul cu roabele şi tomberoanele. Toţi militarii care fac treaba asta sînt îmbrăcaţi în surtucele portocalii cu dungi albe pe care le poartă ţiganii de la salubritatea Capitalei. Maiorul Dicu, şeful securi­tăţii Casei Republicii, îmbrăcat civil, îi zoreşte:

— Daţi-i mai repede, fir-aţi ai dracului să fiţi!

Un subofiţer împinge o roabă de gunoi şi este cît pe-aici să o scape peste parapet. Jos, lîngă şantier, în lumina soarelui de di­mineaţă se văd lucind mai multe maşini negre. Sînt autoturisme de lux, atît de bine întreţinute că par nişte bijuterii. Lîngă un grup masiv de militari (inclusiv subofiţeri şi locoteneţi) care mă­tură cu sîrg, ministrul apărării, generalul-colonel Milea Vasile, generalul Guşe, generalul Ilie Ceauşescu stau cu mîinile la spate şi privesc cu atenţie faţada clădirii.

Deodată aud în stînga nişte ţistuituri. Întorc privirile şi-l văd, ascuns după un container plin cu geamuri, pe locotenent-colo­nelul Matei. Stă ghemuit şi parcă se fereşte să nu fie descoperit.

— Pst! Pst! Vino-ncoa, locotenent!

— Ordonaţi, tovarăşe colonel!

— Apleacă-te! Aşa... Tocmai vin de la o şedinţă fulger a Consiliului Politic Superior. Transmite la toate cadrele militare următoarele instrucţiuni: cînd tovarăşul Nicolae Ceauşescu, co­mandantul suprem, sau tovarăşa Elena Ceauşescu ne fac deose­bita cinste să se oprească la vreun punct de lucru la care lucrează militari, comandantul de pluton strigă tare (dar nu prea tare) „ATENŢIUNE!”, ia poziţia de drepţi, se întoarce cu faţa către tovarăşul comandant suprem şi salută. Rămîne în această pozi­ţie pînă cînd tovarăşul comandant suprem pleacă. Transmite la toţi ceilalţi comandanţi de plutoane. Discret!

Mă îndepărtez. Cînd întorc capul îl văd pe locotenent-colo­nelul Matei strecurîndu-se printre containere, cu „mersul piti­cului”. Încerc să trec printre două coloane cînd, deodată, o mînă se lasă pe umărul meu:

— Unde te duci, măi, tovarăşe?

— Tovarăşe căpitan, raportez: am primit ordin din partea tovarăşului locotenent-colonel Matei să transmit comandanţi­lor de plutoane că atunci cînt apare tovarăşul Nicolae Ceauşes­cu, comandantul de pluton strigă „ATENŢIUNE” şi salută...

— Nţ! Sînt căpitanul Şoşu şi tocmai acum vin de la o şedinţă a C.P.S. Transmite mai departe: cînd tovarăşul Nicolae Ceau­şescu face armatei deosebita cinste de a privi la un pluton de mi­litari care muncesc, militarii nu se vor opri din lucru, iar ofiţerul va lucra în continuare şi el, alături de militari, fără să dea semne că-l vede pe tovarăşul comandant suprem — vor fi absorbiţi cu totul de munca lor. Transmite-i asta şi lui tovarăşu’ colonel Ma­tei, ca să ştie.

— Am înţeles, tovarăşe căpitan!

Figura scheletică a căpitanulului dispare printre coloane. Mă întorc, zăpăcit, şi tai platoul.

— Tovarăşe locotenent!

— Ordonaţi, tovarăşe locotenent-colonel!

— Sînt locotenent-colonelul Nichita...

Locotenent-colonelul, în vîrstă de peste 50 de ani, răsuflă greu, obosit, abia îşi trage sufletul.

— Te-am văzut... că vorbeai cu căpitanul Şoşu... Fugi repede şi spune-i că s-au primit alte instrucţiuni din partea... Birou­lui Politic... Oamenii lucrează, dar ofiţerul sau subofiţerul sa­lută... cînd tovarăşul Nicolae Ceauşescu... ne face deosebita cinste...

— Să privească nişte militari lucrînd! Am înţeles, tovarăşe colonel!

— Aşa!... Aşa!... Du-te!... Stai!...

Locotenent-colonelul rămîne cu mîna ridicată în aer, cu ochii zgîiţi într-o anume direcţie, de unde se vede venind spre noi cu pas ferm un colonel tînăr, plesnind de sănătate, cu obrajii raşi la sînge.

