L

una se înnoise de două ori. Pe apele Pontului plutea o lumină tot mai puternică, topind negurile, în albastrul unei primăveri târzii. De pe poarta cea mare a cetăţii se vedeau departe lanurile crescute unduindu-se în vânt. Erau moşiile histriote, care, în realitate, cu ogoarele, cu prisăcile bogate şi acareturile lor numeroase aparţineau lui Theodotos şi neamurilor sale.

O mândrie deosebită a marelui arhonte erau hergheliile, în care o rasă puternică de cai înalţi, aduşi din Dacia îndepărtată, crescuse în rezistenţă din corcirea cu caii de stepă. Tanusa însuşi, cu grajduri mari, gelozea averea de cai a lui Theodotos.

În anotimpul acesta blând, cu răsărituri violente şi înserări liniştite, în care parfumul salcâmdlor în floare se îmbina cu gustul sărat al aerului şi mirosul aspru de alge, Histria aştepta. Linişte era, dar o linişte în care se simţea parcă o primejdie. Câteva fapte care să potolească minţile şi pornirile se întâmplaseră, e adevărat. Între altele, împărţirea monedei celei noi, a drahmelor de argint, pe care pentru prima dată cetatea le pusese la îndemâna schimburilor şi negoţului. Ele purtau pe o faţă vulturul sfâşiind un delfin, stema cetăţii, iar pe cealaltă, două capete de tineri, inversate. Erau Dioscurii – Castor şi Polux – veneraţi şi aici. Împreună cu Apollon Delphinios şi cu Ahile, Dioscurii alcătuiau pe ţărmul Pontului îndepărtat o familie de zeităţi tutelare ale marinarilor şi călătorilor. Marea şi zeii ei, cu atribute directe sau împrumutate, mai vechi sau mai târzii, stăteau în preocupările şi pietatea locuitorilor cetăţii eline de pe coasta de apus. De aceea, reîntoarcerea la cel mai mare zeu al apelor, la Poseidon, venerat încă de mult fără altare în Histria pontică, părea firească şi lesnicioasă. Drahmele de argint, cu o valoare proprie, înlocuiau pe piaţa de mărfuri a locului, tot mai vie, vechile semne de schimb, fie vârfurile de săgeţi scite, fie peştişorii de tablă aduşi din ţinuturile Olbiei puternice, spre care erau aţintiţi ochii conducătorilor din Histria.

Totuşi, anotimpul înfloririlor şi înviorarea monedei nu spulberaseră marile îngrijorări resimţite la Histria de toţi locuitorii, de la cei mai înalţi magistraţi până la ultimul meşteşugar. Portul cetăţii murea. Nu se simţea şi nu se vedea nimic în frumuseţea aşezării digurilor sale din piatră, trandafirie, cu scări multe şi inele de bronz pentru parâme. Farul ce se împlânta în mare ca un trunchi de piramidă crescut mai sus, cu un foişor în care din turbă sau din lemne de pin, renumit pentru torţe, se aprindea seara o flacără roşietică, era tot atât de frumos, vestea tot atât de bine coasta. Dar la intrarea portului nu putea să ferească navele de primejdiile care le pândea când se apropiau de ţărm, când să se lege cu uscatul şi să descarce. Corăbiile sosite pe ape liniştite, ca şă corabia lui Genaios, fiul lui Genaios, se zguduiau deodată,îşi rupeau vâslele şi se aplecau pe un bord. Mărfurile se risipeau, iar oamenii, speriaţi, fugeau în ambarcaţiuni mai mici sau se aruncau în mare. Histria, cu toate bogăţiile ei de cereale, de peşte, de miere şi de piei, de lemne şi de sclavi, Histria hrănită şi crescută dintr-un negoţ înde- părtat,murea fără drumul de ape, înăbuşită.

