Când navele s-au înşirat numai câteva lângă schela prea scurtă, având precădere cele rotunde de comerţ, care trebuiau să încarce, o pulbere arămie de apus începuse să cadă pretutindeni. În ea juca o lume vioaie de insecte, cu zbor moale de fluturi, zbârnăitor şi metalic, de libelule mari şi agitate, şi subţire cântec de muşte şi ţânţari, dând o podoabă vie de smalţ întregului cuprins. Miros greu de peşte, de mâl şi miros de om asudat în muncă se amesteca cu duhoarea fundului mâlos al apelor dulci şi stătute, făcând pe călător să tânjească după aerul proaspăt, larg, permanent primenit al mării.

Thrasybulos asculta cu atenţie greceasca scâlciată a sclavilor răsculaţi, în care dialectul străin deforma, împreună cu o pronunţie neobişnuită, cuvintele. Mai ales navarhul a avut greutăţi de înţeles la rostirea Lăţosului, pe care Aetas l-a prezentat oa pe un locotenent al său. Acesta l-a lămurit că-şi pusese un lanţ de iscoade, cu ajutorul căruia era zilnic informat de cele ce se petrec la Histria. Iar Aetas i-a completat navarhului că o legătură aidoma au şi cu moşiile cetăţii, unde aşteptau Zoltes şi Canites. De la ei şi numai de acolo puteau dobândi, pe un drum ocolit până aici, grânele, după cum peştele sărat şi afumat aşezarea aceasta îl dădea. Histria era tăiată de bogăţiile ei. Trăia deocamdată din rezerva hambarelor şi minciuna serbărilor. Când va veni însă ziua socotelilor, mâncările astea n-aveau să-l sature nici pe Theodotos, nici pe Genaios cel bătrân, nici pe Tanusa. Şi spunând lucrul acesta, Aetas râdea, îşi freca mâinile, iar Lăţosul se bătea singur cu pumnii în coaste.

Thrasybulos cunoştea bine desfăşurarea serbărilor plănuite la Histria din veştile primite încă înainte de plecarea din Callatis. De aceea, el îi ceru lui Aetas ca, prin legăturile lor, să-l anunţe amănunţit de ziua jertfelor taurilor negri. Trebuia să urmeze cu alai de flotă intrarea în port a statuii lui Poseidon. Şi aceasta era ziua şi clipa în care Thrasybulos avea de gând să asedieze Histria. Planul său se bizuia nu numai pe mulţimea histriotă şi soldaţii chemaţi şi ocupaţi cu rosturi sărbătoreşti, dar şi cu tulburarea cugetelor. Marele şi noul zeu, îngăduind chiar în ziua triumfalei sale intrări în cetate asedierea ei, avea să fie mai puţin marele şi puternicul zeu. Şi lupta va fi astfel, gândea Thrasybulos, mai dinainte pe jumătate câştigată.

Deocamdată însă veştile erau întârzielnice. Se aflase că la Histria, din cauza furtunii, serbările se amânaseră. Cetatea îşi pierduse frumoasa ei podoabă, smulsă de vijelie. Se vestejiseră ghirlandele şi valtrapurile, se prăbuşiseră foişoarele, se umpluseră cu apă săpăturile pe planul noului templu, care trebuia sfinţit şi început, dar mai ales se aflase că, pentru a pluti în siguranţă cu încărcătura de preţ a statuii, întregul alai de corăbii histriene aştepta în portul Olbiei să se domolească larga hulă, care după furtună mai frământa marea.

La adăpostul acestui răgaz, navarhui Thrasybulos dăduse poruncă de încărcare şi aştepta şi convoiul carelor cu două roţi pline, trase de boi pe un drum de uscat mai scurt, să aducă încărcăturile de grâu de la moşiile cetăţii stăpânite de sclavii răzvrătiţi. Una dintre corăbii avea să încarce peşte, cealaltă grâu, iar din pădurile de grinduri, dintre apele Histrosului, câţiva buşteni de pini răşinoşi, buni pentru facle cu lumină albă şi plete de fum parfumate. Plătise marfa aceasta deîndată, în bune drahme ateniene cu chipul Palas Atenei, încheind astfel cinstit socotelile negustoreşti. Spiritul său vioi nu sta însă lânced în aşteptarea de fapte, ci cerceta neîncetat în jurul său privelişti, pământuri, jivine şi oameni. Şi de bună seamă că nici Herodot, el însuşi, nu-şi strânsese şi împachetase mai cu grijă tabletele de ceară în călătoriile sale, decât navarhul Thrasybulos pe ale lui, acoperite cu un scris înflorat, în aşteptare de negoţ şi de luptă.

Se îngrămădeau pe tablete observaţii, impresii, simţiri felurite şi noi.

„Am fost chiar astăzi – scria el – împreună cu Aetas, pescari de monştri marini. Când am intrat cu luntrea în marea tulbure şi îndulcită, morunul se zbătea prins în cârlige. Pescarii au tras de otgon şi a ieşit din apă un cap mai mult lat, ca o mască de tragedie, cu rât. A ameninţat spre noi, lăbărţându-şi urechile acoperite de câte un ghem de stele din oase cenuşii. Era puternic peştele, se zbătea şi ne ameninţa luntrea. Atunci Aetas, ca să-mi facă cinste de musafir, mi-a dat ciocanul. Era o măciucă grea de stejar, lucioasă şi pătată de sânge. De-abia am ridicat-o cu două mâini. Când am plesnit cu toată puterea, mi s-a părut că sparg ţeasta unui taur. A ţâşnit sângele şi morunul a căzut în mare, de unde l-au scos. Pentru prima dată vedeam pescuindu-se cu măciuca…”

În altă parte, navarhul scria despre viaţa care fierbe prin locurile astea într-o veşnică dospire:

„Din moliciune şi grăsime de boabe şi grăunţe mici, rotunde ca meiul cald, încropit, roieşte un altfel de mei de viaţă vie, mărgele mărunte, agere, mişcate, colorate, care nu ştii de unde vin, unde se duc, cât stau, cât trăiesc, dar sunt. Cresc sugând la ugere de apă şi soare şi duc cu ele taina unor forme pe care nu le bănuim încă. Din apa verde, şi adâncă, şi caldă, din boabe culese şi vii, mâine poate se nasc raci, peşti, salamandre, păsări, animale. Din taina şi puterea apei – toate schimbările şi creşterile astea fără sfârşit.”

Iar în altă parte, Thrasybulos se întorcea înspre oameni care „… sunt sclavi, pentru că noi spunem aşa, dar nu sunt dintr-o stare a firii lor sclavi, dintr-o stare care să iasă din ei, ba dimpotrivă, ei duc munca pretutindeni”.

Pe munciţii de aici şi înhămaţii la munci istovitoare şi grele el îi asculta seara cum cântau la focuri şi se înspăimântă de gălbejeala şi slăbiciunea lor. „Am stat lângă unii când îi cuprindea boala care bântuie pe aici. Dogoresc cum dogoresc cuptoarele încinse şi ei tremură, totuşi, de frig. Mulţi dintre ei îşi muşcă limba de zguduirea frigurilor. Dar le trece după un timp şi îi apucă şi îi lasă o zi da şi o zi nu. Şi zeul lor cel mai mare, al geţilor băştinaşi, e un zeu tămăduitor. Ca şi Apollon al nostru, el e făcut în gândul oamenilor din boală şi pentru boală…”.

A stat aşa Thrasybulos câteva zile, umblând cu pasul său, purtat în cârcă în mlaştini până la brâu, pentru a vedea şi cerceta. În a patra zi de la sosire, seara, lângă foc, a picat un crainic rupt şi obosit, vestind:

— La Histria au început serbările! Poimâine se jertfesc taurii negri, iar în ziua următoare soseşte flota şi zeul!

Thrasybulos a trimis atunci un călăreţ la Zoltes şi Canites să pornească de îndată înspre cetatea ce avea să fie prinsă din două părţi. El însuşi, înainte de a se lumina de ziuă, avea de gând să ia drumul. Lăsă două triere cu corăbiile încărcate aci, în siguranţă, cu tabletele lui mai ales, trimise patru triere să stea în faţa Histriei, ca o putere ocrotitoare, iar el cu hopliţii în arme pornea pe vechiul drum de care, spre sud. Tabăra lui Aetas putea să pornească şi ea în voie spre zidurile Histriei, dincolo de care oamenii petreceau.



S

osise, în sfârşit, şi ziua amânată a începutului de sărbătoare. O căldură dogorâtoare de miez de vară se lăsa greu peste cetate, cu linişte când nu era larmă de goarne şi de tobe. Flamuri albe cu chenare albastre, frânte, fluturau la colţurile caselor şi ale templelor. Crengi verzi atârnau la încheietorile porţilor, buchete de maci roşii şi viorii împodobeau inelele şi clanţele intrărilor. Toate ivărele erau trase, uşile băteau întredeschise, slobod se putea circula pretutindeni. Oamenii erau atenţi la toate semnele de vară; la căldură, la linişte, la uscăciunea vântului uşor, la zborul gâzelor şi al păsărilor. Lebedele, stârcii şi pelicanii erau arătaţi cu degetul pe adâncul albastru al cerului, când îşi schimbau locul dintr-un lac în altul, rândunelele erau urmărite în zborul lor săgetat – şi toate faptele astea se adunau în vorbe şi se răstălmăceau ca tot atâtea semne, date de zeul cel nou şi puternic, din mulţimea atributelor sale de vară. Zeu al creşterilor şi el, al fărâmiţării şi înmulţirii vieţii din fierberile umede ale gârlelor, izvoarelor şi ochiurilor stătute de apă, Poseidon era urmărit cu bucurie şi satisfacţie în toate manifestările lui blajine, în mişcarea feţei acesteia universale şi surâzătoare a lui, spre deosebire de încruntarea în forţele de iarnă, sălbatic dezlănţuite în luna care îi poartă numele, vremea furtunii şi îngheţurilor.

Unii, printre pâlcurile de cetăţeni strânşi pe străzi în haine de sărbătoare, vesteau cutremure. Era iarăşi un atribut, o manifestare de seamă a zeului. Stăpân al cutremurelor! Alţii protestau şi negau posibilitatea unor asemenea întâmplări. Era adevărat că Poseidon era zeul cutremurelor, spuneau ei, dar în ipostaza de iarnă, iar nu de vară, când e numai blândeţe. Şi o lungă şi pasionată discuţie se aprindea, se întindea pretutindeni, stârnind la cei mai isteţi argumente, iar la cei mai simpli şi temători o frică înspăimântătoare. Spaima aceasta de un lucru ce nu putea fi nici prevestit şi nici controlat trecea ca un fior prin bucuria generală.

Ceea ce dădea uitării, din când în când, groaza de cutremure cu afirmare de viaţă şi gingăşie, cu un mare curaj în frăgezime neştiutoare era cortegiul Taureilor, care trecea cântând pe străzile cetăţii, înspre Acropolă, unde aştepta temelia, planul săpat între templul Afroditei şi al lui Apollon, al celui de-al treilea templu, cel viitor, închinat lui Poseidon.

Taureii erau cele mai tinere vlăstare ale unei confrerii închinată Taurului Mării. Un imnograf compusese cu caznă imnurile pe care copiii, îmbrăcaţi în alb, încununaţi cu alge şi buchete de maci în mâini, le cântau pe străzi.

În zilele următoare, cântecele lor aveau să răsune în Odeonul pregătit pentru serbări. Copiii erau toţi orfani, crescuţi şi îngrijiţi de cetate. Toţi erau odrasle de cetăţeni liberi.

Când au urcat din Agora înspre Acropolă, copiii cântăreţi s-au înşiruit câte doi la umbra unui vechi zid, care sus avea gratii. Semăna cu o închisoare pe dinafară. El despărţea parcă o şcoală, după larma de glasuri tinere ce se auzeau amestecate de dincolo de tristeţea şi masivitatea aceasta de piatră. Şi copiii cântăreţi de pe stradă, simţind alături pe alţi copii, au încurcat frumoasa rânduială a cântecului lor şi, curând, arătându-şi unul altuia zidul, o gălăgie fără graţie, dar cu putere de viaţă şi vioiciune, răspunse de pe stradă celor ce stăteau închişi dincolo de zid. Cu greu, pedagogii şi imnograful au măsurat iar pasul şi au dat tonul. Micii cântăreţi se aliniau, ascultau, începeau să cânte încurcat, cu capetele întoarse spre zidul cenuşiu, care râmânea în urmă cu larma lui. Ei nu ştiau că dincolo de el stăteau închişi copiii care, în vremuri grele de economii ale Histriei, erau poşidic de sclavi, mâncând mai mult şi producând, şi destinat, după sfatul lui Genaios cel bătrân, pieirii. Fuseseră culeşi copiii aceştia, prunci de la un an până la cinci, de pretutindeni, din bordeie, din bucătării, din grajduri, de la mame şi de la părinţi, închişi încă dinainte de furtună într-o veche temniţă nefolosită şi uitaţi acolo. Uliţa fiind dosnică, de bună seamă că, după sărbători, îşi vor mai aduce aminte de ei şi îi vor căuta, pe câţi îi vor mai găsi.

Cortegiul s-a încheiat în piaţa cetăţii, Agora largă, împrejmuită de ziduri înalte, între palatele lui Genaios şi Tanusa. După o aşteptare îndelungată s-au aşezat în frunte doi sclavi puternici, acoperiţi doar cu fâşii albastre peste şolduri, purtând pe prăjini culcate stema Histriei, grea, săpată în lemn, vulturul şi delfinul, mai înaltă decât o statură de om. Veneau apoi suliţaşii cu scuturi de argint şi goarne drepte şi răsunătoare. Ca o turmă nevinovată urmau Taureii, magistraţii, apoi preoţii lui Apollon şi ai Afroditei şi, în sfârşit, noul preot învestit al lui Poseidon, bătrânul Genaios. Purta o cămaşă lungă, verde, dintr-o ţesătură grea, pe care flutura un fel de largă pelerină albastră, străvezie. Neregulate broderii de argint înspumau pe veşmintele astea, care voia să întruchipeze marea, elementul stăpânit de Poseidon.

Întunecat la faţă şi strâns subţire în toată fiinţa lui deşirată şi osoasă, Genaios se silea să pună un zâmbet pe faţa încruntată. Venea după el jertfa, animalul care trebuia sacrificat, fiind şi el închinat lui Poseidon: un frumos armăsar alb, ţinut în frâu cu zăbale de argint de doi sclavi. Era din grajdurile lui Tanusa, dăruit de rege cetăţii pentru această împrejurare, ca semn de măgulire şi îmbunare, în vederea unei arenzi ce se cerea totuşi scăzută faţă de zilele grele prin care trecea Histria.

Genaios pregătise cu meşteşug o manifestare pentru rege. Mulţimea îl lăuda cu aclamaţii pentru darul armăsarului alb.

— Slavă ţie, Tanusa! E calul frumos ca ziua de azi!

— Mulţumim pentru podoaba hergheliilor tale!

— Fie ca sângele lui să ne fie tuturor de folos!

Aşa se ridicau din toate părţile strigăte de mulţumire. Regele păşea rar, alături de Theodotos. Ei doi mai purtau la Histria chitonurile solemne şi grele. De purpură stacojie al lui Tanusa, galben ca şofranul al lui Theodotos. Pe ele, o lucrătură de fir de aur închipuiau desene felurite, aruncate geometric, ca pe hainele largi ale unor preoţi chaldeeni. Theodotos, ca şi Genaios, se silea să zâmbească.

Tanusa sta însă cu faţa lui lată împietrită. Din când în când ridica numai braţele amândouă, răspunzând la saluturi, şi le lăsa grabnic în jos, facând să sune mulţimea de brăţări, când din mulţime, bine aşezat în câte o scurtă tăcere, izbucnea un glas:

— Frumos cal, rege! De ce nu l-ai păstrat să te îngropi cu el? Că aşa e datina voastră! Coboară în mormânt cu calul!

Pe faţa lui Tanusa nu se scrise atunci nicio tulburare. Privirea numai îşi căpăta o putere neobişnuită, în care se vedea toată mânia. Ea era aruncată, departe, peste mulţime. Regele călca solemn, ca în vis, pândind şi fiind gata să ridice braţele amândouă la cel dintâi „Slavă ţie, Tanusa!” care, la imboldul zeloşilor oameni ai lui Genaios, acoperea strigătele neplăcute.

În valul mulţimii, însă, oamenii stăpânirii îi căutau pe tulburători. Şi nu o dată le-au scăpat din mâini doi inşi, dintre care unul mai în vârstă, cu nasurile turtite amândoi, cu ochii mici şi cârpiţi, cu viţioane lungi şi decolorate de păr rar, dat cu unt rânced, purtând, când nu erau luaţi în seamă, o cuşmă ascuţită, pe care o aşezau pe creştet de îndată ce izbuteau să se facă nevăzuţi. Cine ar fi cunoscut bine garda personală de la palatul lui Tanusa i-ar fi recunoscut pe aceşti ostaşi de credinţă aşezaţi de strajă la intrări. Ei ajunseseră chiar să-l batjocorească pe regele lor pentru prietenia înjositoare dar şi interesată a acestuia cu grecii, pe care nu o mai puteau îndura. De altfel, de când Canites, care ştiuse a le folosi nemulţumirile, pusese stăpânire pe lagărele de prizonieri ale lui Tanusa de pe moşiile Histriei, nu o dată noaptea, pe uşa scundă din zidul de apărare dinspre apus, se strecuraseră iscoade aducătoare de veşti. Erau mai întotdeauna sciţi încercaţi în lupte, credincioşi vechilor datini. Şi pretutindeni, în grajdurile regale, pe paiele proaspete, pe sub burţile cailor, în spatele imenselor cuptoare de lut şi de piatră de prin bucătării, în magaziile cu grâu şi secară, în podurile cu arme, noii sosiţi strângeau după împrejurări doi, trei ascultători. Şi totdeauna şi pretutindeni era aceeaşi poveste: trădarea regelui, lăcomia lui de bani şi avere, nesocotirea datinelor scite, nelegiuirile religioase alături de greci. Clocot de ură era, dar până în clipa de faţă, cel puţin, alte îndrăzneli nu-şi dăduseră frâu liber.

Încet şi solemn, cortegiul a ajuns pe Acropola cetăţii. O lumină dogorâtoare cădea ca plumbul, încropind apa rămasă de la ploaie în şanţurile temeliilor noului templu, ce părea, în linii negre şi groase, un plan desfăşurat în faţa tuturor. Erau însemnate în săpături locul viitoarelor ziduri şi viitoarelor coloane.

În tăcerea care s-a făcut s-au auzit limpede imnurile Taureilor. Erau slabe, ca şi cum ar fi pălit de lumina prea tare a soarelui. Din când în când, în imnurile acestea solemne străbăteau ţipetele pescăruşilor şi gunguritul porumbeilor. Apoi Theodotos, cu vorba lui rară, începu:

— Cetăţeni liberi ai Histriei! Îndemnaţi de semne, luminaţi de un gând mare care ne-a dus cu câteva veacuri în urmă, până la întemeietorii cetăţii, şi ajutaţi de oaspetele nostru drag, preamăritul şi puternicul rege Tanusa, slăvim de astăzi pentru veşnicie pe zeul strămoşilor noştri, pe Poseidon, Taurul Mării!

Şi monoton, plictisitor, gângăvit câteodată, Theodotos a continuat, arătând toată frumuseţea şi foloasele noului cult pentru o cetate a mării, ca Histria. Apoi întorcându-se către Genaios, care sta împietrit parcă, începu o înceată şi lungă laudă.

În neclintirea aceasta respectuoasă a tuturor, din apa călduţă a unei temelii, o broască râioasă a scos mai întâi capul, curioasă să vadă ce se întâmplă. Interesată parcă de discursul lui Theodotos, ea săltă puţin, aruncând şi un braţ peste muchia săpăturii. Asculta, de bună seamă, jucându-şi guşa cu o respiraţie calmă, când fu scoasă din beatitudinea ei. Neliniştit, nărăvaşul armăsar alb, martor mai puţin iubitor de discursuri, deşi personaj principal în actul ce se oficia, începu să necheze şi să-şi lovească copita de lespedele de marmură. Acesta fu sfârşitul audiţiei. Broasca, temându-se mai mult de copită decât de solemnul discurs, a sărit la loc, în apă.

Theodotos abia ajunsese la jumătatea elogiului lui Genaios. A arătat mai ales că întru nimic nu împiedică originea lui străină în îndeplinirea slujbei de pontif al lui Poseidon. Cetăţean liber şi mai ales cetăţean vrednic şi devotat Histriei, el putea să fie, cum va fi, preotul noului cult. După Theodotos, aruncând câteva grăunţe în jertfelnicul din faţă şi aplecându-se cu braţele ridicate peste aburul parfumat, Genaios, el însuşi, a început să oficieze. Cu o voce stinsă, el rosti rugăciunea de închinare şi jertfă:

— O, zeu al mărilor furtunoase şi al izvoarelor limpezi, conducător al cailor cu copite de bronz din carul tău ce fuge peste valuri, cu osiile neatinse de spume, tu cel ce cutremuri pământurile cu tridentul, zeu al cuiburilor şi vlăstarelor, zeu al mâniei şi al vieţii, tu care i-ai dat omului de ajutor calul, primeşte şi jertfa aceasta şi fii-ne binevoitor când sfinţim casa puterii şi chipul tău!

Şi zicând aceasta, Genaios bătrânul întinse în laturi braţul drept, aşteptând. Un slujitor tânăr îi aşeză în pumn o suliţă scurtă, puternică, ascuţită ca o săgeată. De-a lungul suliţei doi nuferi se împleteau, ca doi şerpi. Genaios apucă arma, se trase câţiva paşi în urmă şi cu toată puterea o zvârli în pieptul lat al armăsarului.

Unealta a fost bună, dar braţul slab. Lovit în plin, nu însă adânc, sub un şuvoi de sânge, calul se ridică în două picioare, rupse frâiele care-l ţineau şi, înnebunit de spaimă şi de durere, fugi înspre templul lui Apollon cu suliţa înfiptă şi clătinată în rana ce se adâncea. Copitele lui răsunau pe scările de marmură neagră. O dâră de sânge ca o potecă roşie pornea din temeliile noului templu printre coloanele celuilalt, unde Apollon, zeul luminii şi al tămăduirii, privea departe, cu braţul întins.

Clipa în care armăsarul lovit a scăpat fugind printre coloane a fost primită de mulţime la început cu neaşteptată surprindere, apoi cu indignare la unii şi huiduieli cu glume zvârlite printre murmure la alţii:

— Trage la zeul celălalt! se auzi zeflemeaua.

— Înhamă-l, Helios, la carul tău! glumeau cei mai sceptici.

— Nelegiuire! Templul nu se va mai înălţa! strigau credincioşii şi înspăimântaţii.

Şi armăsarul scăpat a fost prins de mulţime şi doborât cu securea.

Nici ziua a doua a serbărilor n-a fost mai liniştită. După dorinţa regelui, locul alergărilor fusese ales la miazănoapte de cetate, pe o lungă fâşie de pământ ce intra între lacuri şi sfârşea cu capătul cel mai dinafară sub frunzişul pădurii de fag şi stejar, deasă, fără urme de potecă, urcând spre ţinuturile nesigure dinspre braţul cel mai de miazăzi al Histrosului. Arena improvizată a Histriei pe limba aceasta de pământ se construise cu un zaplaz de butuci bătuţi drept creastă în mijlocul ei. El trebuia înconjurat de alergători. Iar trepte de lemn se ridicaseră în amfiteatru pe o latură a pistei. Două grajduri se luau la întrecere; cel al lui Theodotos, cu cai înalţi, negri, cu trupuri lucioase şi hamuri albe, şi cel al regelui Tanusa, cu cai roibi, mai mărunţi, dar iuţi, cu hamuri roşii. Vizitiii purtau aceeaşi culoare de haine şi vlăjganul negricios şi prost, gălăgios şi cu pumnul tare, pe care Smikros îl întâlnise cândva într-o tavernă a oraşului, era foarte mândru în tunica lui albă, încins cu un brâu făcut din paftale de aramă, cu potcoave şi capete de cai bătute pe ele.

Aşezate la rând, cu vizitiul acesta, cel mai priceput şi devotat, lânga scara de plecare, carele erau privite cu drag, în neliniştea cailor negri, de Theodotos. Sub pleoapele lui grele şi adormite, privirile herghelegiului acestuia aflaseră o aprindere pe care niciodată pânzele corăbiilor n-ar fi fost în stare să le-o dea.

Alături de el, Tanusa, cu statura îndesată, se frământa neliniştit. Mulţimea, în veşminte viu colorate sub lumina orbitoare a soarelui, vocifera, punea rămăşaguri, striga nume de vizitii, din când în când pe al celui mai înalt magistrat, pe al regelui şi al zeului Poseidon, în cinstea căruia aveau loc cursele.