— Stai aici! ordonă bătrînul locotenet-colonel. Uite-l pe co­lonelul Mădureanu, secretarul de partid pe Direcţie. S-a schim­bat ordinul, tovarăşe colonel?

— Da, dom’le!

— Ofiţerul nu mai salută?

— Ce salut, dom’le? Ce salut? S-a făcut ministrul foc! Şi pe bună dreptate! Fiţi atenţi! Se schimbă tot! Cînd apare coman­dantul suprem toţi militarii se ascund! Să nu se vadă picior de

militar! Luaţi legătura cu comandanţii de unităţi! Să intre, dra­cului, prin găuri, pe sub pămînt, nu ştiu! E clar? Să dispară toţi militarii! Să nu vadă tovarăşul Ceauşescu picior de militar! Or­dinul ministrului!

De-a lungul bulevardului, pe mijlocul căruia s-au dezlănţuit jocurile de apă fulgerînd în lumina rece a soarelui de dimineaţă, o coloană lungă de maşini negre şi-a făcut apariţia, îndreptîn­du-se leneş către şantier.

— Vine!

Colonelul sare în sus ca muşcat de şarpe şi dispare în fugă. Pe tot şantierul se văd mase de militari fugind ca nişte turme speria­te de capre, mînate de la spate de păstori zeloşi.

Civilii mănîncă seminţe şi rîd dispreţuitor. Concentraţii, gîfî­ind ca animalele, sînt închişi repede la parter, în camerele cu balcon. Sînt foarte aproape de grupul generalilor. Ministrul (a­cum pot să-l văd foarte bine: un om solid, nu prea înalt, cu chip buhăit) îi face semn unui colonel, îi şopteşte ceva la ureche. Cîţi­va generali aflaţi în preajmă dau aprobatori din cap. Colonelul transmite ordine şi în curînd peste tot se strigă: „Să nu apară militari la ferestre sau pe balcoane! Îndepărtaţi mlitarii de la fe­restre şi ascundeţi-i! Sînt murdari, fac impresie proastă!”

Din spatele macaralei după care stăm ascunşi cîţiva ofiţeri şi subofiţeri vedem totul ca-n palmă. O mulţime de colonei şi ofi­ţeri superiori stau pe vine, pitiţi printre containere sau pe după diferite utilaje. Maiorii Vînătu şi Cercel s-au vîrît într-un con­tainer mare de gunoi. Comandanţii de unităţi stau ascunşi pe după barăci şi fac semne disperate cînd vreun militar scoate ca­pul din ascunzătoare.

În sfirşit, Ceauşescu apare pe placă. Este însoţit de Elena Ceauşescu şi de o mulţime de civili bine îmbrăcaţi. Ceauşescu este un om scund, foarte scund, poartă o şapcă de culoarea cafe­lei cu lapte şi un costum închis la culoare. Haina e descheiată, iar el se opreşte din cînd în cînd, punînd mîinile în şolduri. Chi­pul scofilcit îi este acoperit cu pete mari de culoare întunecată şi ochii îi lucesc straniu. În ciuda faptului că e bătrîn, Ceauşescu merge repede de tot, are gesturi rapide, priveşte iscoditor în jur.

Se apropie de o masă largă pe care se găseşte macheta Casei Re­publicii şi arată ceva clătinînd din cap. Elena este, într-adevăr, foarte bătrînă, cu o figură îngheţată şi numai cînd rîde capătă, cît de cît, un aspect uman. El nu rîde niciodată. Face gesturi mîni­oase, priveşte în sus, dîndu-se un pas înapoi, se învîrte în jurul mesei. Toţi cei aflaţi în jurul lui se poartă cu o slugărnicie dez­gustătoare.

Alaiul dispare în Casă, urcînd scările spre intrarea principa­lă. Şi timpul începe să treacă greu, înnebunitor de greu. Limbile ceasului parcă nu se mişcă. Trece o oră, apoi două, apoi trei. Lu­crul pe şantier s-a oprit demult şi ai impresia că vizita preziden­ţială nu e nimic altceva decît o comisie care a venit să ancheteze cauzele care au provocat aici un mare dezastru. Îmi e frig şi mă dor picioarele, stau pe după macara de aproape trei ore. E trecut de 15.00. Civilii au plecat demult acasă, încă de pe la ora unspre­zece (doar e sîmbătă!), n-au mai rămas decît inginerii şi şefii de brigăzi. Deodată, un suspin imens de uşurare se ridică în aer: maşinile negre se pun în mişcare. În sfirşit, coloana prezi­denţială pleacă. Vizita a luat sfirşit. Ne vom aduna acum să fa­cem bilanţul pe plutoane, pe companii, pe batalioane. Apoi se va aduna unitatea şi ne va vorbi comandantul. Toate astea vor dura cel puţin o oră. După aceea trupa va intra la masă. La cinci ne vom sui în autobuze şi vom pleca în Vitan, unde avem pro­gram administrativ. Comandanţii de plutoane şi companii, fiind zi de sîmbătă, au un program mai lejer — sînt liberi să plece acasă la orele 19, după ce soldaţii termină programul adminis­trativ.

Astăzi este duminică. Dintre civili, singurii care vin la lucru sînt maiştrii sau, ici-colo, cîte un inginer. Şi asta numai fiindcă vin militarii. De lucrat, nu se lucrează nimic. Oamenii stau în­tinşi pe caloriferele viriaşe, pe scînduri ori pe cartoane şi joacă ţintar. În caz de control sau de VIZITĂ se ascund. Dar, de obi­cei, duminica şefii sînt puţini, controalele rare. Trec pe o hîrtie toţi militarii „prezenţi”, deşi n-au venit la lucru decît doi şi duc hîrtia la inginerul Blădulescu. O înregistrează plictisit. Mă în­treabă cum mă cheamă şi de la ce subunitate sînt. Apoi îmi spu­ne că „sînt liber”. Intru în subsol şi scot cărţile. Se apropie exa­menul de admitere. Sînt convins că n-am nici o şansă. Şi totuşi... învăţ. În tot subsolul nu se aude nici un zgomot, în afara dinţilor mei clănţănind de frig. Şi brusc, lumina se stinge. Îmi strîng lu­crurile pe întuneric, încui uşa în urma mea şi ies, ca dintr-un mormînt, afară. Pe şantier e frig şi nu se vede nici o mişcare.

Săptămîna trecută, în „şedinţa restrînsă” cu ofiţerii, o comi­sie de procurori militari ne-a prelucrat cu privire la optica asu­pra „ordinii, disciplinei şi onoarei militare” în unităţile din eco­nomia naţională, aşa cum se văd ele „de sus”. Procurorii ne-au comu­nicat că ministrul este hotărît să termine cu indisciplina pe şan­tierele militare şi că va proceda la o amplă trecere în rezervă a ofiţerilor inferiori, principalii factori de indisciplină. Noi le-am răspuns că militarii concentraţi încalcă disciplina cu premedita­re, că nu avem, faţă de ei, nici un mijloc de constrîngere, că am rămas numai pe hîrtie în fruntea plutoanelor, care în realitate sînt comandate de civili. Nu-i de mirare că plutoanele refuză în masă să execute ordinele şi că ofiţerii inferiori sînt bătuţi, umi­liţi.

— N-am venit să discutăm asemenea lucruri, ne răspunde procurorul. Totul trebuie rezolvat cu tact. Şi ne mai spune că, la cel mai înalt nivel, s-a hotărît ca pe şantier să nu fie pedepsit nici un concentrat sau militar în termen şi că este interzis să li se taie ore soldaţilor (nu însă şi cadrelor).

Pentru a ne da o pildă de „tact” procurorul colonel ne-a po­vestit cum în staţia de autobuz s-a apropiat de el un soldat care l-a salutat şi i-a spus: „Tovarăşe colonel, sînt soldatul X, vă rog să-mi scoateţi şi mie p... din pantaloni ca să mă piş”.

— Altul în locul meu ar fi făcut poate tămbălău, dar eu, adaugă colonelul, mi-am spus că nu cadrează cu onoarea de ofiţer să mă cert cu soldatul, aşa că m-am suit în autobuz...

Adunarea se termină penibil. Ne e ruşine să ne privim unii pe alţii. În timp ce ne îndreptăm spre şantier aud în urma mea vocea căpitanului Păduraru:

— Pora, te cheamă tov. colonel Blădulescu.

Mă duc la colonelul Blădulescu.

— Tu ai făcut, îmi zice aranjîndu-şi ochelarii şi cotrobăind prin servietă, un raport cum că te-au bătut doi militari concen­traţi?

— Da.

— Ai martori?

— Am, domnule colonel!

— Mda...

Scoate o foaie de hîrtie din servietă. Îmi recunosc raportul: