Se făcu o tăcere grea. Genaios simţi ca un fior rece. Ri-dicându-se în picioare, el urlă aproape:

— Minţi, spurcăciune!

— Aşteaptă numai şi ai să vezi dacă vă mai vine un bob de grâu. Zoltes e stăpân pe moşiile cetăţii şi liberează pe sclavii cetăţii!

— Dar mai e şi puterea regelui!… Canites…

— Stă mână în mână cu Zoltes. Şi nu e departe ziua când se vor năpusti asupra Histriei.

— Atunci ne ramâne zeul Poseidon şi cinstirea lui.

— Vrei să ameţeşti cetatea? Fie! Dar cât are să ţie? O zi, două, şi atât… Îi îmbeţi cu apă sălcie, stapâne!…

— Atunci? şopti Genaios ca pentru el.

Smikros, simţind că va fi ascultat, se ridică în picioare. Îndrăznea să vorbească de la om la om cu bătrânul.

— Vă rămân copiii!

— Care copii? întrebă uimit Genaios.

— Plozii tuturor sclavilor din cetate, că plodesc şi se înmulţesc! Plozii ăştia mănâncă, nu glumă, şi nu te alegi cu nimic de pe urma lor! Mă asculţi? Să continui, stăpâne?

— Da, da, continuă, răspunse bătrânul ca în vis.

— Cât trebuie să aştepţi ca să crească şi să fie bun la ceva? Un an, doi? Da’ de unde! Abia după douăzeci! Histria, în starea ei de astăzi, abia de are ce să le arunce sclavilor folositori, dar necum copiilor.

— Ei, şi atunci ce-ar fi de făcut?

— Crâc! Crâc! Crâc! şi Smikros, apucându-se cu mâinile de gât, făcu semnul că se sugrumă.

Genaios rămase pe gânduri. Smikros rupse din nou tăcerea:

— Poate să nu fie nevoie chiar azi sau mâine… Deocamdată să-i strângem şi să-i închidem… Şi să-l vestim pe Zoltes. Ori grâul şi sclavii, ori copiii! Avem ceva la mână!

— Şi cine să le ducă vestea?

— Eu!

— Când?

— Când voi crede că e mai bine!

Genaios dădu din cap şi tăcu. Se apropie de Smikros şi-i puse o mână pe umeri.

Atunci se auzi un foşnet. Cei doi oameni ascuţiră urechile. După un răstimp, Genaios spuse:

— Vântul se-nfoaie în perdele! Şi-i făcu semn lui Smikros să plece.

În cutele largi ale perdelelor grele, cu tablă de aur pe poale, ce despărţea încăperea de curtea interioară, subţire şi nemişcat se înfăşurase Thrax. Auzise vorbă cu vorbă întreaga convorbire şi acum aştepta o clipă prielnică să scape din ascunzătoarea sa.

După convorbirea cu Smikros, era mare nevoie să se zorească lucrurile. Şi Genaios bătrânul, hotărât, porni spre marele arhonte.

Într-un fel cu totul neobişnuit, Theodotos adunase la stăruinţa lui Genaios sfatul în templul lui Apollon tămăduitorul. Statuia de pe pragul templului, unde fusese purtată în timpul molimei, revenise în interior pe soclul de marmură neagră, înălţimea ei ajungea aproape acoperişul. Era frumos acest Apollon, cumpărat cu două generaţii dinainte din atelierele ateniene, la fel după cum astăzi Theodotos avusese grijă să ceata şi să plătească scump atelierelor olbiene, după modelul frumoasei şi vestitei statui din Corint, un Poseidon în toată măreţia lui, statuie aşteptată să împodobească al treilea templu. În culorile lui palide, cu un braţ întins, Apollon privea departe, peste cetate, căutând parcă să vadă cum răsare din undele încheiate, pe orizont, zeul străvechi al mării, care avea să-l răstoarne din puterea lui. La picioarele statuii, încununată de ghirlande de flori, ardea un jertfelnic cu tămâie şi balsam pentru Apollon, şi altul, mai înalt, cu mirt, pentru Poseidon. Pe jilţuri poleite, cu spătare de fildeş, stătea sfatul strâns de Theodotos, în care astăzi, cu totul neobişnuit, şi regele Tanusa îşi avea păstrat locul. Vestea aceasta mirase întreaga cetate.

Regele venise pe jos până la templu, întovărăşit numai de doi ofiţeri din garda lui personală. Voia ca histrioţii să vadă încotro se îndreaptă şi în felul acesta să câştige simpatia populaţiei, pe care o simţea ostilă mai ales de când se aflase că, fără nicio bunăvoinţă, refuzase să uşureze sarcinile impuse cetăţii. Şi nu se înşelase. Veşmintele lui grele şi bătătoare la ochi, podoabele preţioase, brăţările, cununa de aur şi toiagul bogat de abanos şi de fildeş, cu care lovea ritmic lespezile străzilor, vestind în mers trecerea sa, atrăgeau atenţia mulţimilor, impuneau. Vânzătorii de peşte şi carne, negustorii de stofe şi vase, sclavii trimişi după diferite treburi, metecii, inima şi pulsul târgului, marinarii străini, meşteşugarii de tot felul se opreau în calea regelui Tanusa şi-l salutau, ridicând braţele.

Era în manifestarea aceasta, zgomotoasă la unele grupuri de cetăţeni – cu osebire la negustori – şi o linguşeală pentru cel care, cu călăreţii lui şi puterea întinsă până la malurile înalte ale Histrosului, asigura Histriei linişte şi liberă negustorie, mai ales pe căile de uscat.

Cel mai mirat însă de sosirea regelui a fost Genaios cel tânăr. El s-a înclinat totuşi adânc, iar Tanusa i-a răspuns cu un zâmbet familiar şi un clipit din ochi, ca şi cum mai înainte ar fi fost o înţelegere între ei.

În adierea brizei marine, care răzbătea printre coloane, umbra era proaspăta şi răcoarea plăcută la această adunare a aşa numitului sfat, peste care se abăteau din când în când norii parfumaţi ai jertfelnicilor. De departe se auzea glasul cetăţii, ca un murmur de strigăte şi de modulaţii, iar privirea luneca plăcut pe deasupra portului vegheat de farul înalt, pe lângă care, acum, de când iarăşi se liberase şi se adâncise intrarea, treceau corăbiile rotunde şi grele ale negoţului, cu pânze colorate şi prove înalte, vopsite felurit, sau uşoara escadră a Histriei, în manevre.

Cu ochiul său bulbucat şi stins, acoperit de pleoapa obosită, Theodotos privea dar nu vedea şi nu prindea întreaga bucurie din această măreaţă desfăşurare a cetăţii, sub înalta şi înflăcărată zi de vară. Genaios cel bătrân, dimpotrivă, preţuia în clipa aceasta, cu puţin mai înainte de a juca un rol foarte important în sfat, întreaga mulţumire a puterii demult rivnită, în care se simţea crescând.

Regele îşi mângâia barba inelată şi arămie, îşi suna brăţările în aşteptare, scriind semne necunoscute cu vârful toiagului pe lespedea de marmură trandafirie. Mai şedeau pe jilţurile lor de fildeş câţiva mari proprietari de sclavi şi de pământ, care nu vorbeau ci numai aprobau, şi sfatul astfel se încheia. Histria întreagă, în vechea ei orânduire, avea să asculte de hotărârile acestora, oameni nepricepuţi şi lacomi, care nu aveau alt merit decât pe acela de a se trage din întemeietorii cetăţii, pe spiţe legate de-a lungul a câtorva sute de ani.

Statura înaltă a lui Theodotos arunca în bătaia plină a soarelui, ajuns între coloanele templului, o umbră ce se întindea până la soclul lui Apollon. Cu glasul tărăgănat şi stins, Theodotos rosti o scurtă invocare, lăsându-l apoi pe Genaios cel bătrân să vorbească. Acesta reaminti mai întâi, cum era şi firesc, de urgiile înfruntate, dintre oare cele mai mari fuseseră împotmolirea portului şi ciuma. Dar ele trecuseră, căci zeii ajutaseră deopotrivă cetatea. Erau amândouă năprasnic venite de dincolo de voinţa oamenilor. Mai erau însă şi altele, arăta bătrânul Genaios, care nu trecuseră, care mai ameninţau încă şi veneau de la oameni: răscoala sclavilor şi mişcarea metecilor şi a meşteşugarilor. Şi Genaios cel bătrân vorbi şi de revolta sclavilor sub conducerea lui Aetas, care pusese stăpânire pe delta marelui fluviu, lipsind cetatea de bogăţia negoţului cu peşte; apoi de pierderea recoltei de pe moşiile cetăţii, în urma ridicării sclavilor şi a prizonierilor de acolo. Când silit a fost Genaios de povestirea întâmplărilor să pomenească de numele lui Zoltes – să fie blestemat! adăugă de îndată cu putere – se uită lung la regele Tanusa. Acesta se opri din scrisul său pe lespezi, ridică fruntea şi după o clipă încuviinţă, dând din cap.

— Şi Canites! se grăbi atunci să adauge bătrânul Genaios. Fără o vorbă, regele arătase că ştia, că aflase de trădarea fratelui său şi lămurea astfel de ce răspunsese, venise şi sta în sfatul Histriei. Şi bătrânul Genaios continuă:

— Am încercat să punem o domolire peste focul ce mocneşte în cetate. Am născocit întoarcerea la un cult vechi, al lui Poseidon, şi am născocit de asemenea serbări şi petreceri. Am dat de lucru tuturor şi trebuie să recunoaştem că am izbutit să liniştim oarecum cugetele. Cât va dura însă, când suntem prinşi între Aetas de o parte şi Zoltes şi Canites de alta? Măsurăm cu groază zilele de linişte pe care răzvrătiţii aceştia binevoiesc să ni le dea.

— Să fie dărnicie sau cuminte chibzuiala care-i împinge? se auzi deodată glasul lui Genaios cel tânăr.

Pusese întrebarea liniştit, privind departe, ca pentru el. Tatăl său se opri, strânse sprâncenele mânios şi după o pauză continuă:

— Ne-am prefăcut că nu luăm în seamă primejdiile, pentru ca să nu tulburăm cetatea, să le adormim.

— Şi le-aţi adormit? întrebă Genaios cel tânăr.

De data aceasta, Theodotos a socotit că se cuvine să intervină. Ridicând încet braţele, el ceru tăcere şi-i făcu semn lui Genaios să vorbească.

— Am cumpănit aşa cum se cuvenea din împletitura ei meşteşugită de ameninţări şi ispite poftirea Atenei de a ne uni cu ea în Liga maritimă şi am respins-o, ştiind câte pri mejdii ascunde. Nu vream să adăugăm cu mâna noastră flăcări peste jarul de sub cenuşă.

— Înţelepciunea însăşi grăieşte prin cuvintele tale, rosti cu putere şi convingere Theodotos.

— Şi prudenţa, şi apărarea, adause regele Tanusa.

— Să nu uităm viclenia, spuse Genaios cel tânăr.

De data aceasta surprinderea şi indignarea au fost ale tuturor celor care ascultau orbeşte ce li se cerea şi n-aveau niciun grăunte de judecată în minte. Şi se dezvăluia vrăjmăşia dintre tată şi fiu mai mult decât din cele câteva ciocniri dinainte, şi lucrul acesta îi agita. Genaios bătrânul pălise.

— Noroc, vorbi el, că avem iscoade bune! Aflaţi deci cu toţii că trădarea însăşi e strecurată în mijlocul nostru. Şi cu braţul întins el îl arătă pe fiul său. Şi, fără să-l lase să spună un cuvânt, continuă: Cunoaştem întreaga urzeală pe care o porţi! Ştim că eşti prieten cu răsculaţii şi ştim că ai înţelegeri cu navarhul escadrei ateniene, care aşteaptă în portul Callatis… De toate însă nu ne înspăimântăm, căci ştim să luptăm bărbăteşte…

— Lăsând copiii să moară de foame! strigă tânărul Genaios ridicându-se.

— Copiii? Care copii? şi un murmur trecu peste toţi. Însuşi regele Tanusa arătă surprindere pe faţa lui lată.