Şi se auzea tot mai stăruitor, zvârlit de cei de sus din om în om, şi făcea frică sau numai îngrijora pe cei tari, că Poseidon se răzbună şi se cere venerat. Era un gând care încolţea şi prindea. Fusese aruncat de o minte ageră. Theodotos, înclinat spre bogăţiile pământului şi crezând numai în ele, deşi sta în fruntea unei cetăţi cu viaţă de mare, nu simţise că trebuia să schimbe ceva din adânc în aşezările omeneşti şi în suflete.Noutatea neîncetată pe care o aducea deschisa mare nu îl atinsese. Nu vedea mai departe de grajdurile sale şi de sclavii legaţi de pământurile moşiilor, lăsaţi să se înmulţească mereu şi cât mai mult, pentru un bun negoţ de oameni. În schimb, mintea ageră a lui Genaios cel bătrân, fenicianul, vechi negustor de peşte şi armator de corăbii, lovit de portul care murea în însăşi viaţa bogăţiei sale şi prins în vârtejul răscoalelor, simţise marea schimbare adiind. Ce avea să se întâmple până la sfârşit din neaşteptatele lovituri ale naturii şi oamenilor el nu ştia, dar ştia atât cât trebuia să câştige timp. Până la prefacerea oamenilor, şi reînnoirea zeilor nu era un lucru rău. Fireşte că bătrânul Genaios nu credea că lucrul acesta avea să-i despotmolească portul, dar alţii aveau să-l creadă. Şi deocamdată, pentru a-i ţine pe cei mulţi în frâu, frica era lucrul cel mai bun. Frica şi o cale de scăpare de frică deschideau drumurile spre altarele zeului celui nou. Iar pentru despotmolirea portului poate se va găsi ceva până la sfârşit.

Aşa judecase Genaios cel bătrân, când în timpul primelor răscoale ale sclavilor dobândise cetăţenia deplină. Văzuse pentru câtva timp ce avea să se întâmple şi purtase mâna lui Theodotos, ca pe a unui orb, pe cotiturile planului lor până la vestirea publică a cultului noului zeu. Moartea înceată a portului îi ajutase, întărind în cugetul histrioţilor nevoia de a se întoarce spre Poseidon, Taurul Mării, ca şi fuga fără urme a lui Zoltes.

Theodotos, bătrânul, veghea însă la paza cultului lui Apollon tămăduitorul. Şi oamenii nu îndrăzneau să-l părăsească făţiş. Se vorbea chiar de un templu al treilea, cu al Afroditei şi al lui Apollon, pe care Theodotos ar fi vrut să-l ridice lui Poseidon pe creasta Acropolei, deasupra portului. Dar magistraţii nici nu îndrăzniseră să-i măsoare locul. Linişte era la Histria, o linişte însă care mocnea. Dinăuntru şi dinafară nu se ştia când şi în ce fel avea să izbucnească iar lupta. Despre Zoltes nu se aflase nimic. Primejdia lui se simţea, însă nu era bine pentru nimeni să-i rostească numele. De la fuga lui şi de la eliberarea lui Aetas, bătrânul Genaios nu mai avusese nicio veste de la cherhanalele şi uscătoriile sale, iar Tanusa refuza să micşoreze birul cetăţii. La Histria era linişte deocamdată, e adevărat, dar nicăieri nu se întrevedea nicio speranţă de mai bine pentru viitor.

*

Pentru Crisis, fiica bătrânului armator, zilele de după fuga lui Zoltes fuseseră zile de tristeţe şi singurătate. Abia după ce Kita i-a fost dăruită fratelui său, prietenia dintre cele două femei a adus o uşurare pentru fiica lui Genaios. Mărturisirile n-au venit de la început. Se cercetau una pe cealaltă, Kita cu născociri şi jocuri căutând să-şi capete încrederea; Crisis măsurând cu prudenţă dacă e bine să-i dea încrederea ei sclavei de neam străin. La înfăţişare semănau mult. Amândouă subţiri, înalte, rumene în prospeţimea tinereţii lor, cu gene lungi, aurii, una pe ochi albaştri adânci, iar alta pe ochi verzi; cu plete bogate, una bălaie, alta roşcată, şi cu o taina a inimii fiecare, taină ce se voia mărturisită şi nu îndrăznea.

De mult, Genaios cel tânăr dăruise surorii un joc preţios adus din călătoriile sale. Era ca o tablă împărţită în triunghiuri şi pătrate din cristale de munte şi onix, îmbucate unele în celelalte. Pe desenurile acestea trebuiau mişcate, după anumite reguli, discuri de aur şi de argint, pentru ca jocul să învie şi jucătorii să cunoască desfătarea. Era un obiect de preţ, de foarte veche lucrătură cretană, pe care Genaios îl găsise în prăvăliile bogate ale Atenei. Dar niciodată nu-şi dăduse silinţa să înveţe pe Crisis regulile jocului. Tabla a zăcut astfel părăsită multă vreme, discurile preţioase au stat risipite, până ce le-a găsit Kita şi le-a recunoscut. Un joc la fel, poate mai bogat, tânărul negustor adusese şi regelui Tanusa. Şi regulile, pe care nu le lămurise lui Crisis, le dăduse regelui scit. Iar acesta, bucuros că are cu ce să-şi petreacă timpul, o învăţase pe Kita.

Aşadar, cele două femei şedeau în dimineţile proaspete ale primăverii şi jucau, uitând din când în când câte una din ele, furată de gânduri, să joace. Era o îndeletnicire dinafara fiinţei şi sufletului lor jocul acesta, cu care fiecare minţea şi se apăra de cealaltă, zâmbind numai, apropiindu-se totuşi sufleteşte una de cealaltă, când se surprindeau cu gândurile aiurea.

Cea dintâi care şi-a prins prietena a fost Crisis. O văzuse în dimineaţa aceleiaşi zile pe Kita în camera fratelui său – bogat împodobită cu lăzi şi scrinuri aşezate de-a lungul pereţilor şi acoperite cu plăci de bronz şi de mozaic şi mici statui de marmură colorată – cum se aplecase pe patul lui Genaios, cum alipise obrazul de preţioasa pernă de mătase, cum o mângâiase, ţinând ochii închişi. Patul acesta era o minune de lucrătură egipteană. Era croit ca un leu scund,pe picioare solide şi late, cu locul de odihnă făcut din împletituri fine şi rezistente şi cu capul puternic sculptat în lemn de abanos, în a cărui coamă, într-o adâncitură, era locul perinii. Două smaralde dădeau o privire aproape vie acestei minunate sculpturi.

Kita nu se aplecase asupra preţiosului pat pentru frumuseţea lui – palatul lui Tanusa era plin de lucruri frumoase, cu care ochii ei se deprinseseră – ci pentru că pe perina purpurie regăsise parfumul dulce, care, din ameţitoare arome, întovărăşea fiinţa tânărului Genaios. Kita, fără să şi-o mărturisească nici sieşi, iubea. Şi lucrul acesta i l-a dezvăluit Crisis la joc. Sclava a roşit, a căutat să se apere, dar Crisis i-a prins mâna tocmai când muta un disc, i-a păstrat-o în a ei şi, pentru ca s-o liniştească şi să-i arate toată prietenia, i-a mărturisit la rându-i, dragostea pentru Zoltes. Din ziua aceea, femeile s-au ştiut legate una de cealaltă.

Cu măsură şi discreţie, Kita se mulţumea să trăiască în jurul iubitului ei, care nici nu bănuia dragostea sclavei. Mult mai mari îngrijorări purta Crisis. Veştile de la Zoltes, şi numai pentru ea, veneau rar. Câte un călător fără urmă bătea la poartă şi lăsa tăcut în poala femeii ouă verzui stropite parcă de rugină, sau altele mai mici, de culoarea frunzelor de toamnă, sau altele lunguieţe şi albăstrii, iar pe deasupra acestui dar neobişnuit – două, trei flori de nufăr, cu picături de apă tremurate în inima lor galbenă şi cu cozi lungi şi puternice, ca şerpii.

Crisis lua darul şi încerca să-l răsplătească pe aducător, mereu altul. Niciunul n-a primit vreodată plata. Înclina numai fruntea, săruta poalele hainei şi se făcea nevăzut. Crisis, cu darurile ei modeste în braţe, primea în felul acesta, o singură veste, simplă şi mângâietoare. Zoltes trăia şi era tot acolo, unde cuibăresc păsările acestea cu ouă frumoase şi unde cresc nenumăraţi puternici nuferi, prinşi de adâncuri mâloase, acolo unde auzise că sunt o puzderie de păsări şi uliţe de apă, unde loveşti cu lopata în cuiburi când vrei să-ţi faci drum cu luntrea, unde zboară din clocit raţele şi cormoranii, care te ocărăsc pe limba lor şi se întorc iarăşi pe cuibare. Crisis auzise numai de locurile acestea şi visa la ele ca la o ţară fermecată şi foarte, foarte îndepărtată. Ceea ce ştia însă sigur şi se bucura încă o dată când aşeza într-un coş uşor de trestie piramida de ouă era că Zoltes i-a trimis iarăşi veste, şi numai ei.

A trecut mult până ce Crisis i-a împărtăşit Kitei taina darurilor ciudate şi ascunzătoarea iubitului ei. Şi amândouă, copilăreşte, şi-au pus atunci câte un deget pe buze, au zâmbit, s-au privit adânc în ochi şi s-au îmbrăţişat. Jurau în felul acesta să păstreze taina pentru totdeauna.



M

ai puternică decât apărarea arhontelui eponim a fost molima stârnită ca din senin. Ea a readus pentru un timp credinţa cetăţii spre zeul ei venerat, Apollon tămăduitorul.

Soarele începuse în miezul verii aceleia să cadă neîndurat, alb şi dogorâtor, fierbând smârcurile, mustind putreziciunile. Prin cârciumi şi cazărmile de sclavi, unde nu puteau pătrunde razele, şi prin bordeiele meşteşugarilor, străinilor şi săracilor, soarele încălzea aerul şi umezelile se făceau slinoase, lipicioase şi creşteau duhorile. Oamenii mişunau murdari şi obosiţi, istoviţi de muncă, urmăriţi de duşmanul de flăcări, împotriva căruia nu se puteau apăra.

Preoţii lui Apollon tălmăceau în felul lor mânia aceasta a zeului a cărui venerare slăbise, căci tot el, care putea fi tămăduitorul, spuneau ei, era zeul luminii, al căldurii măsurate şi al tuturor binefacerilor vieţii. Preoţii chemau înspre el spre domolirea vipiilor îngrozitoare, dar oamenii pregetau, din oboseală sau delăsare.

Acestea au fost până într-o zi când dintr-o mahala de bordeie aciuită sub zidurile cele mai îndepărtate de la apus s-a ivit molima. A murit cel dintâi un sclav, flăcău puternic, cu umerii laţi şi cu braţe robuste. A murit ca şi cum ar fi fost otrăvit sau blestemat de cine ştie ce putere, spuneau unii, cu fierbinţeală şi cu sleire, cu ochii mari deschişi, sticloşi, fără să mai înţeleagă vorba, uscat ca o piele pusă la tăbăcit şi cu urme roşii şi tari la subsuori şi vântrele. L-au doftoricit unii bătrâni, dar n-au izbutit. Puţin înainte de moarte, urmele au spart. Doftorii improvizaţi au luat puroi şi au aruncat pe câini, pe care i-au bătut şi i-au gonit din cetate, ca boala să fugă o dată cu ei. Dar a doua zi s-au îmbolnăvit şi au murit bătrânii doctori şi încă trei sclavi cu care îşi împărţise bordeiul cel dintâi bolnav. Apoi au început oamenii să cadă prin cârciumi, pe la colţuri de stradă, prin curţile bogaţilor, şi au început să moară şi din fruntaşii cetăţii. Atunci a pornit năvala spre templul lui Apollon tămăduitorul.

Frumoasa statuie a zeului cu palide culori, adusă până în faţa altarului, cu ochii vii şi albaştri şi coama de aur în jurul tâmplelor, primea lumina miezului de vară, în care părea şi mai înaltă, ca pe un element firesc, şi se înfăşură în ea. Apollon avea la picioare un şarpe de bronz ce se încolăcea pe un toiag şi ridica ascultător capul.

Treptele de marmură ale templului, în faţa cărora era altarul de jertfe, abia de mai puteau fi călcate de bolnavii noi ce se îngrămădeau unii peste alţii. Zăceau acolo cei veniţi mai înainte, dintre care unii muriseră. Când boala era la început şi oamenii înfricoşaţi mai aveau putere, pentru un loc lângă altar îşi rupeau hainele şi-şi învineţeau ochii cu pumnii. Se muşcau între ei sau trăgeau de picioare morţii şi-i aruncau. Cadavrele se rostogoleau până la marginile zidului şi de acolo cădeau pe treptele de piatră ale portului, se rupeau hidos şi unele dintre ele ajungeau până în mare.

Plutea prin aerul greu un miros dulceag de hoit, amestecat cu mirt şi miros de carne arsă de pe altarul ce nu se stingea nici zi, nici noapte din jertfele aduse.

În jurul statuii, pe piedestalul ei înalt, ofrandele gingaşe păreau ciudate şi nepotrivite în priveliştea aceasta de groază şi de moarte. Dintre arborii şi florile închinate zeului, rar se vedea o creangă de mirt sau o ramură de măslin. Erau darurile celor bogaţi. Săracii aduceau iasomia şi floarea-soarelui, ca nişte talgere de aur, aşezate la picioarele lui Apollon. Printre frunzele de toate culorile, care schimbaseră soclul într-un adevărat boschet, erau puse nenumăratele, minusculele colivii, cât degetul de mici, împletite din pai de secară, în care se ascundea câte un greier cântareţ – tot ofrandele săracilor.

Greierul era şi el închinat lui Apollon, şi nu era scump. Spre seară, din mulţimea aceasta de colivii, unele spânzurate cu un fir chiar de mâna întinsă a statuii, printre gemetele bolnavilor şi sughiţurile morţii, cântau veseli greierii în noaptea de vară ce se lăsa.

Până târziu, în întunericul abia luminat de altar se auzeau murmurele rugăciunilor: „O, tu, luminosule, tu, puternice, fiul lui Zeus şi al Latoniei, mare tămăduitor, iartă-ne şi ne curăţeşte. Arde cu focul tău alb putreziciunile noastre, ne reînnoieşte, ne vindecă tu, stăpânul prorocirii, al cântecului, păzitor al tainelor neştiute de nimeni ! Trimite pe fiul tău, care pe ţărmurile noastre i-a întovărăşit pe argonauţi, trimite-l pe Asklepios să ne vindece rănile! Arcaş neîntrecut, omorâtor al Pythonului, tu care i-ai ajutat pe cei din Ilion, îndură-te şi ne ajută şi pe noi!”

Şi zorii se deschideau iar pe aceleaşi îngânări şi pe toţi cei care, livizi, se târau şi viermuiau în jurul statuii lui Apollon. Cu primele raze ale zeului, ale soarelui ce răsărea la orizont sângerat şi urca apoi pe arcul albastru al cerului până ce ajungea iarăşi incandescent şi neîndurător, bătrânul Theoxenos îşi lua locul în faţa altarului. Jertfea cu un cuţit scurt şi curb, murmurând o rugăciune, cu o lovitură încă sigură în mâna lui tremurătoare, animalele pe care preoţii tineri i le ţineau pe altar. Erau cocoşi, goarnele dimineţii şi ai soarelui, plăcuţi lui Apollon, albi sau roşii, cu secerile cozilor verzi, aduşi de credincioşi fără dare de mână, după cum erau şoimi aduşi de cei de dincolo de ziduri, sau lebede albe şi puternice, ofranda bogaţilor.

În această dimineaţă tragică, în care un călător oprit să admire de departe cetatea nici n-ar fi bănuit ce se petrecea în alba şi vestita Histrie, deasupra căreia căldura curgea uleioasă şi grea, Genaios tânărul se hotarâse să întovărăşească pe sora sa Crisis şi pe Kita până la templul lui Apollon. Femeile voiau să jertfească nuferi albi pe altarul marelui zeu, mulţumire pentru că le apărase de urgia bolii.

Priveliştea mormanului de oameni amestecaţi ca un pumn de viermi, din care unii abia mai mişcau, era dezgustătoare şi groaznică. Trebuia să calci pe morţi şi să te atingi de bolnavi pentru ca să ajungi până la altar.

Genaios le-a oprit pe femei, luându-le coşuleţul cu flori. Ar fi trebuit el însuşi să-l ducă, dar nu îndrăznea. O scârbă firească îl ţintuia pe loc, amestecată cu dispreţ pentru marele preot, care în graba şi lăcomia lui de a strânge cât mai multe jertfe, în iuţeala mâiniii cu care tăia gâturile păsărilor, semăna mai mult cu un bucătar grăbit decât cu un sacrificator, îl supăra pe Genaios şi brutalitatea scenei, şi tăgăduirea adevăratului cult al lui Apollon. Unde erau frumuseţea şi poezia mai ales, pe care, în ciuda necredinţei sale, le cunoscuse la Atena în închinare la marele zeu? Pe ţărmul acesta pontic, îndepărtat, se spulberase tocmai ceea ce peste scepticismul lui Genaios aşezase un văl şi un imbold de visare din cultul olimpienilor. Nu mai rămânea decât o frică mare şi o ahtiere de putere şi de stăpânire, şi lucrul acesta îl dezgusta.

Sila fizică se unea cu cea morală, pentru ca să-l ţină pe loc în faţa tristului spectacol. Simţea însă cum cele două femei, străine de toate ce se petreceau în el, aşteptau un gest de al lui. Îi dăduseră coşul cu nuferi şi, ascultătoare, priveau. Se îmbulzea alături de Genaios un sclav, dar nu îndrăznea să-şi facă drum. Cu ochii în fundul capului, învineţiţi, arşi de dogoarea bolii, privea cu lăcomie statuia zeului şi altarul, ca şi cum în afară de ele nimic n-ar mai fi fost pe lume. Toată dorinţa lui îl împingea într-acolo, unde alţii cu drepturi mai mari ajunseseră înaintea lui. Era pe jumătate gol şi purta pe umărul stâng, săpată adânc în carne cu fierul roşu, două aripi ca de pasăre în zbor, ca de pescăruş, semn că aparţinea însăşi cetăţii Histria.

Pe el l-a ales Genaios să-i ducă florile până la picioarele zeului. La început n-a înţeles ce i se cere. Apoi s-a bucurat. A luat coşul, l-a strâns la piept şi a început să dea cu coatele în îmbulzeala bolnavilor. Se târa puţin şi privea înapoi, ca şi cum n-ar fi vrut să piardă legătura cu Genaios. Era justificarea lui de a se trudi până la altar.

Cu câteva zvârcoliri a şi ajuns şi a pus nuferii între două talgere de floarea-soarelui. De acolo, fericit, a privit înapoi şi a zâmbit larg şi urât, ca şi cum i s-ar fi isfâşiat pielea uscată de pe faţă până la urechi. Crisis şi Kita au răspuns cu un zâmbet, iar Genaios i-a făcut un semn de mulţumire.

În clipa aceea, marele preot ridică securea curbă pe gâtul întins al unei lebede. După o lovitură, sângele a ţâşnit puternic, iar sclavul, strângându-şi ultimele puteri, s-a prăvălit într-acolo. Încerca să-şi aşeze trupul sub izvorul cald şi tămăduitor al jertfei. Marele preot, nemişcat, i-a simţit apropierea. Aruncându-i printre pleoapele lăsate o privire piezişă, văzu aripile negre arse de pe umărul lui. La un semn al lui Theoxenos, un slujitor al altarului îl împinse pe bolnav cu piciorul, strigând:

— Sclavii în lături! şi bolnavul se rostogoli pe scări. Genaios, păşind peste trupuri, din recunoştinţă pentru cel care-i dusese ofranda, ajunse până lângă sacrificator şi cu un glas în care mânia punea o neobişnuită putere îi strigă bătrânului în ureche:

— Nu vezi că şi el e bolnav?

Theoxenos îşi ridică încet pleoapele de pe ochii pe jumătate închişi şi privind înainte nemişcat, ca şi cum ar fi răspuns unei voci îndrăzneţe şi tulburătoare, rosti:

— Nu poate să fie bolnav! Un sclav nu e om! Deci nu poate să fie bolnav!

