Histria se aşeza acum pe temelii noi, prin chemarea în sfatul cetăţii al tuturor stărilor libere ce munceau să-i îmbogăţească şi să-i înfrumuseţeze viaţa. Totuşi, legătura cu vechiul trecut nu fusese ruptă, ba dimpotrivă. El era reamintit prin reînnoirea şi orânduirea precisă a celor patru triburi gentilice ioniene, aşezate cu veacuri în urmă din lumea miletană, la întemeierea cetăţii.
Drepturi necunoscute sub conducerea autocrată a lui Theodotos se dădeau acum oamenilor liberi; preţuirea la fel a cetăţenilor, oricare le-ar fi fost meseria sau originea; egalitatea tuturor în faţa legilor şi libertatea pentru toţi de a lua cuvântul în faţa judecătorilor, dar mai ales în faţa adunării poporului. Erau drepturi care stăteau alături de cele date de Atena democrată cetăţenilor ei.
Dar fireşte că în această schimbare politică din vechea Histrie dăinuia hotarul pus de vremurile acelea ale orânduirii sclavagiste.
Aclamaţiile zilelor hotărâtoare fuseseră puternice, dar nu fără glasuri răzleţe şi înrăite. Se strigase în clipele de linişte, dar şi puternic, din colţuri tăinuite ale portului, că în bucuria mulţimii care îl ridicase pe Genaios, Histria însăşi era uitată, că zeii ei erau batjocoriţi, mai ales zeul cel mare, Poseidon, a cărui statuie înclinată fusese, într-adevăr, uitată pe corabia împotmolită. Şi mai ales despre moartea portului, despre capriciile mării în înnămolirea şi eliberarea intrării se rosteau glasurile, ca nişte dojene, ce nu veneau însă din grija purtată cetăţii. Şi cu toată bucuria libertăţilor noi, din când în când treceau peste mulţimea adunată clipe grele de tăcere, nu însă de mânie. Viaţa portului liber, sau nu, era însăşi viaţa cetăţii. Aceasta o ştiau toţi. Şi reamintirea recentei înnămoliri adusă de furtună punea o umbră şi o îngrijorare în toate cugetele. Mai ales gândul că Histria era lăsată în voia întâmplării îi îngrijora şi încă din prima clipă a întregii sale răspunderi mai ales pe Genaios.
Dar acestor frământări şi griji avea să le pună capăt mintea pătrunzătoare a lui Thrasybulos. Purtse câteva zile gânduri tainice şi acum urca spre foişorul regelui Tanusa, pentru a arăta celor care îl întovărăşeau planul întocmit de el. Foişorul era înalt de patruzeci, cincizeci de picioare, nu prea lat, clădit din piatră, cu o terasă în vârful său, de unde, roată în jur, se deschidea o privelişte departe, peste mări şi peste uscat. Portul, mai ales, sta scris ca în palmă, cu farul, cu digurile sale şi toate aşezările, până dincolo de şantiere şi arsenal. Se vedea chiar sub vălurile albăstrii ale dimineţii satul de pescari care îl adăpostise pe Genaios în vremuri de restrişte, iar în port, rănită şi răsturnată, corabia împotmolită. Soarele, care îşi făcea loc mai târziu prin aburii dimineţii în această zi de toamnă timpurie, scânteia pe poleiala preţioasă şi pe culorile giganticului Poseidon.
Thrasybulos apropiindu-se de parapetul terasei, cu braţul întins înspre diguri, începu să vorbească:
— De acolo, dinspre miazănoapte, vărsate de gurile His-trosului, marea cară nisipurile spre intrarea portului. Mişcarea aceasta nu încetează nicio clipă şi vine de la fund. Lucrarea apelor, a valurilor este întâmplătoare, şi dovada vi s-a făcut că o furtună a despotmolit portul, după cum o alta l-a împotmolit. Împotriva nisipurilor plutitoare ce vin cu valurile şi prin valuri trebuie dusă lupta. Şi aceasta nu se poate decât cu ajutorul unui dig care să le stăvilească. Dincolo de el să crească fundul, să nască o împotmolire mai întâi, apoi – ieşit din apă – un ţărm nou, lăsând dincoace de el, întreagă, libera adâncime portului.
Apoi Thrasybulos, desfăşurând un papirus ca pe o lungă fâşie gălbuie, arătă pe el planul pe care-l trăsese în clipele sale de născocire inginerească:
— Iată aici, lămuri el, în faţa farului e un dig care se află pe planul meu, dar iata-l şi colo, albind în albastrul mării. Lângă el stă corabia răsturnată, pentru că acolo vin şi se strâng nisipurile. Dacă spre digul acesta, spre miazănoapte, am construi un alt dig pieziş – iată-l aci, pe plan – care să oprească invazia dunelor submarine, am salva de împotmolire portul Histriei, pentru un timp, cel puţin. Am studiat şi curenţii, şi vânturile şi nu cred că adâncimea va fi prea mare. Desigur, lucrarea va fi costisitoare. Dar palatul acesta bogat are destule lucruri în el de mult preţ, care mai pot fi folosite şi altfel decât spre desfătare, ci pentru binele obştesc. Şi apoi însăşi statuia zeului, care aşteaptă să apere cetatea, într-un anumit fel poate fi folosită şi ea. Arătaţi oamenilor că Taurul Mării, spre binele Histriei, mai degrabă decât un templu a vrut un dig ridicat din aurul şi tot ce are de preţ statuia lui. Şi cei cu mintea ageră vă vor crede şi vă vor înţelege!
Şi Thrasybulos zâmbi uşor, cu o licărire în ochi. Genaios privi în jurul său. Îi răspunse hotărât, cu privirea lui albastră, Zoltes. Kita avu o licărire de bucurie sub gene. Dar tăcu, nu rosti niciun cuvânt.
— Şi cât ar ţine lucrarea? întrebă în cele din urmă Genaios.
— Poate un an, poate doi! răspunse atenianul. Planurile le aveţi, va trebui numai hotărârea. Apoi, după o tăcere scurtă, adăugă: Când vom ajunge la Atena, care de acum e aliata voastră, vei putea găsi acolo şi meşteri pricepuţi. Sunt pescuitorii de bureţi din preajma Thassosului şi Rhodosului, obişnuiţi să lucreze sub apă. Încheietura însă cu digul de astăzi poţi să o începi şi acum.
Genaios luă planul şi-l răsuci. Apoi cu hotărâre în glas rosti:
— Vom face digul! Ni-l dăruieşte Taurul Mării! Şi privi la rându-i cu un zâmbet subţire spre Thrasybulos.
C
ând Genaios, în zorii unei dimineţi de toamnă, a bătut cu ciocanul greu, de bronz, în poarta locuinţei lui Duris la Atena, i-a deschis chiar olarul. Trezit din somn, cu faţa puhavă şi părul vâlvoi, el s-a mirat în felul său zgomotos, şi-a bătut coapsele, l-a cuprins în braţe pe noul venit şi a început, de bucurie, să râdă cu hohote. Apoi, ca şi cum ar fi uitat ceva, a început să caute în jurul lui Genaios, întrebând în cele din urmă, cu o cumpănă în glas, aproape cu îngrijorare:
— Unde e Thrax?
Genaios rămase drept, cu braţele încrucişate, fără să răspundă.
— Unde e Thrax? repetă Duris aproape ameninţător şi, la tăcerea celuilalt, bănuiala lui îndurerată strigă: Mi-ai pierdut sclavul!
Mărturisirea lui Genaios îl dezlănţui.
— Făcea cât o corabie încărcată şi era frumos ca un zeu cioplit de Praxiteles, rosti el. Sentimentele lui Duris erau complicate, dar erau puternice. El nu ştia să-şi pună frâu nici bucuriei, nici durerii. De aceea, mohorât, cu vorbe mari când de dragoste sinceră, când de preţuire în bani şi bunuri pentru sclavul ce nu mai era, Duris blestema împotriva oamenilor şi zeilor care îl luaseră.
În felul sau popular, Duris a adunat pe cei din jurul său. A alergat printre oalele sale, a spart câteva şi a chemat sclavii şi ajutoarele din ateliere pentru ca să le dea trista veste. Altădată, cu câteva luni în urmă, Genaios l-ar fi privit pe prietenul său cu zâmbet sceptic de compătimire. Acum însă, deşi fire mai rece şi mai reţinută, el îl înţelegea. Preţuise şi el pe Thrax pentru isteţimea şi curajul lui. Şi dacă ar mai fi trăit, s-ar fi bucurat să-l vadă liber. A stat aşa câteva clipe martor mâhnirii olarului şi apoi s-a depărtat încet, lăsând uşa deschisă în urma lui.
Mergea pe gânduri, când s-a auzit strigat din urmă. Duris a alergat după el. Gâfâind s-a oprit o clipă, şoptind în cele din urmă:
— Să vii diseară la simpozion, sa ne reamintim de Thrax! Şi se întoarse grăbit şi închise uşa.
*
Duris aşezase în atelier o masă rotundă, iar în mijlocul ei, udă încă, desfăşurată abia din pânzele protectoare, o statuetă închipuindu-l pe Thrax, la care muncise toată ziua. Statuia nu era mare şi totuşi asemănarea chipului minuscul era uimitoare. Flăcăul pe care îl întruchipa era frumos în trupul său zvelt, cu braţele spre cer, spre soare, din care părea că porneşte o putere ce-l cuprinde. Flori parfumate, mai ales flori albe, erau aşezate în jurul statuii şi câteva cupe de agată şi onix cu mirt şi miresme aprinse, nestinse nicio clipă. Se strânseseră în jurul mesei Thrasybulos, Genaios, Duris şi Philipos, pe care olarul îl dorise cu tot dinadinsul. Veniseră din atelier şi foştii prieteni ai lui Thrax, ajutoarele olarului. Perdelele dinspre grădină erau date la o parte, aşa că încăperea se umplea de aerul proaspăt al înserării. Primele stele i-au vizitat pe cei strânşi la simpozion, la un pahar de vin băut împreună, în prietenie şi în amintirea lui Thrax, după cum luna, când a răsărit pe limpedele cer de toamnă ateniană, a plutit în vâlvătaia ei de lumină albă, aruncând-o până pe feţele comesenilor.
Cina a fost modestă, cu peşte, salată şi brânză. După ce masa a fost dereticată, s-au aşezat cupele şi craterile cu vin de Thassos. Coşuri cu smochine, curmale şi rodii s-au pus în faţa oaspeţilor, iar magistru al băutului, simpoziarh, a fost ales Thrasybulos.
El trebuia să hotărască asupra amestecului de vin cu apă. Şi firea sănătoasă a lui Duris, care nu se lăsa biruită de niciun fel de simţământ copleşitor, acum nu se putu împiedica de la o glumă:
— Nu vreau vinul broaştelor, cum i se zice la Atena, adică o parte din vin şi trei părţi apă, ci amestecul bărbătesc, ferit de calicie, jumătate apă şi jumătate vin! Aşa să bem! Şi bărbăteşte, cu duioşie, dar fără lacrimi şi-a amintit de Thrax. Limbile au început să se dezlege şi, ici-colo, în jurul mesei se încerca un cântec, un cuplet abia intonat în taină. Luna se urcase sus, pe boltă, şi-şi întreţesea în încăpere lumina albă cu lumina roşietică a torţelor şi opaiţelor. Acropola Atenei strălucea albă în noapte, ca o bucată de marmură dăltuită, iar de pe străzi pătrundea până la cei strânşi la acest simpozion, de la care fugise durerea, larma puternică a komosurilor, a alaiurilor de cheflii, cu cântece şi facle, străbătând Atena în limpezile nopţi ale toamnei.
În atelierul lui Duris se încinsese o petrecere cu măsură, în care numele lui Thrax era pomenit mereu. Apăreau în amintiri pământurile îndepărtate din Pont, unde, albă, sub aceeaşi lumină de lună, se ridica Histria. Fiecare era tras cu inima şi gândul înspre cetatea îndepărtată. Genaios, prin dragostea şi răspunderea pentru ea; Thrasybulos, prin biruinţa Atenei; Duris, prin amintirea lui Thrax, iar Philipos, prin mormântul lui Sofron. Un duh de libertate punea o nădejde şi o bucurie în inimile tuturor. De aceea Duris, vechi atenian, îşi aduse aminte de un cântec moştenit de la părinţi şi nelipsit de la orice înveselire gravă a adevăratelor simpozionuri. Era un cântec pe care îl auzise de copil, un cântec împotriva tiranilor şi pentru sfânta şi neîncătuşata libertate. Şi olarul, cu glasul său răguşit, începu să-l cânte:
„Vreau şi eu să ridic paloşul înfăşurat în flori de mirt.
Întocmai ca Harmodios şi Aristogeiton,
Sub a căror mână au murit tiranii
Şi care au adus libertate şi dreptate poporului atenian!”
Apoi, cu mâna lui grea şi pătată, vărsă iarăşi untdelemn în scoica de onix, sub flacăra din faţa statuii lui Thrax.
Noaptea trecea de miezul ei. O oboseală dulce se lăsă peste pleoapele celor strânşi în jurul mesei. Oaspeţii tăcuţi s-au îmbrăţişat şi s-au despărţit. Opaiţele fumegau. O rază piezişă de lună cădea pe statuia lui Thrax. În tăcerea ce se lăsase în încăpere se auzi numai o respiraţie aspră, îndesată, ca sub o grea povară. Philipos, deşirat şi lung, stătea pe o singură palmă, într-o acrobaţie savantă şi pioasă în faţa minusculei statui de lut a lui Thrax, cum stătuse lângă rugul lui Sofron. Cu fruntea aproape de pământ, lacrimile îi picau pe lespezi ca limpezi picături de miere.
SFÂRŞIT
Notes
