Genaios cel tânăr a coborât atunci printre coloane spre treptele templului, căci din clipa aceea tatăl şi fiul erau duşmani de neîmpăcat. Şi tot ceea ce i-ar fi putut face un rău lui Genaios cel tânăr avea să fie bine primit, ca un câştig şi o nouă putere, de Genaios cel bătrân.
n fundul unui golf, dincolo de zidul cetăţii, spre miazăzi. Acolo unde pusese piciorul pe ţărm Genaios cel tânăr în noaptea răzvrătită a sosirii sale, era o aşezare de tăbăcari şi pescari. Bordeie săpate în pământ, câteva luntre negre trase pe o plajă îngustă şi pari strâmbi, înfipţi până la marginile golfului, pentru uscatul plaselor şi al pieilor de capră puse la tăbăcit, alcătuiau priveliştea tristă şi sărăcăcioasă a locului. Erau toţi oameni care trăiau greu, ca şi meşteşugarii şi negustorii din cetate oprimaţi de conducerea celor câţiva posedanţi. Şi nu o dată se abătea până aci câte un trimis al celor din cetate, care să-i îndemne să se unească şi ei la mişcările ce frământau viaţa Histriei.
Singură marea era frumoasă aici, fie în subţirimea ei de vie buză de apă mângâind peticul de plajă, fie în limpezi şi liniştite adâncuri, acolo unde golful sta strâns ca o căldare între stânci vechi şi bolovănite. Ferită de vânturi şi de valurile de la larg, aci apa era liniştită întotdeauna şi părea, în profunzimea ei, o ascunzătoare pentru comori, pe care numai din când în când o neliniştea, cu înotul lor agitat, cârduri de peştişori argintii.
În locurile acestea îşi găsise adăpost Genaios cel tânăr după cearta cu tatăl său şi după alungare. Simţământul crescut în el cu încetul, la început din ciudată curiozitate, în cele din urmă din scârbă şi revoltă, statornicise o hotărâre care îl dusese cu voinţa tare până în pragul luptei.
Chemase lângă el pe Thrax, pe Kita şi pe cei doi mimi şi îi aciuise prin bordeie în jurul său. Se hrăneau cu bob uscat, cu peşte proaspăt şi sugeau faguri dulci şi parfumaţi cu o miere bine prăjită, din prisaca unui bătrân aşezat pe întinderea imaşurilor.
Veştile din cetate, în afară de cele culese de mimi în reprezentaţiile lor, le primeau prin Crisis, care cunoştea un loc între templul lui Apollon şi al Afroditei, unde în amurgurile liniştite de vară, când se aprindea luceafărul, o întâlnea pe Kita. Cele două femei, în lumina nesigură a înserării, se opreau ca într-o rugăciune în faţa Afroditei, vorbind şoptit şi împărtăşindu-şi una alteia ştirile din casa bătrânului Genaios.
Într-una din zile, hotărât, Genaios îl trimise pe tăbăcarul Fronius – aprig la mânie când trebuia, dar isteţ în tot soiul de întreprinderi ale minţii – să se strecoare şi să-l cheme la el pe Homericus, care de la întâmplarea cu corabia strânsese în jurul lui oamenii stărilor nemulţumite.
Pe Homericus Genaios îl cunoscuse cu ajutorul lui Thrax care după întoarcerea lui îl adusese într-o seară, în taină, în casa armatorului. Atunci fusese numai o întâlnire, Acum, de când Genaios se afla în aşezarea tăbăcarilor, el îşi trimitea în cetate, la Homericus, iscoadele, care se întorceau cu veşti, privind mişcările histrienilor. Astfel, aceştia erau pregătiţi a se uni cu forţele dinafară, când acestea vor ataca Histria.
Cu ajutorul lui Homericus şi al veştilor aduse de femei, tânărul Genaios alcătuia monologurile usturătoare ale lui Thrax, pentru că necunoscutul şi cel de-al treilea actor, cel mai iubit de public în pornirile lor împotriva puternicilor din cetate, era fostul ucenic al lui Duris. Nimeni, sub neîncetata schimbare în măşti şi costume, nu putuse afla cine se ascunde în rolurile felurite ale acestui mim cu glas armonios şi gesturi frumoase. Talentul lui Thrax se dovedise deosebit, şi mai ales râvna şi pornirea pe care le punea în îndeletnicirea ce se părea nevinovată, dar se arătase cu mare răsunet. Până la ziua socotelilor care aveau să fie, Genaios îşi găsise această îndeletnicire. Şi-l atrăgea. În afară de tiranii Histriei, un personaj de curând adaos batjocurii publice din monologurile lui Genaios era Smikros. Genaios cel tânăr aflase şi dovedise toate furturile şi uneltirile vicleanului pitic, folosirea nevrednică a ideii de libertate întruchipată de Atena şi de puterea Ligii maritime şi mai ales cele povestite de Thrax despre întrevederea dintre pitic şi tatăl său. Pentru toate aceste fărădelegi, mai mult decât pentru furturi, Genaios se hotărâse să-l arate pe Smikros mulţimilor de la Histria în toată batjocura şi urâciunea lui, aproape ca pe o primejdie pentru cetate. Monologul piticului, sub un nume ce-i arătase mizeria morală uşor de recunoscut, ajunsese una din scenele cele mai iubite de publicul străzilor şi pieţelor aglomerate, strâns zilnic în faţa mimilor.
O dată cu răsăritul soarelui, mica trupă intra în cetate. Poposea prin mahalalele meşteşugăreşti de la apus şi prin străzile înguste din jurul portului. Mai ales între far şi arsenalul maritim găsea un loc potrivit. Acolo se strângeau hamalii şi lucrătorii şantierelor. De îndată ce-i zăreau, tâmplurii, care tăiau coastele corăbiilor, şi călăfătuitorii alergau la podeţe şi căpriori. Şi în câteva clipe numai, scena era ridicată. Nimeni nu se putea împotrivi acestei porniri populare. În vreme ce unii dintre meşteri înălţau scena, lucrătorii mai tineri păzeau să nu se tulbure spectacolul. Satisfăcuţi, plini de bucurie şi mândri lucru mare de menirea lor, Philipos şi Sofron treceau sărbătoreşte prin mulţime. Duceau boccelele cu costume şi urcau maiestuos şi cu ifos treptele până în spatele butoaielor care le ţineau loc de culise. Dar până să apară ei, mulţimea începea să tropote şi să strige:
— Necunoscutul! Necunoscutul! Vrem pe Necunoscut!
Thrax venea mai târziu, ascunzându-se în mulţime şi suind pe furiş până în spatele scenei improvizate. Când apărea, era întotdeauna primit cu strigăte şi aclamaţii. O tăcere adâncă se făcea apoi, toate feţele erau numai zâmbete şi ochi sticloşi, în aşteptare, iar spectatorii îşi dădeau coate şi se pregăteau să râdă, să aprobe sau să aplaude. Se ştia de mulţime că în fiecare zi monologul Necunoscutului aducea un lucru nou, pe care cei mulţi abia atunci îl aflau. Şi în ce fel minunat îl aducea! Cu vorbă ascuţită şi joc plăcut, Necunoscutul ajunsese să fie crainicul noutăţilor pe care mulţimea le aştepta. Când spectacolul îşi schimba locul, mahalaua sau uliţa, de îndată ce se opreau mimii şi dădeau semne de pregătire, se ducea vestea pretutindeni că în altă parte au poposit şi atunci se scurgeau mulţimile într-acolo, ca şuvoiul. Duşmani îşi făuriseră berechet actorii, şi mai ales Necunoscutul, duşmani dintre cei mai mari ai cetăţii. Şi Theodotos, şi Genaios cel bătrân bucuros i-ar fi oprit, dacă mica trupă n-ar fi avut întregul popor al cetăţii de partea ei. De aceea se temeau cei de sus să se atingă de ei.
În vreme ce, din ascunzătoarea lui, astfel pregătea cetatea pentru luptă, Genaios cel tânăr nu respingea desfătările mării şi ale dragostei. În exilul său, îngrijirile Kitei se schimbaseră curând în mângâieri, pe care Genaios, în sfiala lor, le primise. Sclava se pricepea să-l întovărăşească pe Genaios pe căile subţiri ale gândurilor şi plăcerilor sale. Crescută în palatul regelui Tanusa, cu deprinderea cântecului homeric şi priveliştea lucrurilor de preţ, Kita a putut cu uşurinţă să-l urmeze şi să împărtăşească liniştea contemplării şi bucuria descoperirilor simple pe care natura le aşeza în jurul lor. În dimineţi calme, în care o ceaţă uşoară ştergea linia zării unind marea cu cerul, pe treptele de stânci ale golfului, Genaios asculta cu desfătare glasul melodios al Kitei, rostind ca pe o caldă rugăciune imnul către Thetis: „Pe tine te chem, logodnica lui Okeanos, Thetis cu ochi luminoşi, maica nourilor negri şi a nimfelor din izvoare clocotitoare de spumă. Ascultă-mi chemarea, tu ce hrăneşti mişunătoarea viaţă în hăuri de ape, şi dăruieşti corăbiilor prielnicul vânt, vântul cu iutele pas”.
În adâncul apei liniştite dintre stânci, Genaios admira trupul mlădios al Kitei. Liniile subţiri, trandafirii, ce porneau din bolta sânilor de-a lungul coapselor până la gleznele fine, se sfărâmau sub albastra şi uşoara umbrire a apei într-o tremurare abia simţită care depărta parcă trupul, îi dădea o irealitate, ca sub o pojghiţă de gheaţă. În jurul Kitei astfel cufundată în calmele unde ale bazinului se strângeau – aduse de unduirea moale a hulei ce ajungea până aici ca o bătaie de puls a mării, luminoase, translucide, abia închegate – meduzele făcute dintr-un albuş ce frângeau razele. Fata se juca, se zbătea în mijlocul lor, încerca să le prindă, iar meduzele se legănau în apă ca uriaşe flori involte, bătute de vânt. Kita părea ascunsă într-un boschet, în baia aceasta dintre stânci, podită cu un nisip auriu şi nori bruşti pe care îi ridicau crabii speriaţi. Bucuriile acestea ale dimineţilor de vară domoleau pentru câteva clipe grijile lui Genaios şi uşurau munca lui de zi de zi, dar mai ales aşteptarea şi nesiguranţele de tot felul. Singura care în toate aceste bucurii ducea o tristeţe nemărturisită era Kita. Nu putuse niciodată descătuşa cu adevărat la Genaios căldura inimii, ca pentru o femeie liberă. Genaios îşi înfrâna dăruirea de care Kita avea nevoie, mica sclavă cu ochii verzi.
Zi de zi, Genaios aştepta cu nerăbdare să se zărească pe mare corăbiile Atenei, care trebuiau să aducă o invitaţie la intrarea în Ligă a Histriei şi soldaţi sau cel puţin vestea că escadra era la Callatis. Avea veşti că navele urcă de-a lungul coastei şi că navarhul Thrasybulos, amicul său de la Atena, primise misivele sale. Dar nu răspunsese nimic hotărât.
*
Stăpâni fără împotrivire pe gospodăriile de ţară ale cetăţii, Zoltes şi Canites recunoscuseră ei înşişi ca era nevoie de o mai lungă şi înţeleaptă cumpănire pentru izbânda acţiunii lor. Au dat deci crezare sfatului Gemei şi au ascultat şi cuvântul lui Smikros, dovedit însă de multe ori mult prea înclinat pentru folosul treburilor sale. Bănuiala aceasta şi sila pe care piticul le-o făcea nu-i putuseră hotărî totuşi să-l alunge, ştiind că mai aveau nevoie de el. Şi una din însemnatele treburi ce zorea şi cerea să scurteze aşteptarea era şi călătoria până la Histria a unuia dintre ei, care după toate socotelile nu putea să fie decât Smikros. Trebuiau să ştie ce gândeau oamenii din cetate, ce zvonuri treceau prin palatul lui Tanusa, în ce măsură mişcarea lor ar fi avut sorţi de izbândă, cât suferea cetatea de ruperea ei de gospodăriile de ţară, dacă se ştia lămurit ceea ce se întâmplase şi mai ales dacă era chip ca într-un fel sau altul să pună mâna pe arsenalul maritim, de ale cărui arme ar fi avut nevoie.
Pe Zoltes îl neliniştea şi vestea cu omorârea copiilor de sclavi. Smikros avusese grijă să le-o spună ca pe o măsură a celor din cetate, dar fără urmare şi fără propunere de schimb. Socotise că e bine să arunce otrava aceasta şi să-i tragă folosul când va crede el de cuviinţă.
La atâtea întrebări ar fi cules răspunsurile, fără îndoială, priceperea lui Smikros, dacă nu s-ar fi abătut pe drum de la sarcinile ce i s-au dat, lucru ce era de aşteptat de la el. Ceea ce însă hotăra mai ales trimiterea lui era travestirea uşoară a făpturii lui mărunte şi faptul că, vorbind bine şi limba băşti- naşilor, ar fi putut strânge de pretutindeni şi de la toţi cele de care avea nevoie.
Astfel, în miezul unei zile călduroase, îmbrăcat ca un călător cu mantia cu glugă de sub care cercetau ochii lui negri, puţin saşii, Smikros a pornit înspre Histria, îndemnându-şi măgarul cu călcâile şi cu varga. Cu capul plecat, cercetând locurile sigure cu copitele lui fine printre bolovanii drumului, animalul mişca invers urechile, când în sus, când în jos, ca şi cum ar fi răspuns la îndemnul călăreţului său. Drumul era arzător, deşi se simţea după-amiaza de vară. Umbrele începeau să crească, rândunelele să fie tot mai agitate, graurii să schimbe neîncetat crengile copacilor pe care poposeau, iar aricii cu capete mici şi întrebătoare să apară în calea călătorului de sub cucute şi buruieni. Broaştele ţestoase, ieşite din carapace, încremeneau cu câte o frunză în gură, ascultând sau măsurând primejdia. În jurul lui Smikros era linişte deplină, era adâncă şi simplă frumuseţea ţinutului acesta, pe care el nu o simţea, frământat cum era de cele ce i se încredinţase, dar mai ales de cele la care râvnea. Încetul cu încetul creştea în faţa lui alba Histrie, zidită parcă pe fundul albastru al mării. Nerăbdarea de a întâlni oameni şi mai ales o sete cumplită îl făcură să se oprească la prima tavernă de dincolo de ziduri.
Deşi uşa era larg deschisă, un miros greţos de prăjeală, de usturoi şi de vin oţetit te îneca. Muşteriii vorbeau cu glas tare şi printre ei, sfios la adăpostul umbrelor din încăpere, Smikros se aşeză alături de un vlăjgan negricios, cu poftă de vorbă şi cu pumnul greu aruncat din când în când pe masă, pentru ca nimeni să nu îndrăznească să nu fie de părerea lui.
— Şi eu îţi spun că am să-i frâng oasele dacă o mai îndrăzni să-mi batjocorească stăpânul, urla uriaşul, mişcând din umeri şi scărpinându-se pe spate cu o vargă lungă de os.
— Taci, vizitiule, îi răspunse singurul individ care îndrăzni să vorbească, un străin slab şi spânatic. Conştiinţa stăpânului tău este plină de bube! Sărută-i, nu te opri, sărută-i mai departe mâna murdară care te hrăneşte. Că în afară de grajdurile lui Theodotos, unde ai mai găsit tu, nătâng cum eşti, o bucată de pâine?
Mânia păru că-l înăbuşă pe colosul prostănac şi violent.Răsufla greu şi nu-şi găsea vorba. Necunoscutul îl arătă cu degetul şi începu să râdă:
— Şi află, continuă el, că nici de frica ta, nici a unuia ca tine, mimii lui Genaios n-au să tacă şi să se facă nevăzuţi. Îi cerem noi, cei mulţi, oameni liberi, negustori şi meşteşugari, care o să ne spunem cuvântul odată la Histria. Mimii ăştia sunt sarea vieţii noastre şi alergăm zilnic după ei, oriunde ar poposi.
— Ticălosule! a fost tot ce a putut rosti celălalt. Mai departe s-a încurcat într-o mormăială fără înţeles.
— Bine, aşa oi fi, continuă glumeţ spânaticul. Dar altceva mai ştii? Mai găseşte! Mai bine vino şi tu să râzi. Astă-seară, pe răcoare, mimii lui Genaios joacă pe lângă şantierul maritim. Ne-au făgăduit de ieri o poveste a unui impostor din altă cetate, o schimă urâtă şi răutăcioasă. Haide mai bine să-i vedem. Şi zvârlind o monedă pe masă, suflă în palmă spre uriaş, ca şi cum ar fi vrut să-i arunce cuvintele în minte, se răsuci pe călcâie şi ieşi.
O nelinişte şi o bănuială ciudată, din care nu lipsea curiozitatea, îl cuprinsese pe Smikros. De îndată se hotărî şi, lăsându-şi măgarul în seama cârciumarului, cu gluga trasă pe ochi, porni pe uliţele întortocheate ale cetăţii spre şantierul în care se construiau corăbii. Lumina stăruia albăstruie în amurgul acesta de vară. Zidurile încinse mai dogoreau pe străzile înguste, dar o briză binefăcătoare şi răcoroasă începuse să bată dinspre mare. Lăsând la stânga Agora cu palatul lui Tanusa, mai departe Acropola cu cele două temple şi portul, Smikros trecu prin dreptul farului aurit de soare şi se apropie de zidul din miazăzi al cetăţii. Dincoace – docurile, arsenalul şi şantierul maritim, înconjurate de mahalalele meşteşugăreşti; dincolo de ziduri, la o bătaie de săgeată, satul pescarilor şi al tăbăcarilor, în care îşi găsise aşezare Genaios cel tânăr.
Cu mult înainte de a se apropia de răscrucea drumurilor ce duceau la mare şi la ziduri, pâlcuri, pâlcuri, mulţimea se făcea tot mai deasă, mergând în acelaşi drum. Se vedea lămurit că se pregătea o adunare, la care luau parte oamenii de toate stările şi de toate vârstele, mai ales meşteşugari şi negustori, după cum spusese necunoscutul de la tavernă.
Când a ajuns la răscrucea ce se lărgea ca o piaţă, Smikros cu greu şi-a mai putut afla un loc sub coastele unei corăbii răsturnate, în lucru, din curtea arsenalului. În mijlocul pieţii, pe căpriori, erau aşezate laviţe, ca o scenă închisă pe lături de câteva lăzi, după care se simţea o mişcare.
Publicul nerăbdător se frământa, vorbea tare, glumea, râdea, aplauda sau bătea din picioare.
După câtva timp sună un fel de goarnă, şi spectacolul începu. Una din scândurile scenei se înclină uşor şi se rostogoli pe ea, până în mijloc, un ou uriaş. Se lovi de o buturugă şi se opri. Într-un fâlfâit de văluri cenuşii, voind de bună seamă să închipuiască norii, apăru Palas Atena, cu coiful tras peste ochi şi cu o lance în dreapta. Era Necunoscutul. Publicul izbucni în aplauze frenetice, în care se amestecau şi unele şuierături. Zeiţa ceru cu un gest tăcere şi, apoi începu un dialog cu mulţimea:
— E de gâscă?
— Nu-i de gâscă! răspunse mulţimea în cor.
— E de raţă?
— Nu-i de raţă! se ridicară vocile.
— E de zarvă?
— E de zarvă! se auzi un glas piţigăiat şi dialogul continuă:
