— Frumos cal, rege! De ce nu l-ai păstrat să te îngropi cu el? Că aşa e datina voastră! Coboară în mormânt cu calul!
Pe faţa lui Tanusa nu se scrise atunci nicio tulburare. Privirea numai îşi căpăta o putere neobişnuită, în care se vedea toată mânia. Ea era aruncată, departe, peste mulţime. Regele călca solemn, ca în vis, pândind şi fiind gata să ridice braţele amândouă la cel dintâi „Slavă ţie, Tanusa!” care, la imboldul zeloşilor oameni ai lui Genaios, acoperea strigătele neplăcute.
În valul mulţimii, însă, oamenii stăpânirii îi căutau pe tulburători. Şi nu o dată le-au scăpat din mâini doi inşi, dintre care unul mai în vârstă, cu nasurile turtite amândoi, cu ochii mici şi cârpiţi, cu viţioane lungi şi decolorate de păr rar, dat cu unt rânced, purtând, când nu erau luaţi în seamă, o cuşmă ascuţită, pe care o aşezau pe creştet de îndată ce izbuteau să se facă nevăzuţi. Cine ar fi cunoscut bine garda personală de la palatul lui Tanusa i-ar fi recunoscut pe aceşti ostaşi de credinţă aşezaţi de strajă la intrări. Ei ajunseseră chiar să-l batjocorească pe regele lor pentru prietenia înjositoare dar şi interesată a acestuia cu grecii, pe care nu o mai puteau îndura. De altfel, de când Canites, care ştiuse a le folosi nemulţumirile, pusese stăpânire pe lagărele de prizonieri ale lui Tanusa de pe moşiile Histriei, nu o dată noaptea, pe uşa scundă din zidul de apărare dinspre apus, se strecuraseră iscoade aducătoare de veşti. Erau mai întotdeauna sciţi încercaţi în lupte, credincioşi vechilor datini. Şi pretutindeni, în grajdurile regale, pe paiele proaspete, pe sub burţile cailor, în spatele imenselor cuptoare de lut şi de piatră de prin bucătării, în magaziile cu grâu şi secară, în podurile cu arme, noii sosiţi strângeau după împrejurări doi, trei ascultători. Şi totdeauna şi pretutindeni era aceeaşi poveste: trădarea regelui, lăcomia lui de bani şi avere, nesocotirea datinelor scite, nelegiuirile religioase alături de greci. Clocot de ură era, dar până în clipa de faţă, cel puţin, alte îndrăzneli nu-şi dăduseră frâu liber.
Încet şi solemn, cortegiul a ajuns pe Acropola cetăţii. O lumină dogorâtoare cădea ca plumbul, încropind apa rămasă de la ploaie în şanţurile temeliilor noului templu, ce părea, în linii negre şi groase, un plan desfăşurat în faţa tuturor. Erau însemnate în săpături locul viitoarelor ziduri şi viitoarelor coloane.
În tăcerea care s-a făcut s-au auzit limpede imnurile Taureilor. Erau slabe, ca şi cum ar fi pălit de lumina prea tare a soarelui. Din când în când, în imnurile acestea solemne străbăteau ţipetele pescăruşilor şi gunguritul porumbeilor. Apoi Theodotos, cu vorba lui rară, începu:
— Cetăţeni liberi ai Histriei! Îndemnaţi de semne, luminaţi de un gând mare care ne-a dus cu câteva veacuri în urmă, până la întemeietorii cetăţii, şi ajutaţi de oaspetele nostru drag, preamăritul şi puternicul rege Tanusa, slăvim de astăzi pentru veşnicie pe zeul strămoşilor noştri, pe Poseidon, Taurul Mării!
Şi monoton, plictisitor, gângăvit câteodată, Theodotos a continuat, arătând toată frumuseţea şi foloasele noului cult pentru o cetate a mării, ca Histria. Apoi întorcându-se către Genaios, care sta împietrit parcă, începu o înceată şi lungă laudă.
