— M-am zbătut ca să-ţi aduc pietre în desaga minţii mele, stăpâne. Clădeşte cu ele când vei voi, răspunse cu umilinţă piticul. M-ai hrănit o viaţă întreagă şi inima se face treaptă sub sandalele tale. Ascultă-mă şi apoi mă omoară, de vrei!
— Eşti spurcat ca o râmă, Smikros!
— Sunt, stăpâne. Dar poate tot s-ar mai putea vinde din marfa de la Tomis, că am socoteli pentru amândoi.
— Eu nu mai am marfă! Magaziile sunt goale! M-au prădat!
— Mai am eu marfă în magaziile mele. Am luat şi pentru mine, dar a mai rămas încă multă şi bună şi pentru tine. Şi mai sunt încă la Tomis câţiva care să preţuiască mai mult marfa străină decât ce fac cârpacii noştri cu trudă.
Ochii vineţi ai lui Genaios se aprinseră. Primi momeala, dar nu vru să pară că se şi prinde.
— De mine nu-mi pasă! Ştii ceva despre cetate?
— Lasă cetatea, stăpâne, şi vezi-ţi de treburile tale.
— Ticălosule, să nu îndrăzneşti! şi bătrânul ridică mâna să-l lovească.
— Cetatea şi-a pierdut averea. Şi nu o să vă vină pe curând cele de care aveţi nevoie, zise Smikros, ferindu-se de pumn. Peştele de la Histros e-n mâinile răsculaţilor… Aetas e gospodar bun! Iar moşiile – aflat-ai, stăpâne, sau eu sunt crainicul dintâi! — le stăpânesic răsculaţii ceilalţi, ţărani şi prizonieri geţi.
Se făcu o tăcere grea. Genaios simţi ca un fior rece. Ri-dicându-se în picioare, el urlă aproape:
— Minţi, spurcăciune!
— Aşteaptă numai şi ai să vezi dacă vă mai vine un bob de grâu. Zoltes e stăpân pe moşiile cetăţii şi liberează pe sclavii cetăţii!
— Dar mai e şi puterea regelui!… Canites…
— Stă mână în mână cu Zoltes. Şi nu e departe ziua când se vor năpusti asupra Histriei.
— Atunci ne ramâne zeul Poseidon şi cinstirea lui.
— Vrei să ameţeşti cetatea? Fie! Dar cât are să ţie? O zi, două, şi atât… Îi îmbeţi cu apă sălcie, stapâne!…
— Atunci? şopti Genaios ca pentru el.
Smikros, simţind că va fi ascultat, se ridică în picioare. Îndrăznea să vorbească de la om la om cu bătrânul.
— Vă rămân copiii!
— Care copii? întrebă uimit Genaios.
— Plozii tuturor sclavilor din cetate, că plodesc şi se înmulţesc! Plozii ăştia mănâncă, nu glumă, şi nu te alegi cu nimic de pe urma lor! Mă asculţi? Să continui, stăpâne?
— Da, da, continuă, răspunse bătrânul ca în vis.
— Cât trebuie să aştepţi ca să crească şi să fie bun la ceva? Un an, doi? Da’ de unde! Abia după douăzeci! Histria, în starea ei de astăzi, abia de are ce să le arunce sclavilor folositori, dar necum copiilor.
— Ei, şi atunci ce-ar fi de făcut?
— Crâc! Crâc! Crâc! şi Smikros, apucându-se cu mâinile de gât, făcu semnul că se sugrumă.
Genaios rămase pe gânduri. Smikros rupse din nou tăcerea:
— Poate să nu fie nevoie chiar azi sau mâine… Deocamdată să-i strângem şi să-i închidem… Şi să-l vestim pe Zoltes. Ori grâul şi sclavii, ori copiii! Avem ceva la mână!
— Şi cine să le ducă vestea?
— Eu!
— Când?
— Când voi crede că e mai bine!
Genaios dădu din cap şi tăcu. Se apropie de Smikros şi-i puse o mână pe umeri.
Atunci se auzi un foşnet. Cei doi oameni ascuţiră urechile. După un răstimp, Genaios spuse:
— Vântul se-nfoaie în perdele! Şi-i făcu semn lui Smikros să plece.
În cutele largi ale perdelelor grele, cu tablă de aur pe poale, ce despărţea încăperea de curtea interioară, subţire şi nemişcat se înfăşurase Thrax. Auzise vorbă cu vorbă întreaga convorbire şi acum aştepta o clipă prielnică să scape din ascunzătoarea sa.
După convorbirea cu Smikros, era mare nevoie să se zorească lucrurile. Şi Genaios bătrânul, hotărât, porni spre marele arhonte.
Într-un fel cu totul neobişnuit, Theodotos adunase la stăruinţa lui Genaios sfatul în templul lui Apollon tămăduitorul. Statuia de pe pragul templului, unde fusese purtată în timpul molimei, revenise în interior pe soclul de marmură neagră, înălţimea ei ajungea aproape acoperişul. Era frumos acest Apollon, cumpărat cu două generaţii dinainte din atelierele ateniene, la fel după cum astăzi Theodotos avusese grijă să ceata şi să plătească scump atelierelor olbiene, după modelul frumoasei şi vestitei statui din Corint, un Poseidon în toată măreţia lui, statuie aşteptată să împodobească al treilea templu. În culorile lui palide, cu un braţ întins, Apollon privea departe, peste cetate, căutând parcă să vadă cum răsare din undele încheiate, pe orizont, zeul străvechi al mării, care avea să-l răstoarne din puterea lui. La picioarele statuii, încununată de ghirlande de flori, ardea un jertfelnic cu tămâie şi balsam pentru Apollon, şi altul, mai înalt, cu mirt, pentru Poseidon. Pe jilţuri poleite, cu spătare de fildeş, stătea sfatul strâns de Theodotos, în care astăzi, cu totul neobişnuit, şi regele Tanusa îşi avea păstrat locul. Vestea aceasta mirase întreaga cetate.
Regele venise pe jos până la templu, întovărăşit numai de doi ofiţeri din garda lui personală. Voia ca histrioţii să vadă încotro se îndreaptă şi în felul acesta să câştige simpatia populaţiei, pe care o simţea ostilă mai ales de când se aflase că, fără nicio bunăvoinţă, refuzase să uşureze sarcinile impuse cetăţii. Şi nu se înşelase. Veşmintele lui grele şi bătătoare la ochi, podoabele preţioase, brăţările, cununa de aur şi toiagul bogat de abanos şi de fildeş, cu care lovea ritmic lespezile străzilor, vestind în mers trecerea sa, atrăgeau atenţia mulţimilor, impuneau. Vânzătorii de peşte şi carne, negustorii de stofe şi vase, sclavii trimişi după diferite treburi, metecii, inima şi pulsul târgului, marinarii străini, meşteşugarii de tot felul se opreau în calea regelui Tanusa şi-l salutau, ridicând braţele.
Era în manifestarea aceasta, zgomotoasă la unele grupuri de cetăţeni – cu osebire la negustori – şi o linguşeală pentru cel care, cu călăreţii lui şi puterea întinsă până la malurile înalte ale Histrosului, asigura Histriei linişte şi liberă negustorie, mai ales pe căile de uscat.
