— Şi-ncotro o fi urma lui Zoltes?
Thrax, cu ochii ţintă la fiertură, dădu din umeri, făcând semn că nu ştie.
Trecu aşa timp până să clocotească verdeţurile, când deodată, grăbit, ridicându-se în şezut, Aetas rosti iute, ca şi cum ar fi întrebat cineva:
— Ştiu eu cine trebuie să-i cunoască urma! Crisis!
Şi pentru că Thrax făcu ochii mari şi miraţi, el adăugă:
— Da, da! Fata stăpânului trebuie să ştie de el! Dar să taci, că e primejdie de moarte!
Era linişte. Nu se auzea trosnind decât vreascurile în flăcări şi Thrax se gândea uimit la neînţelesele şi neaşteptatele lucruri pe care le aflase, când foşni frunzişul în jurul lor. La început au mişcat frunzele din faţă. Apoi, şi la dreapta, şi la stânga, pretutindeni în jur, şi au licărit ochii ce-i priveau. Cel dintâi şi-a făcut loc un cap neţesălat şi miţos, căruia viţioanele năclăite de păr se amestecau cu câlţii bărbii decolorate. Aetas, punându-şi streaşină palma împotriva soarelui arămiu, strigă deodată:
— Lăţosule, cum de te-ai pripăşit pe-aici?
Când i-au recunoscut glasul care le-a poruncit odinioară, toate perechile de ochi s-au făcut capete, şi după capete, trupuri, care se apropiau frânte încet, prudent, de bătrân şi flăcău. Semănau unul cu altul oamenii aceştia ciudaţi, mai ales la zdrenţe şi la un semn brun, pe care-l purtau toţi la gât, sub urechea stânga. Era o floare cu cinci frunze, semnul unei arsuri adânci, împlântată în carne cu fierul roşu. Erau toţi din sclavii fugiţi după răscoală, de la cherhanalele lui Genaios cel bătrân. Stăpânul plin de duioşie pentru flori alesese la înfierare floarea aceasta pentru sclavii săi.
Aetas le făcu semn prietenos să se apropie, iar Thrax îi privea cu o curiozitate crescândă. Încolo nu semănau unul cu altul nici la trup, nici la chip. Se vedea că fuseseră strânşi după întâmplări felurite, din neamuri felurite. Erau negricioşi, pistruiaţi, albi, roşcovani sau vineţi la piele. Erau unii mai bine legaţi, cu muşchii umflaţi ca nişte bolovani la fiecare mişcare, după cum erau alţii prăpădiţi, cu coşul pieptului scofâlcit şi scobit, cu fălcile tăioase de slăbiciune şi un omuşor care juca de jos în sus, ca şi cum ar fi fost gata să crape pielea gâtiţei. Din toţi, când s-au apropiat, s-a răspândit o duhoare grea, amestecată din miros de sudoare de om şi de peşte.
Acum se gudurau în jurul lui Aetas. Unii din ei abia o rupeau greceşte. Alţii vorbeau mai bine, stropşind însă cuvintele şi literele şuierătoare printre gingii, din care dinţii zburaseră de mult, sub pumnii vătafilor. Nume vor fi avut la ei, acolo, de unde erau. Dar cine se mai ţinuse să-i întrebe şi să le ştie! Căpătaseră fiecare câte o poreclă, după înfăţişare sau înclinare: Viermele, Gaiţa, Păduchele sau Porcul erau poreclele date fie între ei, fie de vătafi. Era o lume în care o îndrăzneală sălbatică se amesteca ciudat cu frica.
Fără să însemneze prea mult pentru lumea aceasta fră-mântată de un duh de răzvrătire, Lăţosul se pricepea totuşi să vorbească mai bine decât ceilalţi. El le lămuri lui Aetas şi lui Thrax că unii dintre ei, după fugă, o luaseră mai spre miazănoapte, la gurile Histrosului, şi că ei se hotărâseră să rămână aici, având din lacurile apropiate hrană din belşug. Apoi, făcându-le semn celor doi călători să-i urmeze, îi urcă pe o movilă, de unde, peste văi şi ape, se vedea departe, în vioriul amurgului, nălbind Histria, într-o ceaţă uşoară, în care zvâcnea din când în când flacăra portocalie, hrănită cu turbă, a farului. Atunci, Aetas l-a întrebat dacă n-ar fi totuşi mai cuminte să se întoarcă iarăşi la munca lor părăsită, care, de bine, de rău, le asigura hrana.
La început, Lăţosul n-a înţeles bine. Se lămureau unul pe altul, vorbind şi cu mâinile, şi explicând cuvintele bătrânului viclean, care îi ispitise numai cu propunerea lui. Când au înţeles însă, a fost un urlet ca de haită de lupi. Au ridicat pumnii înspre cetate, au frământat pământul într-un fel de pas mărunt bătut cu putere, şi unul, apoi altul, şi încă altul, şi până la urmă toţi au dus mâna crăpată şi murdară la floarea brună cu cinci frunze, arsă sub urechea fiecăruia. Unii strângeau pielea, alţii o râcâiau cu unghiile, alţii i-o arătau lui Aetas, ca şi cum acesta n-ar fi ştiut-o… Dorul de libertate zguduia ciudat, feroce, fiinţele acestea. Floarea şi Histria erau pentru ei ura şi răzbunarea.