Şi-şi lăsă iar pleoapele şi se închise în el ca într-un mormânt. Era galben, gârbov, cu mâinile pline de sânge. Aştepta împietrit o altă victimă pe altar.

Într-un gest de mânie nestăpânită, Genaios ridică pumnii ameninţători spre bătrân. Au fost atunci strigăte din toate părţile, mai mult de frică decât din respect, care l-au apărat pe preot. Theoxenos rămăsese nemişcat. Numai într-un târziu, când celălalt n-a îndrăznit să lovească, el a deschis încet ochii lui aproape albi şi privirile celor doi oameni s-au întâlnit. Şi, în tumultul care creştea, Genaios se îndepărtă.

Genaios regăsi pe sora sa şi pe sclavă, şi toţi trei, părăsind larma din faţa altarului lui Apollon, se apropiară de albul templu al dragostei, al Afroditei. Era pustiu. Pe altarul din faţă, un pumn de cenuşă rece, risipită de vânt, dovedea că nu se mai sacrificase de mult acolo. Groaza şi frica alungaseră dragostea. Oamenii înfricoşaţi de moarte uitaseră izvorul vieţii. O singură fată îngenunchea în faţa statuii zeiţei, aşezându-şi ofranda la picioarele ei. Era un coşuleţ cu trandafiri şi mere, deasupra cărora se zbăteau câteva vrăbii şi un porumbel alb. Cu greu mâinile fetei acopereau aripile, în timp ce ochii ridicaţi spre Afrodita cereau dragoste şi izbăvirea ei.

Atrase ca de o chemare puternică, Crisis şi Kita se apropiară de fată şi îngenuncheară alături de ea. Amândouă aveau de cerut ajutorul Afroditei.

Când tânăra ce se ruga îşi ridică mâinile, porumbelul alb zbură şi se aşeză pe umărul drept al zeiţei. Semn bun, la care femeia zâmbi. Vrăbiile ahtiate se făcură nevăzute, căutând de mâncare.

Privind cu duioşie la scena aceasta, Genaios auzi pe aproape două glasuri cunoscute. Unul se îngâna pe celălalt. Şi într-adevăr, nu departe, în spatele său, pe ultimele trepte ale templului lui Apollon îi fu dat să vadă o scenă la care nu s-ar fi aşteptat.

O femeie, tânără încă, istovită de boală, se sfârşea. Ochii în cercuri vinete, mari deschişi, sticloşi, erau prinşi de groaza ultimelor clipe. Cu fărâma de putere ce-i mai rămăsese, ea strângea la piept, cu deznădejde, un copil, ce abia învăţase să gungurească. Copilul era sănătos şi zburdalnic şi râdea arătând spre spectacolul care îl înveselea. Şi spectacolul acesta îl dădeau Philipos şi Sofron, porniţi de acasă să aducă o mângâiere sufletelor, în felul lor. Sofron se improviza în arcaş, iar Philipos în raţă. Îşi pusese pe cap o chivără de pene galbene şi cu două lemne făcuse un cioc, din care clămpănea. Sofron, drept închipuite săgeţi, zvârlea surcele, pe care Philipos le prindea şi le rupea cu ciocul. Urma apoi de bucurie un măcăit şi, în cerc, în jurul lui Sofron, câţiva paşi legănaţi, ca de raţă… Copilul bătea din palme şi se cerea în braţele mimilor.

Scena s-a repetat de câteva ori, până ce femeia n-a mai dat niciun semn de viaţă. Murise privind la farsa copilărească a mimilor. Atunci Philipos i-a descleştat încet braţele, i-a luat copilul vesel şi fericit şi, înfăşurat în mantie, i l-a dus lui Genaios. Împreună cu Crisis şi Kita au hotărât s-o ia la ei pe fetiţa aceasta, trimisă de Afrodita, după cum spuneau femeile, dezmierdând-o.

Erau gata să urce spre Agora, când tumultul de la templul lui Apollon crescu şi apoi se mistui într-o tăcere din care se ridică un glas puternic: