Întunecimea şi mişcarea mulţimii au făcut să nu fie luată în seamă paloarea de pe chipul Gemei. Ea privea cu ochi speriaţi aproape spre fiul ei, care, liniştit, stătea aplecat asupra flăcărilor. E adevărat că tot mai stăruitor privirile îl alegeau. Dar el nu le luase în seamă. Se şoptea, se zvonea, se vorbea şi iarăşi ochii îl căutau tot mai stăruitor pe Thrax. Deodată, în tăcerea deplină, în aşteptare parcă, bătrânul get care vorbise se ridică iar, făcu câţiva paşi şi se apropie de Thrax. Dintr-o singură săritură, Gema a fost lângă fiul ei, acoperindu-l cu trupul.

— Nu! răcni ea cu putere. Nu pe el! Căutaţi, mai sunt şi alţii!

Bătrânul, cu pasul încet şi dureros, se opri lângă ea, atingându-i umărul stâng cu braţul întins.

— De ce îţi necinsteşti fiul, femeie? Nu se cade să te porţi astfel cu el. Nu e el cel mai bun dintre noi? Parca aşa am înţeles de mult din tot ce s-a povestit aici despre el. Şi te mândreai, Gema, şi tu!

Atunci Thrax, dând-o cu mânie pe mama sa la o parte, ieşi în faţa tuturor, rostind către bătrân:

— Tu ai spus-o! Eu sunt gata! Ce cereţi de la mine? Gema intră în cercul mulţimii agitate. Părea, în rumeneala focului, o fiinţă zămislită de negurile nopţii, cumplită, ameninţătoare.

— Opriţi-vă, geţi, şi nu încălcaţi datina! răcni ea.

— Noi datina o slujim! răspunse slab bătrânul.

— Nu e adevărat! întoarse femeia. Datina nu cere ca unul să rostească un nume şi ceilalţi să se năpustească pe urma lui. Datina cere tragerea la sorţi, alegere între mai mulţi, şi asta din patru în patru ani. Nu s-au împlinit nici câteva luni de când Zoltes, răzvrătit împotriva cetăţii şi a regelui, a venit lângă noi şi l-am ales ca pe cel mai bun dintre ai noştri. Zoltes e şi a rămas cel mai bun!

Apoi Gema, zbuciumată, cu sufletul la gură, a privit în jur, să vadă dacă a prins puterea vorbei şi judecăţile sale. Uriaşul Zoltes, ridicându-se, rosti cu mare mândrie:

— Am fost ales, e adevărat, sunt gata şi nu mă dau în lături de la orice jertfă. Şi se aşeză.

Unii erau de părerea Gemei. Alţii se împotriveau şi îl voiau pe Thrax. Până în cele din urmă, s-a hotărât să se aleagă chiar în noaptea aceea solul către Zamolxe. Dintr-un maldăr de cărămizi sparte din jurul cuptoarelor s-au luat cele de nevoie: un cerc pentru Thrax, un pătrat pentru Zoltes. Şi fiecare aciuindu-se lângă flăcări, care cu un vârf de săgeată, care cu un pumnal s-a silit să scrie cu un singur semn hotărârea sa pe cărămidă. Apoi, rând pe rând au aruncat aşchiile roşii, ce păreau de bronz în bătaia focului, la picioarele bătrânului get. Să fi fost doar două-trei cu pătrate.

Când a trecut şi ultima ţandără de cărămidă printre degetele bătrânului, din sute de guri s-a rostit un singur nume: Thrax. El era alesul…

Cinstirea mulţimii a şters ca prin farmec spaima şi durerea din inima Gemei. Luându-l de mână pe fiul său, Gema l-a dus până în mijlocul mulţimii. Aci tânărul s-a înclinat adânc, cu amândouă braţele încrucişate pe piept. Era ca o mulţumire pentru cinstea de a muri pentru libertatea lor. Apoi Gema îl aşeză mai sus, pe ghizdurile fântânii, ca pe un tron, şi – plecându-se – se depărtă.

Începură să treacă prin faţa tânărului, după vechiul obicei al geţilor, toţi cei care aveau de trimis o rugăminte lui Zamolxe. Thrax trebuia să-i asculte pe toţi. S-au înşirat cuminte, unul după altul, bătrâni, bărbaţi tineri şi femei. Nimeni nu se supăra dacă vreunul întârzia mai mult. Îl privea numai din depărtare, cum vorbea cu mâinile şi cu buzele, cum se aprindea, cum căuta să convingă pe un interlocutor ce nu-l contrazicea. Nu era o rugăminte, ci o luptă cu vorba şi cu gestul pentru a dovedi dreptatea lui, pentru care ei se ridicară la luptă, şi care trebuia arătată întocmai. Apoi punea două degete pe buze şi palma dreaptă întreagă pe inima lui Thrax, pecetluind în forma aceasta misiva, zâmbea şi pleca liniştit, cu chipul luminat.

De multe ori femeile plângeau, bătrânii numărau pe degete de bună seamă copiii pierduţi în bejenii. Thrax îi asculta liniştit şi, după fiecare, închidea ochii, respira adânc şi ridica amândouă braţele în sus. Astfel, în primirea lui se despărţea un om de altul şi o rugăminte de alta.

Zorile au prins chipurile astea palide de veghe şi de oboseală încă aşteptând, vorbind, surâzând. După ce treceau prin faţa lui Thrax, se ridicau şi plecau fiecare într-ale lui. Aşteptau clipa cea mare a luptei.

*

La Histria, cu toate întâmplările neprielnice din zilele de mai înainte, sosise şi penultima zi a serbărilor: jertfa taurilor negri. Îngrijorările erau pentru cei de sus, care ştiau de ce primejdie erau înconjuraţi. Mulţimea, deşi prinsă în vârtejul curiozităţilor şi aşteptărilor, era gata, ca o mare, să se schimbe în furtună la cea dintâi mânie ce s-ar fi abătut asupra ei.

Se construise la apă adâncă, lângă farul cetăţii, o podişcă lată, înclinată, unsă cu grăsimi, pentru ca să fie alunecoasă ca gheaţa. De acolo aveau să fie aruncate jertfele în mare. Doi tauri negri, imenşi, din tamazlâcurile lui Tanusa, câte unul de fiecare lună închinată în an lui Poseidon, aşteptau cu ghirlandele de flori împletite peste grumazurile puternice şi coarnele poleite. Câte un inel de fier le era tras prin nări, de unde cu lanţuri erau ţinuţi de sclavii slujitori.

Cel dintâi taur a fost jertfit de Genaios cel bătrân. Abia a pus mâna pe lanţ şi taurul, împins de sclavi, a alunecat pe podişcă şi a căzut în mare în clocot şi în clăbuci de spume, ca o bucată de stâncă. Animalul s-a zbătut câtva timp, a încercat să scape, dar apa era adâncă şi drumul până la ţărm era lung şi anevoios, străjuit de lotci care i-ar fi zădărnicit salvarea. Afundându-se şi ieşind tot mai rar la suprafaţă, suflând zgomotos, bătând spuma cu picioarele, taurul se înecă. Mii de ochi urmăreau chinul animalului. Şi în clipa în care el n-a mai apărut, strigăte puternice de bucurie au izbucnit din mii de piepturi. Însemna că jertfa fusese primită de marele zeu.

Al doilea taur îl jertfea Tanusa. Era o cinste mare pe care cetatea i-o făcea regelui, bucuros să ia parte la cele mai preţuite fapte cetăţeneşti. Ca întotdeauna şi pretutindeni, o aparentă bună înţelegere trebuia să facă să uite pe histrioţi lăcomia regelui şi arenda cetăţii. Scitul îmbrăcase pentru această împrejurare un chiton rar şi preţios; era negru, cu multe broderii de fir de aur, lung, subţiindu-i braţele puternice, libere, pe care multele brăţări obişnuite erau înlocuite cu câte două benzi late de aur.

Când taurul al doilea a fost adus până la marginea podiştei şi regele s-a apropiat, la un semn al lui Genaios au izbucnit urale din sute de piepturi. Tanusa, mândru şi ca să fie bine văzut, a ridicat mai întâi amândouă braţele, ca pentru o invocare. A stat aşa câteva clipe, scăldându-se cu voluptate în aclamaţiile mulţimii. Închisese ochii şi gusta cu nesaţ cinstirea cetăţii, după care sufletul său era ahtiat. Dar când a vrut să pună mâna pe lanţ şi să tragă botul taurului, în tăcere s-a auzit un piuit ca o scurtă fluierătură de şarpe şi o săgeată lungă, trasă de pe culmea cea mai înaltă a digului, a venit să se împlânte între umerii regelui. Un clăbuc de sânge roşu îi umplu gura. Nu mai rosti niciun cuvânt şi Tanusa se prăbuşi lângă taurul ce nu împlinise întregul sacrificiu.

Genaios jertfi în grabă şi al doilea taur, pentru a evita piaza rea din neîmplinire, şi se aplecă apoi cu grijă asupra celui omorât. Regele murise cu ochii mari, deschişi, în care o umbră întunecată se închega tot mai mult sub ascuţitele ace luminoase zvârlite de soare.

Corpul regelui a fost ridicat în grabă şi aşezat pe un rug înalt, în afară de cetate, chiar lângă zidul de miazănoapte. În jurul mortului s-au îngrămădit armele lui, coiful de argint cu lucrătura de aur, scutul, suliţa, arcul şi au fost jertfiţi patru cai dintre cei mai frumoşi ai grajdurilor regale.

Se aştepta să treacă şi ultima zi, sosirea statuii lui Poseidon, pentru ca să se dea foc rugului regal. O seară tristă de vară, sfâşiată de cântecul greierilor, se lăsa peste Histria neliniştită de semnele rele ale zilelor sângeroase, care trebuiseră să fie zile de mare bucurie. Câteva facle de veghe luminau rugul regelui, unde a doua zi, în zori, lângă căpătâiul lui Tanusa a fost găsit mort, cu un pumnal în inimă, micul oştean cu ochii oblici, devotat regelui său, care ţintise însă săgeata omorâtoare dintr-un şi mai puternic simţământ: ura împotriva regelui trădător şi lacom.



D

upă cum se hotărâse, doi călăreţi din cei mai ageri fuseseră trimişi să se ascundă sub zidurile cetăţii. Aleseseră un loc bun, de unde, spre marea lor mirare, au putut să vadă întregul alai şi pregătirea rugului lui Tanusa. Au vegheat toată noaptea apropiindu-se până în bătaia faclelor din jurul rugului, retrăgându-se cu grijă în revărsatul zorilor. Se risipise pulberea viorie vestitoare a răsăritului, când în faţa Histriei a apărut corabia cu marea statuie a lui Poseidon. Era uşor de recunoscut corabia după lunga flamură verde ce flutura de la catarg. S-a oprit în faţa portului, aşteptând clipa solemnă a intrării. În jurul ei se aşezaseră trierele flotei histriene, iar mai departe, în larg, abia desluşite de aburii dimineţii, vasele ateniene ale lui Thrasybulos vegheau în această neobişnuită sărbătoare. Atunci călăreţii trimişi să vadă şi să vestească au pornit în galop întins pământului spre răzvrătiţii care aşteptau.

Prin faţa lui Thrax trecuseră toţi cei care aveau să pornească la luptă. Flăcăul era palid de nesomn şi oboseală. Se sprijinea cu amândouă braţele de ghizdurile fântânii, privind departe, tăcut. O linişte mare şi o seninătate se citea pe chipul său. Gema, rezemată de un maldăr de legume proaspăt culese, îşi privea fiul din depărtare, neîndrăznind să se apropie. Era tăcerea grea prin care oamenii se mişcau abia auziţi, cu paşi scurţi şi prudenţi.

După ce călăreţii le-au adus lui Canites şi Zoltes mult aşteptata veste, s-au strâns rândurile şi s-a orânduit plecarea spre cetate. Evenimentele zoreau, aşa că ceea ce a urmat s-a întâmplat în clipe precipitate. Din rândurile răzvrătiţilor înarmaţi au ieşit trei oameni, care, în faţa fântânii, au împlântat trei suliţe puternice în pământ. Suliţele foarte ascuţite erau ţinute oblic de cei trei războinici. Erau înfipte la câteva palme una de cealaltă. Atunci bătrânul ieşi înainte şi, cu ochii spre cer, cu glasul lui stins şi mâinile împreunate rosti:

— Primeşte, Zamolxe, pe cel mai bun dintre noi şi ajută-ne pe cei care rămânem!

După această scurtă rugăciune nu s-a mai auzit nicio larmă, n-a mai străbătut niciun zvon, nimeni n-a mai mişcat în afară de Thrax, care s-a apropiat încet, palid şi tăcut de cele trei suliţe. Acolo a aruncat de pe umeri frumoasa tunică albă pe care o primise în dar de la Duris. Şi-a smuls şi pieptarul şi a rămas ca un luptător, numai cu o fâşie deasupra şoldurilor.

Thrax era frumos în puternica şi mlădioasa alcătuire a tinereţii sale. Sub pielea albă, albăstrită ici-colea de drumul vinelor, muşchii bine împliniţi se întindeau şi se rotunjeau ca nişte animale ascunse. Linia trupului zvelt arcuia întreaga fiinţă într-o supleţă neobişnuită. Omul, tânăr şi falnic, a stat singur numai câteva clipe. A fost ajuns din urmă de doi dintre cei mai puternici războinici. Şi Thrax a pus de bună voie mâinile lui împreunate în mâinile unuia dintre ei, iar celălalt, cu iuţeala unui câine care muşcă, i-a prins picioarele. Ca un fus alb, trupul flăcăului s-a ridicat culcat deasupra capetelor, s-a legănat de câteva ori şi, cu oftatul aspru al celor ce duc o povară, bărbaţii puternici l-au aruncat în tăişul armelor. Cei de la suliţe au îngenuncheat, ca să le ţină mai bine, să le facă să pătrundă uşor şi adânc. Şi adevărat, cum a căzut, după prima smucitură, trupul a alunecat în ţepile acestea înfiorătoare. Gâtul, intima şi pântecul au fost străpunse. O ţesătură de purpură din şiroaiele de sânge s-a împletit peste trupul lui Thrax, ai cărui ochi mari, deschişi, parcă priveau încă spre soarele ce se ridicase în toată bogăţia lui de lumină.

Atunci abia s-a auzit un strigăt sfâşietor, aproape un urlet. Era Gema. Ea s-a repezit peste trupul fiului ei întins la pământ, străpuns de cele trei oţeluri. Bătrânul get a cercetat buzele tânărului sacrificat, cu dosul palmei şi i-a închis ochii. Şi după ce a fost sigur de moartea lui Thrax, a rostit cu o nebănuită bucurie în glas:

— Să fim mulţumiţi şi recunoscători, fraţilor! Puteţi porni cu încredere. Zamolxe ne-a primit jertfa!

Şi tabăra, în frunte cu Zoltes, lângă care se afla Canites, a plecat lăsându-se înspre cetate. Singură, cu câteva femei, cu copiii şi doi-trei slăbănogi, Gema a rămas să plângă la căpătâiul fiului ei.

*

Histria era în sărbătoare. Ieşiseră locuitorii, încununând digurile, scările templelor şi puternicile zăgazuri de piatră până la far. În dimineaţa luminoasă de vară târzie, mulţimea îngrămădită, felurit îmbrăcată, de la albul chitonurilor până la purpura şi galbenul de şofran, dădea o mişcare pestriţă, bogată de culoare. Şi era un murmur în aşteptarea intrării în port a corăbiei sosite de la Olbia.

Ceremonia întârzia totuşi. Nu avea să înceapă atâta vreme cât nu se orânduisera în Agora şi pe uliţele învecinate convoaiele de sclavi. Se strângeau cu greu câte doi-trei din fiecare casă mai bogată, daţi nu numai din cei care prisoseau, dar chiar din cei de nevoie, luaţi de la treburile cele mai grele şi care abia de îngăduiau lipsa. Îi aduceau vătafii cu tablete în mână pe care îi aveau scrişi, îi numărau şi îi trimeteau pe unii lângă ceilalţi pe pietrele Agorei, dându-i în primirea suliţaşilor.

Era neobişnuit şi ciudat convoiul, alcătuit mai mult din femei, oameni maturi şi câţiva bătrâni. Ceea ce nu se putuse alege ca oameni tineri şi puternici din cauza răsooalelor de la moşii şi cherhanale se înlocuia cu sclavii domestici, pricepuţi şi meşteri în meseriile lor, de care cetăţenii se lipseau cu greu. Erau scribi cărunţi în locul muncitorilor atletici, erau doctori pricepuţi în a drege picioarele rupte şi bolile cu fierbinţeală, în locul flăcăilor vânjoşi, erau femei trecute şi grase, îndemânatice la moşit, la ţesut, la gătit, în locul sclavelor frumoase şi zvelte. Fiecare avea pe umăr, ars în carne, semnul casei din care venea. Şi mulţi purtau floarea brună a lui Genaios cel bătrân, ca şi Aetas şi oamenii lui. Erau şi purtători ai pescăruşului, scris din copilărie cu două aripi de o pecete de fier înroşit. Aceştia erau sclavii cetăţii scoşi şi ei la vânzare, pentru ca să îngroaşe alaiul şi pentru ca să asigure un câştig în vremurile astea grele pentru stăpânitori. Era un convoi trist, lipsit de gunguritul obişnuit al copiilor, care altădată îi întovărăşea pe părinţi.

Se poruncise şi deschiderea porţilor, cea din miazăzi, dinspre Tomis, pe unde avea să iasă convoiul, şi cea dinspre apus, lângă care aştepta neaprins rugul regelui Tanusa. Paza o făceau suliţaşii cetăţii împărţiţi pretutindeni, răriţi însă din cauza risipirii lor, de la far până la cele două porţi.

Se aşezase iarăşi, puternic, soarele pe cer, schimbându-l cu flăcări albe din frumosul cort albastru, într-o boltă dogorâtoare, când, încet, solemn, Theodotos, ceilalţi arhonţi, urmaţi de Genaios cel bătrân, au urcat Acropola Histriei, înspre templele lui Apollon şi al Afroditei, nu departe de temeliile sfinte prin jertfe ale viitorului templu al lui Poseidon.

În calmul luminos al aerului, pe puntea corăbiei ce aştepta să i se dea intrarea, la coborârea pânzei, marea statuie a zeului s-a văzut lămurit. Era aşezată pe un pod ridicat, între provă şi catarg, legată puternic cu otgoane. Scânteiau argintul şi poleiala, în bătaia soarelui. De două ori mai mare decât o făptură de om, statuia era din marmură colorată, îmbinată în plete şi alte amănunte cu fildeşul şi abanosul. Meşterii olbieni căutaseră să unească, şi reuşiseră, cele două obişnuite înfăţişări ale zeului. Poseidon, în mişcare, apărea ca zeul apelor liniştite, de vreme ce un pas alunecător amintea netedul undelor întinse. Purta în dreapta un enorm trident de bronz poleit, iar în stânga, strâns la piept, un delfin graţios, negru, din dens şi lucios abanos, lângă trupul de palide culori ale statuii. Dacă întreaga înfăţişare te făcea să te duci cu gândul la puterea ce linişteşte, expresia chipului închidea în ea, ameninţătoare, furtuna. Aceasta a fost îmbinarea pricepută a celor două caractere izbutite de meşterii de la Olbia. Nimic din seninătatea unui Zeus în trăsăturile lui Poseidon. Dimpotrivă. Toata încadrarea chipului, de la plete, barbă şi până la sprâncene, era răvăşită, răsucită, turmentată ca de furtună. În piatra tare, dalta ştiuse să scrie frământarea aceasta şi semnificaţia ei. Era fără îndoială o statuie rară, frumoasă şi mai ales scumpă prin valoarea materialului preţios din care era făcută.

Când la un semn al braţului ridicat de Theodotos dintre coloanele templelor pânza ce acoperea statuia a căzut, un strigăt de admiraţie şi de bucurie din mii de piepturi s-a slobozit. Atunci, din trâmbiţele lor de argint au sunat slujitorii aşezaţi de-a lungul digului celui mare până la far, iar pe braţul cel mai de jos al portului, Taureii cu glasurile lor subţiri, copilăreşti, au început să cânte imnuri învăţate îndelung. Era o clipă solemnă. Genaios bătrânul triumfa. Şi corabia porni pe apa liniştită a portului cu ajutorul vâslelor, a căror bătaie se auzea ritmic din amândouă bordurile, în tăcerea şi încordarea tuturor. A plutit uşor şi sigur, lăsându-se văzuta tot mai lămurit.

Deodată, zvâcnind puternic, corabia săltă ca un cal care cabrează. Prova colorată în albastru, cu vrej înalt de corabie lată şi greoaie, ieşi din unde, recăzând cu zgomot într-un chenar de spumă înaltă. Când a atins iar apa, nava s-a răsturnat pe latura dreaptă, rupând şi ea, ca cele dinaintea ei, vâslele. Nimeni nu aflase încă până la această întâmplare, care apropia mult de ţărm o corabie, că furtuna ce bântuise cu câteva zile mai înainte împotmolise iarăşi portul. Când s-a răsturnat pe un bord, Poseidon s-a clătinat câteva clipe, ca un uriaş beat. Apoi, ţinut de otgoanele puternice, a rămas înclinat, ameninţând să cadă în mare. Valuri mărunte spălau puntea, acoperind picioarele zeului.

Întâmplarea, pe cât de neaşteptată, pe atât de cutremurătoare, a înspăimântat mulţimea. Ca şi cu câteva luni înainte, când a privit cum se cufunda corabia împotmolită cu mărfurile sale, Genaios cel bătrân şi-a dat seama că în aceleaşi locuri în care marea aducea şi lua darurile şi binefacerea ei Histriei, avea să se dea iarăşi lupta între ei şi mulţime, însă mult mai aprigă şi mai cruntă. Simţea şi gândea ceea ce trebuia să spună de data aceasta. Nu trebuia să fie nici tânguire, nici chemare la ascultare, ci altceva de dincolo de întâmplare, dintr-un ţinut mai larg şi imprecis al invocării. Un fel de imn, de cântare, de rugăciune improvizată, de care se credea în stare. Mulţimea nu trebuia aţâţată, ci dimpotrivă, domolită, împăcată, dusă pe alte căi, înspre extaz şi admiraţie. Experienţa de stapânitor a lui Genaios cel bătrân îi spunea că aici e numai piedica găsirii unui anumit ton în rostire. Prindea sau scăpa tonul acesta, aci era toată greutatea!

Gândurile s-au rotit ca o morişcă în mintea lui. Apoi, hotărât că e în stare şi că trebuie să încerce şi că el e singurul care poate înfăptui o asemenea încercare, urcă sigur pe sine până sub stema Histriei.

Se aştepta la linişte mânioasă sau la înfruntare furtunoasă. N-a fost niciuna, nici cealaltă. Cea mai primejdioasă întâmplare mintea lui Genaios n-o prevăzuse: râsul şi zeflemeaua! A fost de ajuns ca înainte de a putea rosti un cuvânt unul să arunce o vorbă şi toată clipa pe care o dorise nu tragică, dar serioasă, să se răstoarne. Abia urcase, pregătindu-şi tăcerea cu privirea şi gestul, când de undeva, din mulţime, un glas ascuţit a străpuns ca o săgeată. Avea o rostire lată, puţin tărăgănată, populară, însă cu o curată pronunţie grecească.

— D-aia aţi adus zeul, ca să-şi spele picioarele la noi? a întrebat anonimul şi a urmat un hohot de râs al mulţimii. Se sfărâmase încremenirea şi se alungase frica. De acum, poporul, cu nimica toată, cu o vorbă sau cu un strigăt, era gata să o apuce pe altă cale.