În neclintirea aceasta respectuoasă a tuturor, din apa călduţă a unei temelii, o broască râioasă a scos mai întâi capul, curioasă să vadă ce se întâmplă. Interesată parcă de discursul lui Theodotos, ea săltă puţin, aruncând şi un braţ peste muchia săpăturii. Asculta, de bună seamă, jucându-şi guşa cu o respiraţie calmă, când fu scoasă din beatitudinea ei. Neliniştit, nărăvaşul armăsar alb, martor mai puţin iubitor de discursuri, deşi personaj principal în actul ce se oficia, începu să necheze şi să-şi lovească copita de lespedele de marmură. Acesta fu sfârşitul audiţiei. Broasca, temându-se mai mult de copită decât de solemnul discurs, a sărit la loc, în apă.
Theodotos abia ajunsese la jumătatea elogiului lui Genaios. A arătat mai ales că întru nimic nu împiedică originea lui străină în îndeplinirea slujbei de pontif al lui Poseidon. Cetăţean liber şi mai ales cetăţean vrednic şi devotat Histriei, el putea să fie, cum va fi, preotul noului cult. După Theodotos, aruncând câteva grăunţe în jertfelnicul din faţă şi aplecându-se cu braţele ridicate peste aburul parfumat, Genaios, el însuşi, a început să oficieze. Cu o voce stinsă, el rosti rugăciunea de închinare şi jertfă:
— O, zeu al mărilor furtunoase şi al izvoarelor limpezi, conducător al cailor cu copite de bronz din carul tău ce fuge peste valuri, cu osiile neatinse de spume, tu cel ce cutremuri pământurile cu tridentul, zeu al cuiburilor şi vlăstarelor, zeu al mâniei şi al vieţii, tu care i-ai dat omului de ajutor calul, primeşte şi jertfa aceasta şi fii-ne binevoitor când sfinţim casa puterii şi chipul tău!
Şi zicând aceasta, Genaios bătrânul întinse în laturi braţul drept, aşteptând. Un slujitor tânăr îi aşeză în pumn o suliţă scurtă, puternică, ascuţită ca o săgeată. De-a lungul suliţei doi nuferi se împleteau, ca doi şerpi. Genaios apucă arma, se trase câţiva paşi în urmă şi cu toată puterea o zvârli în pieptul lat al armăsarului.
Unealta a fost bună, dar braţul slab. Lovit în plin, nu însă adânc, sub un şuvoi de sânge, calul se ridică în două picioare, rupse frâiele care-l ţineau şi, înnebunit de spaimă şi de durere, fugi înspre templul lui Apollon cu suliţa înfiptă şi clătinată în rana ce se adâncea. Copitele lui răsunau pe scările de marmură neagră. O dâră de sânge ca o potecă roşie pornea din temeliile noului templu printre coloanele celuilalt, unde Apollon, zeul luminii şi al tămăduirii, privea departe, cu braţul întins.
Clipa în care armăsarul lovit a scăpat fugind printre coloane a fost primită de mulţime la început cu neaşteptată surprindere, apoi cu indignare la unii şi huiduieli cu glume zvârlite printre murmure la alţii:
— Trage la zeul celălalt! se auzi zeflemeaua.
— Înhamă-l, Helios, la carul tău! glumeau cei mai sceptici.
— Nelegiuire! Templul nu se va mai înălţa! strigau credincioşii şi înspăimântaţii.
Şi armăsarul scăpat a fost prins de mulţime şi doborât cu securea.
Nici ziua a doua a serbărilor n-a fost mai liniştită. După dorinţa regelui, locul alergărilor fusese ales la miazănoapte de cetate, pe o lungă fâşie de pământ ce intra între lacuri şi sfârşea cu capătul cel mai dinafară sub frunzişul pădurii de fag şi stejar, deasă, fără urme de potecă, urcând spre ţinuturile nesigure dinspre braţul cel mai de miazăzi al Histrosului. Arena improvizată a Histriei pe limba aceasta de pământ se construise cu un zaplaz de butuci bătuţi drept creastă în mijlocul ei. El trebuia înconjurat de alergători. Iar trepte de lemn se ridicaseră în amfiteatru pe o latură a pistei. Două grajduri se luau la întrecere; cel al lui Theodotos, cu cai înalţi, negri, cu trupuri lucioase şi hamuri albe, şi cel al regelui Tanusa, cu cai roibi, mai mărunţi, dar iuţi, cu hamuri roşii. Vizitiii purtau aceeaşi culoare de haine şi vlăjganul negricios şi prost, gălăgios şi cu pumnul tare, pe care Smikros îl întâlnise cândva într-o tavernă a oraşului, era foarte mândru în tunica lui albă, încins cu un brâu făcut din paftale de aramă, cu potcoave şi capete de cai bătute pe ele.
Aşezate la rând, cu vizitiul acesta, cel mai priceput şi devotat, lânga scara de plecare, carele erau privite cu drag, în neliniştea cailor negri, de Theodotos. Sub pleoapele lui grele şi adormite, privirile herghelegiului acestuia aflaseră o aprindere pe care niciodată pânzele corăbiilor n-ar fi fost în stare să le-o dea.
Alături de el, Tanusa, cu statura îndesată, se frământa neliniştit. Mulţimea, în veşminte viu colorate sub lumina orbitoare a soarelui, vocifera, punea rămăşaguri, striga nume de vizitii, din când în când pe al celui mai înalt magistrat, pe al regelui şi al zeului Poseidon, în cinstea căruia aveau loc cursele.
Genaios cel bătrân, vechi corăbier, era mai puţin interesat de jocul acesta al alergărilor de cai. Preţuia însă şi se bucura de ideea reînviată pe care o azvârlea în aprinderea acestor mulţimi, cu un anumit scop. Spiritul agonal pentru care luptase din răsputeri se înfăptuia aici în forma lui cea mai largă, în amurgul aceleiaşi zile, în Odeonul de curând construit, aveau să aibă loc, de asemeni, întreceri de imnografi şi de coruri. Şi acolo va sta în faţa cetăţenilor din Histria aceeaşi idee a agonului, a întrecerii, mai subţire, mai spiritualizată, fireşte, menită să reînvie însă o veche datină elină. Ideii curselor, nu curselor în vârtejul lor de copite şi urlete ale mulţimii, îi zâmbea bătrânul armator. El ştia că în alcătuirea autocrată a cetăţii, pe care voia să o păstreze, întrecerile dădeau numai impresia participării mulţimilor, nu şi participarea însăşi. Atâta vreme cât metecii, meseriaşii şi sclavii nu puteau lua parte la asemenea întreceri din propria lor libertate şi iniţiativă, ci numai ca prepuşi ai liberilor cetăţeni, agonul rămânea o înşelătoare unealtă aristocratică, menită să lege polisul, cetatea însăşi, de cultul şi venerarea zeilor şi tradiţiilor stăpânitoare.
Acestea erau gândurile reîmprospătate, cărora le ieşea înainte cu încredere bătrânul Genaios la cursele de cai ţinute în cinstea lui Poseidon, mai ales după neplăcuta întâmplare a armăsarului alb din ajun. Aflase că stângăcia şi lipsa lui de putere, care n-au izbutit să răpună jertfa, avuseseră neplăcute urmări. În ciuda solemnităţii şi a sărbătorilor începute, în după-amiaza aceleiaşi zile zeflemelele nu mai încetau. Până şi Tanusa, regele viclean, găsise prilejul să se răzbune pe Genaios de strigătele insultătoare pe care le auzise din mulţime. De aceea, când frumosul armăsar alb din grajdurile sale a fost totuşi adus, măcelărit de secure şi aşezat sub altarul improvizat, Tanusa ar fi rânjit şi ar fi spus printre dinţi:
— Ar fi fost mai uşor sacrificiul, dacă în loc de armăsar se cerea o broască ţestoasă!
Genaios s-a făcut că nu aude, dar n-a uitat.
Era trecut de amiază. Mulţimea petrecuse toată dimineaţa privind în arenă la luptele care frângeau trupurile unor uriaşi. Erau luptători înalţi şi blonzi, veniţi de departe, din nord, de dincolo de Histria, pe care mărunţii sciţi îi doborau lovindu-i cu capul în burtă; erau înalţi oamenii arămii veniţi de departe, din ţinuturile Egiptului, erau unii care priveau blând, strângând numai pumnii puternici, erau alţii cu ochii însângeraţi, sălbatici, gata să muşte când se vedeau aproape învinşi. Premiile se plăteau în câteva amfore de vin bun de Thasos şi Rhodos şi voie liberă de sorbit după pofta inimii, după luptă, din butii mari, desfăcute, cu vin prost, oţetit, din partea locului. Într-una din butii, de sete şi căldură se înecase chiar un luptător gigantic, alb, cu părul ca fuiorul.
Mulţimea, puţin obosită, sub soarele dogorâtor şi greu, ospăta. La brânza şi pâinea adusă de fiecare, dărnicia cetăţii adăugase subţirile gustări dulci, mai rare. Sclavele tinere ale cetăţii, toate cu pescăruşul ars cu fierul pe umărul stâng, umblau printre spectatori cu coşurile pline, oferind migdale, nuci, pere şi naramze. Turte dulci, plămădite cu miere şi presărate cu mac şi şofran, se smulgeau, din coşurile purtătoarelor, cu bătaie.
Se înviorase puţin de pauza nămiezii mulţimea, când s-a dat semnalul curselor. Lunga pistă trebuia ocolită de două ori de carele alergătoare. Când s-a lăsat o pânză purpurie, carele au pornit cu huruit de roţi, pocnituri de bice şi strigăte de vizitii. Gigantul cu tunica albă din primul car al lui Theodotos ţinea latura cea mai dinafară. Lângă el, înspre interiorul arenei, era un car al lui Tanusa, apoi altul al grajdului potrivnic şi aşa până lângă zaplaz. Au pornit nebuneşte în nouri de praf şi în atenţia tuturor. Când au ajuns însă la capătul dinspre pădure al arenei, lătrături sălbatice au speriat caii. Carele s-au îndesat, o clipă, unele peste altele. Trecând de capătul zaplazului, şi-au regăsit iarăşi locul liber. La a doua ocolire însă, în acelaşi loc de sub pădure, o haită de lupi a sărit înaintea alergătorilor, cu mult înainte de capătul pistei. Caii s-au speriat, n-au putut fi ţinuţi în frâu, s-au ridicat în două picioare, au răsturnat carele, au rupt oiştile. Mulţi cai şi-au frânt picioarele, şi vizitiul spătos al lui Theodotos, el însuşi a rămas sfârtecat de roţi şi copite.
Nimeni n-a mai ajuns la capătul cursei, nimeni n-a mai luat premiu. Era pagubă mare şi înfrângere. Spuneau unii care se aflau mai aproape de capătul acesta dinspre pădure al pistei că, de cum s-a spart alergarea şi carele s-au încălecat în învălmăşeală, s-au făcut nevăzute şi haitele de lupi. Şi că de sub stejăriş, în loc de urlete s-ar fi auzit râsete, râsete puternice ca din zeci de piepturi. Atunci oamenii care fuseseră martorii acestei grozăvii s-au speriat, au scuipat înspre pădure şi au crezut în farmece.
Întâmplarea aceasta l-a mâhnit cumplit pe rege, păgubit de ce avea mai bun în grajdurile sale, dar l-a întristat şi pe Theodotos, nemângâiat de o mare pierdere. În amândoi murise gustul serbărilor şi entuziasmul şi credinţa în ziua de mâine. A trebuit să le reamintească Genaios bătrânul şi să stăruie în gândul că întâmplările, oricât ar fi fost de vitrege, nu trebuiau să întunece strălucirea serbării şi nici înscăunarea marelui zeu. Ea însemna mai mult decât pierderea unor cai şi moartea unor vizitii. Însemna ţinerea în loc a vechilor stări de lucruri şi de câştiguri, în faţa unei lumi mărunte, iscusite şi producătoare, care după munca şi pofta ei cerea să înnoiască vremurile. Şi altă putere nu era de folosit decât a zeilor chemaţi în ajutor, bizuită mai mult pe prostia şi frica mulţimilor decât pe o putere reală, ce nu exista.
E adevărat că oamenii lui Genaios i-au povestit că au văzut pe geana pădurii, înainte de nenorocire, pe câţiva din oamenii lui Tanusa, ba chiar şi pe cei aflaţi că strigaseră la sacrificiul armăsarului alb. Şi oamenii de încredere l-au vestit pe bătrânul negustor că se urzeşte ceva. Dar Genaios şi de data aceasta s-a făcut că nu aude. A clipit numai de câteva ori şi a schimbat vorba.
Dacă astfel au fost văzute cursele dinspre tribunele îndelung pregătite ale Histriei, cu totul altfel ele s-au înfăţişat dinspre pădure. Aici ajunsese şi se ascunsese, aşteptând, navarhul Thrasybulos cu mica lui oaste şi ceata sclavilor răzvrătiţi de sub conducerea lui Aetas. După cum hotărâse atenianul, avea să pornească atacul în ultima zi. Sta însă apropiat pentru a putea supraveghea toate mişcările din cetate. Şi, în aşteptarea asta, Aetas, dar mai ales Lăţosul, s-au hotărât să le strice lui Theodotos şi lui Tanusa gustul curselor de care. Sclavii aveau cu ei o haită întreagă de dulăi puternici, pe care i-au asmuţit la început, făcându-i să latre. Apoi, la a doua ocolire, Lăţosul şi câţiva îmbrăcaţi în piei de lup abia jupuiţi, al căror miros înspăimântaseră caii, le-au ieşit înainte.
Sclavii şi ostaşii au petrecut şi s-au veselit de priveliştea celor văzute. Se urcaseră în copaci, sau unii în cârca celorlalţi şi băteau cu pumnii şi cu palmele de atâta plăcere. Navarhul însă a stat gânditor, simţind o mâhnire. Împins la luptă de împrejurări, el o primea, dar firea lui, înclinată spre armonioasă zidire şi în lucruri, şi în oameni, simţea ca o părere de rău nu numai pentru cei ce se jertfeau, dar şi pentru lucruri şi pentru dobitoace. Pentru el stăteau un preţ şi o trebuinţă în toate câte viaţa aşezase în jurul omului. Şi distrugerea îl mâhnea.
n tabăra de la apus de cetate, la moşiile Histriei, de unde fusese trimis Smikros care nu se mai întorsese, nu se pierduse vremea. Zoltes şi Canites, înţelegând sfatul Gemei, au orânduit după cum se cădea, puterea atât a braţelor, cât şi a sufletelor. Vătafii fuseseră omorâţi şi păstraţi numai câţiva oameni de încredere, care, sub înfăţişarea că ar fi mai devotaţi stăpânilor din cetate, duceau acolo câte puţin din rod de fructe şi de legume pe câte un măgăruş încărcat, culegând în schimb vorbe şi tâlcuri despre tot felul de întâmplări. Conducătorii Histriei simţeau, fireşte, că lucrurile nu merg după pofta lor la aşezările de la câmp, dar prinşi între frământările cetăţii, ameninţarea corăbiilor ateniene, răscoala sclavilor de la gura Histrosului fugiţi din cetate şi acum liberi şi mai ales pregătirea serbărilor în cinstea lui Poseidon, nu voiau să întârzie pe cercetări. A fost de la început politica lui Genaios bătrânul de a se face ca nu ia în seamă ceea ce nu-i pria lui sau stăpânilor cetăţii, amânând hotărârile. Veştile care veneau la moşii prin iscoade vorbeau toate mai ales de fierberea pregătirilor pentru serbare.
Canites se bucura îndeosebi de întâmplarea armăsarului alb şi a curselor de care. Cei doi soldaţi mărunţi, cu ochii oblici şi nasul turtit, de el fuseseră trimişi să stea de strajă la palat, în înţelegere cu comandantul gărzii. Erau doi oameni de încredere. Cel mai în vârstă slujise cu devotament pe regele Charaspes, tatăl lui Tanusa şi al lui Canites, coborâtor de la miazănoapte şi, într-o generaţie anterioară, cuceritorul acestui ţinut, silind cetăţile greceşti, dar mai ales înfloritoarea Histrie, să plătească un tribut greu pentru întinderea pe care se ridica cetatea, în ţara ajunsă acum în stăpânirea sciţilor năvălitori.
De curând, starea de lucruri însă se schimbase. Legăturile dintre răsculaţi şi cetate se înrăiseră. După răstimpul de început, în care Genaios se făcea că nu-şi dă prea mare osteneală cu răscoala de pe moşii, au venit soli ai Histriei până la gospodăriile acestea de la ţară. Ei au adus veste despre cele ce se hotărâse în sfatul cetăţii, anume să se omoare toţi copiii de sclavi până la cinci ani. Solii arătaseră însă că Histria ar renunţa la hotărârea aceasta, făcută din economie, că nu avea să hrănească atâtea guri neproducătoare, dacă cei de la moşii s-ar supune, ar intra iarăşi în ascultare, ar aduce toate roadele pământului din acel an în cetate, dacă ar munci să sporească veniturile şi, mai ales, dacă i-ar preda pe toţi cei făcuţi prizonieri de Tanusa, din neamul geţilor.
Acum, însă, la vestea aceasta a crescut Zoltes în mânie. Pentru libertatea neamurilor vechi, băştinaşe, se răzvrătise şi pornise el la luptă. Deci răsculaţii ogoarelor au respins josnicia propunerilor histriote. Ca valurile veneau veştile şi băteau în cugetele oamenilor, lăsând în urma lor şi amărăciune şi mânie.
Din toate, o singură bucurie de-a lungul răstimpului acesta au putut culege: lauda ce se aducea vlăstarului celui mai tânăr al neamului get, despre care se aflase că se purtase cu neabătut eroism. Era, fireşte, vorba de Thrax. Seara, în jurul focurilor, se povesteau multe din isprăvile lui. Erau cunoscute aci şi jocul său ca al treilea actor împreună cu mimii lui Genaios, după cum mai ales se aflase şi despre omorârea lui Smikros. Thrax creştea în admiraţia şi nădejdea tuturor. Fără să-l fi văzut măcar, oamenii aceştia aprinşi, care aveau nevoie de un erou al lor, de o icoană vie în care să creadă, făcuseră din tânărul ucenic al lui Duris o pildă şi un neasemuit viteaz, trăgând nădejde că în ziua în care se vor porni împotriva Histriei, cu arme furate cu încetul din arsenalul cetăţii în bună învoială cu păzitorii lui, Thrax va face parte dintre ei. Nu ştiau cum, dar o doreau ziua aceea şi o aşteptau.
Singura care se temea că are să vină şi trăgea nădejde că ceva are să zădărnicească până la sfârşit sosirea lui Thrax era Gema. Ea nu era numai păstrătoare, dar şi buna cunoscătoare a datinelor. Şi cu groază îşi vedea fiul căci, după câte i se povestise, îl identificase sub numele său nou, căzând poate jertfă unor datini ale vechiului neam get, cărora nu li s-ar fi putut împotrivi. De aceea, de la un timp, ea nu mai răspundea la întrebări, lipsea de la sfatul şi adunările tuturor, era greu de găsit. Dincolo de aşezări, de grajduri şi de corturi, acolo unde începeau zăvoaiele şi lanurile, la guri de poteci şi de maluri săpate, Gema aştepta. Din câte aduseseră iscoadele, din câte bănuia, dar mai ales din câte simţea cu inima ei de mamă, se temea că în drum de noapte sau de zi Thrax se va arăta. Şi nu s-a înşelat. Într-un amurg liniştit, fluierând uşor, zvârlind cu pietre în păsări, sărind şi zburdând, Thrax a apărut cu statura lui zveltă şi chipul frumos de flăcău bălai cu ochii limpezi, albaştri, dând la o parte spicele înalte sau crengile, făcându-şi drum. Mama sa, recunoscându-l de îndată, a sărit de la locul ei de pândă, l-a apucat de umeri cu braţele ei puternice şi l-a strâns la piept. L-a sărutat apăsat pe frunte şi i-a pus palma pe buze, să nu rostească vreun cuvânt. Apoi l-a tras într-un aluniş des, l-a întins la pământ şi abia acolo, mângâindu-i părul, au început să vorbească în şoaptă. Gema îi lămurea lui Thrax, uimit de toate precauţiile astea, că erau încă neînţelegeri în tabără şi că nu era bine să se arate.
