Te-a iertat, pentru că îi aduceai veşti pe ascuns, ba îi dădeai şi sfaturi! Este, sau nu, adevărat? Am avut şi noi iscoade bune, Smikros, după cum vezi…
Smikros nu răspunse şi trecu capul de pe un umăr pe altul, închise câte un ochi, ca şi cum ar fi ochit, pe rând, când cu stânga, când cu dreapta, cu o săgeată imaginară.
— Toate rosturile bătrânului le-ai slujit cu viclenie, trădând şi înşelând, începând cu ai tăi, continuă Thrax.
Smikros mormăi ceva, încercând să-i rupă vorba şi să protesteze, dar îi trecu prin gând că Genaios a aflat că el i-a minţit pe cei din Tomis, arătându-le că Histria e vrăjmaşă Atenei şi Ligii maritime. Iar bătrânul Genaios ar fi tras Histria la fund, dacă schingiuirea sclavilor nu l-ar fi scos în fruntea cetăţii.
— Şi cine a voit să-l convingă nu de mult la Tomis pe comandantul escadrei ateniene să nu se arate cu corăbiile sale în faţa Histriei, dacă nu vrea luptă cu flota cetăţii? Cine ar fi săvârşit ticăloşia asta, dacă Genaios cel tânăr, prin oamenii lui, n-ar fi prins de veste? vorbi din nou Thrax.
— Şi acum… vin corăbiile ateniene? murmură Smikros cu un ochi închis.
— A! Ai vrea să ştii, să te duci degrabă să dai de veste? Dar iată că n-ai să ajungi! Şi Thrax mai făcu un pas înspre el.
— Şi unde ai să mă duci şi ce ai să faci cu mine? întrebă în cele din urmă piticul, îngrijorat.
— Mai ai de dat socoteală. Spune, Smikros, nu l-ai dus tu pe Zoltes la moşiile cetăţii, să-i liberezi pe sclavi şi pe prizonieri?
— Eu! răspunse iluminat cel întrebat, în nădejdea că fiind vorba de libertate, va fi descărcat de răspundere.
— Şi de ce n-a făcut-o?
— Gema s-a împotrivit.
De data aceasta Thrax a fost acela care a tăcut îndelung şi a plecat capul. Smikros era nedumerit. Încerca să prindă ce ar fi fost în folosul său din această neaşteptată întâmplare. Dar nu i-a fost dat să se lămurească. Curând Thrax şi-a regăsit limpezimea şi dârzenia, fără să se trădeze. Auzise, după ani de zile, rostindu-se pentru prima dată numele mamei sale, dobândind în felul acesta, neaşteptat, o veste despre ea.
— Şi cine, în loc să se întoarcă cu veşti la Zoltes şi Canites, după cum se cuvenea, s-ar fi dus la bătrânul Genaios să-l vestească de neajunsurile revoltei şi să stăruiască să trimită în grabă alaiul de sclavi cu ce se găseşte în cetate? Dacă n-ar fi fost la cârciumă iscoada lui Genaios cel tânăr, care să te momească şi să te îndârjească cu batjocura despre tine, nu te-ai fi abătut pe la noi. Ştiam că te iubeşti, Smikros, că suferi pentru tine şi cu asta ţi-am făcut nadă şi te-am abătut de la obişnuitele şi tăinuitele tale petreceri de la Genaios cel bătrân. Şi am izbutit. Dar n-am ştiut că se va sfârşi cu moartea lui Sofron. Ştim însă că din frică şi din deznădejde l-ai omorât! Genaios o ştie şi el te iartă în mărinimia lui şi îţi trimite darul acesta în semn de împăcare…
La întorsătura aceasta Smikros nu se aştepta. Nu ştia ce să facă şi ce să răspundă. Thrax venea încet înspre el, purtând suliţa la umăr, şi cu un braţ întinse panerul căruia îi ridicase capacul.
— Tot ce e înăuntru al tău să fie şi să uităm ce a fost! Apoi văzând că celălalt ezită, adăugă, îmbiindu-l: Te-am dojenit, Smikros, aşa mi-a poruncit Genaios şi îndeajuns ne-am râs de tine. Acum să fie linişte între noi!
Îndemnat de cuvintele lui Thrax, piticul se încumetă şi dând iarăşi frâu liber lăcomiei sale, îşi cufundă amândouă mâinile în paner, pentru a cuprinde cât mai mult. Deodată, însă, holbă ochii şi începu să urle. Îşi trase mâinile amândouă. În jurul degetelor şi urcând pe braţe se vedeau, în lumina difuză a luminii târzii şi a stelelor, zdrenţe negre înfăşurându-se. Smikros sfâşie câteva. Căzute la pământ, viperele îl muşcau de picioarele goale, rotindu-se peste sandale. Împodobit cu şerpi ca Eriniile, el voi să se repeadă asupra lui Thrax. Acesta, însă, se retrase câţiva paşi şi, aplecându-şi suliţa, îl ameninţă. Văzându-se fără scăpare şi fără putinţă de răzbunare, Smikros încremeni o clipă, fără o vorbă. Mişunau pe umerii lui şerpii, lăsând dâre de sânge şi bale de-a lungul braţelor, După câteva clipe, omul strigă cu deznădejde şi, adunându-şi toate puterile, porni în fugă înspre cetate, unde mai nădăjduia să găsească scăpare.
*
Mica aşezare de pescari şi tăbăcari, în mijlocul căreia Genaios şi ai lui îşi găsiseră refugiul, era frământată de neaşteptata întâmplare a omorârii lui Sofron. Mimii, mai mult decât scenele vremelnic ridicate în oraş, izbutiseră să lege de ei, aci, omeneşte, pe toţi cei din jurul lor. Mai ales Sofron era foarte iubit. Nu o data trăsese la vâsle, ieşind la mare cu pescarii; nu o dată, lângă tăbăcari, bătuse pieile aspre şi crude cu bolovani grei. Copiii îl ştiau toţi, iar el se pricepea să le facă jucării din melci şi din paie. Şi poate mai bine decât Philipos – mai leneş şi mai îndepărtat de viaţă – îl înţelegea în pornirile şi năzuinţele lui pe Thrax. Avea o duioşie de rudă faţă de acesta, şi de câte ori tânărul începea să vorbească de mama lui, pentru ca să nu stăruie gândul şi să adâncească durerea, Sofron, cu buzele lui groase şi limba peltică, începea să imite păsările până ce-l vedea pe Thrax zâmbind. Înţelegea însă şi gândurile grave ale tânărului sclav şi întotdeauna l-a ajutat să pregătească lupta pe care ai lui aveau într-o zi s-o dea. De aceea îl întovărăşea pe Thrax prin buruienile şi mărăcinişul de dincolo de plajă, unde sub scaieţii cu capetele violete şi ghimpii albi şi uscaţi prindeau vipere. Thrax ştia de la mama lui să culeagă veninul şi-l păstra ca pe un lucru preţios, pentru otrăvirea săgeţilor viitoare.
După judecarea lui Smikros, Thrax se întorsese cu un pas încet, obosit, spre focul rugului, ce creştea tot mai mult. Lăsase zarva surprinderii şi a pregătirii când se luase după pitic. Acum găsea liniştea în care toţi cei de faţă, în noaptea aceasta de vară, ascultau îndureraţi plescăitul flăcărilor deasupra trupului lui Sofron. Limbile de foc se ţeseau din amândouă părţile deasupra lui. Galbene şi roşietice, ca un imens scutec de aur în care dormea mimul, pentru totdeauna. Câţiva buşteni răşinoşi, aduşi de tăbăcari, minţeau mirosul iute şi acru al rugului. Iar nori uşori răsfrângeau, trandafiriu, reflexele focului.
Genaios privea tăcut, cu braţele încrucişate, ceremonia asta tristă, alături de Kita şi de Thrax, care, fără să spună vreun cuvânt, venise să-şi ia locul în faţa rugului. Numai sughiţul puternic al lui Philipos se auzea din când în când prin hohotul plânsului.
Deodată, când lui Philipos i s-a părut că trupul lui Sofron descreşte în flăcări şi că astfel se va despărţi pentru totdeauna de cel cu care împărţise şi binele, şi răul, el plecă în echilibru în mâini, cu picioarele în sus, să ocolească rugul. Capul şi-l ţinea răsturnat într-o poziţie chinuitoare, privind jăratecul ce se îngroşa, se îngroşa până la fund şi se fărâmiţa mai întâi în bulgări incandescenţi, apoi în cenuşă, înainta încet, schimbând palmă după palmă, cu trupul drept şi supt, ca un pui de plop. Se silea să nu facă nicio greşeală, să nu cedeze nici unei oboseli şi să ducă până la capăt figura aceasta, cea mai grea din giumbuşlucurile lor, făcută acum de unul singur din dragoste pentru Sofron, ce se mistuia, şi în cinstea lui. Se auzea numai din când în când respiraţia grea, şi atunci Philipos se oprea tremurând, culegând cu o limbă mare şi aspră de pe buzele uscate picăturile de sudoare amestecate cu lacrimi.
Odată cu venirea zorilor, rugul de lângă sălaşul pescarilor şi al tăbăcarilor s-a stins. S-a stins mai sus, spre miazănoapte, şi farul, focul cetăţii. Mai întâi ca un lapte subţire se topi lumina pe undele liniştite şi în cer. Apoi uşurătatea de aer a fost deodată despicată de un foc ce ieşea din mare. Ziua creştea, totul se lumina şi pe plaja din faţa plăşilor şi a tăbăcăriilor, negru şi muşuroit, mai sta piciorul rugului şi ceea ce nu arsese din el. Oamenii erau obosiţi, pleoapele erau grele. După noaptea aceasta de veghe, începea o zi caldă de muncă.
Se înălţa soarele, când pe apa liniştită, umflată numai de o hulă rotundă din adânc, trecu încet escadra trierelor ateniene. Erau şase corăbii de război, cu pintenul de bronz şi cu ochi mare, alb şi albastru în pleoape roşii, vopsit în provă sub vrej, cu un cioc învelit tot în bronz. De la o lovitură de săgeată, în liniştea dimineţii, se auzea bătaia ritmică a celor trei rânduri de rame. Vasele lunecau lin, iar pe punţile din cele două borduri cu copastiile înalte scânteiau armurile ostaşilor pe care îi aduceau. Puterea Atenei trecea maiestuos prin faţa Histriei, urcând spre miazănoapte, unde la gura marelui Histros avea înţelegere de bună negustorie cu cei de acolo, care azi erau sclavii răsculaţi. Două corăbii rotunde de comerţ cu vele vişinii pluteau între triere, ocrotite de puternicile vase de război.
În dimineaţa aceasta tristă, Genaios cel tânăr a văzut totuşi cu bucurie sosind ajutorul Atenei, care aşteptase în portul de la Callatis de unde, în cele din urmă, Trasybulos îi trimisese o veste. Era semn că lucrurile se grăbesc şi că ziua socotelilor nu întârzie. De aceea, Genaios l-a îndrumat cu sfaturi precise pe Thrax la Zoltes şi Canites. În locul trădătorului Smikros, tânărul get avea să facă legătura şi să pregătească pe cei ce aşteptau la apus de cetate.
De bună seamă că vor fi văzut corăbiile ateniene trecând şi Theodotos, şi Genaios cel bătrân, şi Tanusa. Bucuros ar fi dorit ei să le oprească, fie chiar cu luptă. Dar clipa nu era prielnică.
C
ând în zorii zilei sclavul de la intrare l-a vestit pe bătrânul Genaios că Smikros fusese găsit mort, agăţat de inelele de bronz ale porţii, bătrânul a înţeles că nu mai era vreme de pierdut. Văzuse de departe rugul luminând în noapte, aflase de întreaga întâmplare cu Sofron şi, mai ales, privise cu un sentiment nelămurit, în care intra, ca o prevestire întunecată, trecerea trierelor ateniene.
Trebuiau neîntârziat celebrate sărbătorile în cinstea lui Poseidon. Vechiul Taur al Mării, zeitatea miletană venită din însăşi obârşia cetăţii, avea să capete nu numai un cult nou la Histria, dar avea să aducă şi liniştea cetăţii odată cu el. În zilele acestea grele, cu rosturile încâlcite ale vieţii materiale, a sili mulţimile ca din frică, nădejde şi dulce îmbătare cu tămâie şi mirt, să-şi părăsească agitaţia şi preocuparea vieţii de toate zilele şi a le sili, mai ales vara, când traiul era mai lesnicios, să se înflăcăreze după zei şi după poveştile lor în nădejdea unei vieţi mai bune, cândva, era desigur cea mai de seama acţiune politică. De altfel, totul era pregătit, şi în câteva zile aveau să se strângă faptele de seamă ale sărbătorii acesteia mari: aşezarea temeliei templului celui nou al lui Poseidon; jertfirea taurilor negri; cursele de cai şi de tauri; pornirea alaiurilor de sclavi spre târguri cu câştigurile închinate zeului şi poate, după cum fusese vestită, sosirea din atelierele olbiene a marii statui de marmură, bronz, aur şi argint a lui Poseidon. Corinthul însuşi n-ar fi putut fi mai mândru cu vestita lui statuie. Aceasta avea să fie dusa cu mare pompă şi aşezată în faţa unui altar de marmură, în aer liber deocamdată, până ce acoperişul noului templu o va adăposti.
Ordinele trimise în toate părţile înfierbântaseră viaţa cetăţii. Se construiau estradele jertfelor marine, se antrenau caii, se ridicau tribunele, se împodobeau templele şi uşile caselor de coroane împletite din papură şi lăstăriş, se întreceau luptătorii şi arcaşii, pentru că după gândul nestrămutat al lui Genaios cel bătrân, organizatorul şi duhul însuşi al acestei mari sărbătoriri, întrecerea şi încununarea victoriei din întreceri aveau să fie faptele cele mai de seamă aduse, subliniate şi înviate în conştiinţa mulţimilor de către serbarea în cinstea lui Poseidon. Viaţa agonală a întrecerilor de toate soiurile, din care crescuseră trupurile frumoase, vitejia, podoabele cele mai de preţ ale spiritului elin, tragedia şi frumuseţile gândului, întrecerile acestea care înnobilau viaţa cetăţilor eline în înflorirea lor trebuiau reamintite, reînviate şi risipite în toate conştiinţele. Genaios bătrânul le amintise în discursul său de la templul lui Apollon, iar acum încerca să le înfăptuiască, strălucită biruinţă, gândea el, legată de instaurarea noului cult, în cetatea asta îndepărtată unde elenismul, între valurile neamurilor străine şi greutăţile vieţii, uitase agonul, puterea tuturor întrecerilor, frumuseţilor şi perfecţionărilor. Împotriva acestei vechi datini, duhul cel nou al omului răzvrătit, care vestea alte vremuri, necredincios şi îndrăzneţ, purtat de însuşi fiul său – greşit înţeles şi tâlcuit de bătrân – avea să sfarme polisul, cetatea, în alcătuirea căreia agonul era strâns împletit cu zeii şi cu credinţa. Iar dincolo de toate, polisul acesta care îi dădea lui însuşi dreptul ca unui înalt slujbaş să fie marele preot al unui Poseidon, polisul păstrat şi înstărit de reînnoirea aceasta religioasă şi frumoasă a întrecerilor cuminţea lumea, o aşeza, nu o tulbura, nu rupea încheieturile şi nu îngăduia gânduri noi şi revolte. Numai astfel cei mulţi n-ar fi îndrăznit să întindă mâinile spre avuţiile celor puţini.
Pentru ideea aceasta de stăpânire lacomă şi neîmpărţită clădise Genaios cel bătrân în mintea lui isteaţă de negustor fenician o palidă reînnoire a lumii vechi în noua lume elină din Histria. Şi gândul păstrării vechilor aşezări şi, o dată cu ele, şi a bogăţiilor, de sclavi, de corăbii, de grâne şi aur, fusese cel mai uşor şi mai bine înţeles de Theodotos, care dăduse mână liberă bătrânului Genaios, noului cetăţean şi celui mai păstrător al Histriei.
Aşadar fremăta cetatea de reînnoiri şi de aşteptări. Singura dintre toate pregătirile din care bucuria lipsea era aceea a cortegiului de sclavi, ce avea să pornească în ziua a treia a serbărilor. Era ultima; atunci avea să sosească şi statuia Marelui Zeu, din câte se vestise.
Părăsind orice gând de apărare, flota Histriei fusese trimisă, cu un larg ocol pe la adânc, să primească şi să întovărăşească sărbătoreşte corabia ce avea să aducă din Olbia pe noul şi binefăcătorul Poseidon.
Lipsit de sclavii şi prizonierii de la moşiile cetăţii, cât şi de cei răzvrătiţi în delta fluviului, sub conducerea lui Aetas, cortegiul celor ce erau de trimis era sărăcăcios în anul acesta. Numai câţiva prizonieri ţinuţi sub gardă în temniţele palatului lui Tanusa şi câţiva sclavi, aleşi dintre cei mai răsăriţi. Plecarea sclavilor nu putea lipsi însă din programul serbărilor.
Fusese, după ziua aceasta înfrigurată a atâtor întâmplări şi pregătiri, un amurg ciudat, brusc întunecat sub un cer ca de aramă, cu flăcări în el. Marea era liniştită şi cenuşie, purtând o beznă ce străbătea din afundul apei, cu milioane de creţuri mărunte pe suprafaţa întinsă şi grea. Aerul era fierbinte, greu de respirat, îmbâcsit de miazme ce veneau din toate părţile. Păsările, mai ales rândunelele, zburau pe aproape de pământ, iar pescăruşii plângeau. Semn de furtună. Şi pe prevestirile astea a venit noaptea la Histria, care începuse sa apară sărbătoreşte sub pânze, flori şi ghirlande.
Furtuna n-a întârziat. A început în întuneric, cu bubuituri îndepărtate şi cu lumini de fulgere ce ţineau clipe îndelungate, schimbând cerul lăptos într-un imens opal. Din când în când, bolta aceasta sunătoare şi cutremurată plesnea ca o tencuială veche şi uriaşă peste lume, ce se crăpa. Şi atunci cădeau nu stropi, ci căldări de apă caldă. Vântul stârnit din senin, ca şi valurile, răsucea şi rupea copaci bătrâni, şi pe străzile cetăţii toată noaptea a călătorit un întreg alai de crengi rupte, zdrenţe din podoabe sfâşiate, păsări şi mici animale omorâte. Valurile săreau peste diguri, pulverizând spume înalte, şi cohortele lor îndesate şi masive loveau şi cutremurau ţărmul, ca cirezi întregi de monştri înfuriaţi.
Oamenii primeau în ei furtuna aceasta neobişnuită, cu spaimă unii, cu plăcere alţii, amatori de puternice impresii, toţi cu un acelaşi gând: sărbătoarea de a doua zi. Pentru unii se vestea Poseidon însuşi, Taurul Mării, în această a douăsprezecea zi a lunii sale de miez de vară, când era hărăzită închinarea. Pentru alţii era numai o ciudată întâmplare.
Theodotos era îngrijorat de soarta flotei Histriei, trimisă spre Olbia. Genaios cel bătrân, care nu putuse închide ochii în noaptea aceasta cumplită, privind la jocul unei flăcări galbene într-o scoică de onix, zâmbea totuşi la gândul că trierele ateniene vor fi fost înecate de munţii de apă stârniţi, în vreme ce gândurile lui Genaios cel tânăr, în bordeiul său inundat de ploaie, în satul pescăresc, întovărăşea cu grijă şi cu speranţă soarta flotei ateniene condusă de navarhul Thrasybulos.
Atenianul Thrasybulos era unul din bunii prieteni ai tânărului Genaios. Nu o dată petrecuseră zile plăcute în atelierele lui Duris, bucurându-se de libertatea gândului, a vorbei şi de puterea lor plăsmuitoare. Învăţat şi energic, omul acesta mărunţel, cu părul negru, ondulat, cu barba inelată şi ochii verzi, cu trupul întărit în palestre şi duhul mlădiat în meditaţii, purta în el un corăbier, un geometru, un constructor şi, mai ales, un filosof. Învăţăcel, ca şi Genaios, al filosofilor ionieni, pornind însă cu gândirea sa de la unul din cei şapte înţelepţi ai lumii, de la Thales din Milet, Thrasybulos credea, ca şi dascălul său, în apă ca într-un element primordial de la care pornesc şi la care toate se reîntorc. Gândul transformării şi devenirii universale – dus de Anaximandru, până la pilda lui Heraclit cu veşnica tăcere a apei unui râu mereu nouă în albia sa, gând atât de drag lui Genaios cel tânăr – era ideea de temelie în meditaţiile tânărului navarh. Lăsându-şi gândirea să se închege în forme poetice, Thrasybulos visa adeseori, pe porniri din Thales culese, la tâlcuri urzite în frumuseţi de imagini, susţinute însă şi controlate de un spirit ager, cercetător, neîndepărtat şi nepierdut de drumul drept pe care ni-l arată natura. Astfel el zâmbea îngăduitor la cele mai frumoase poveşti acoperind fenomene naturale, cărora le căuta totuşi neobosit explicaţiile care să-l mulţumească. Fireşte că nici ecoul, tălmăcit ca un glas rămas stingher dintr-o nimfă istovită de dragoste zadarnică după Narcis; nici puterea de atracţie a chilimbarului şi a gangei de fier magnetic, cărora însuşi marele Thales le atribuise un suflet misterios, nu puteau mulţumi numai cu miturile lor spiritul iscoditor, practic şi sub un permanent control raţional al lui Thrasybulos. Cercetător înnăscut, permanenta nevoie de a adapta datele vechi la o viaţă nouă făcea din el un înnoitor şi, între altele, şi un conducător de nave.