Luna apăruse roşie şi enormă pe orizont. Începuse să licăre, ici-colo, câte o stea. Aetas se întoarse zâmbind, ca atunci când le-a bănuit urma după ceaun, cu un pas liniştit, în mijlocul poienii. Măsurase cu bună chibzuială şi ura, şi pofta de răzbunare şi libertate a sclavilor. Şi se gândea că, pentru orice s-ar mai fi întâmplat, era bună cunoaşterea aceasta. În mijlocul poienii se aprinsese un foc mare, şi în bătaia luminii luceau solzii arămii ai crapilor, măruntul zimţat al ştiucilor şi verdele bălos, bătând în negru, de pe spinările somnilor mustăcioşi, cu falca de jos ieşită în afară. Era un maldăr de peşte care lucea şi încă mişca, adus de sclavi. Iar peste toate luminile astea apoase, cu mers stângaci bâjbâiau racii.
S-au făcut roată sclavii şi călătorii în jurul focului şi au început să ospăteze. Ceaunul era prea mic pentru peştele adunat, aşa că mulţi dintre ei nu mai aşteptau rând la fiert şi îl mâncau crud. Aruncau dintr-o desagă luată de la stăpân şi pusă la mijloc câte un pumn de grăunţe în gură şi apoi, din peştii spintecaţi, muşcau pe dinăuntru din carne, aşa că, golite, rămâneau până la sfârşit numai nişte zale de peşte, nişte coji metalice de solzi, îngrămădite unele peste altele. Se auzea un sunet surd de desfătare şi singurul care vorbea, răspunzând mai mult la întrebările lui Aetas, era Lăţosul. El i-a povestit, cum a putut, că bântuiseră prin multe părţi, până să se oprească aici, că trecuseră mai afund înspre codri şi fugiseră şi se feriseră văzând toate aşezările de bordeie ale geţilor de prin partea locului sparte, băjenite şi golite de oameni.
Lăţosul vorbea greu în greceasca lui stropşită şi Aetas îl lasă să se chinuiască. Pe Thrax însă, a cărui atenţie se încorda tot mai mult, îl supăra rostirea asta frântă şi nelămurită, căci Lăţosul povestea tocmai de ceea ce pe tânăr îl înflăcăra mai mult, de locurile unde nădăjduia să-şi găsească pe mama sa. De aceea, încercând să răscolească tot mai mult şi să afle amănunte, el începu să-i vorbească Lăţosului în dialectul pe care-l mai ştiau numai băştinaşii fugăriţi.
După primele cuvinte, ochii sclavului se luminară şi un zâmbet de mulţumire se aşeză pe faţa lui lată şi roşcovană. Apoi, găsindu-şi cu repeziciune vorba, el începu să-l lămurească pe Thrax că, într-adevăr, nu mai era niciun picior de om în vechile bordeie, că toţi băştinaşii – bătrâni, copii, femei, bărbaţi – fuseseră culeşi de călăreţii lui Tanusa şi duşi undeva, la îngrăşare, în vederea îndepărtatelor târguri de sclavi, ce se deschideau vara şi despre care blestemata Histrie avea cunoştinţă. Până departe, ţara era pustie de oamenii ei vechi. Şi de la Histros, unde îşi avea corturile de pâslă aşezarea scitică a lui Tanusa, şi până la Histria foiau călăreţii sciţi.
Vestea aceasta desnădăjduită, pe Thrax, cu toată vârsta lui tânără, nu-l făcu sa-şi piardă cumpătul şi să arate în vorbe şi gesturi dezordonate ce simţea. Îndurase prea multe de când, în anii fragezi, el însuşi fusese furat de acasă, îşi oţelise răbdarea, aşa că a stat şi a ascultat liniştit. A tăcut, s-a ridicat de la locul lui şi singur s-a pierdut printre copacii poienii. Când s-a reîntors, luna era sus, mai mică, mai albă, poleind roata asta de oameni adormită. Mulţi nici nu-şi dăduseră osteneala să se mişte de la locul lor. Cu ultima îmbucătură mestecată se lăsaseră într-o parte şi adormiseră. Un sforăit când rupt, când îndesat de icneli răspundea de pe pământul umezit de o ceaţa subţire privighetorilor agăţate de crengi sub cerul ce se boltea limpede şi înalt.
Thrax a stat îndelung cu braţele încrucişate, privind grămada asta de oameni fără călăuză, care reprezenta, totuşi, o putere. Spre puterea aceasta din oameni, care era, dar care stătea tulbure, în trupurile chinuite şi batjocorite, mergeau acum toate gândurile tânărului sclav şi călător, care îşi pierduse ţinta călătoriei sale şi, o dată cu ea, şi toată bucuria reîntoarcerii pe aceste meleaguri. Simţea cum sub liniştea lui creştea clocotul şi setea de răzbunare şi cum între mânia lui şi oamenii aceştia adormiţi se făcea o tainică legătură. Era însă şi în el numai o chemare şi o ispită, care nu-i arăta nici drum, nici plan. Atunci se auzi strigat pe nume. Era bătrânul Aetas. Stătea rezemat pe un trunchi, nu dormea şi-şi dezmorţea picioarele, zvârlind cu ele în gol, ca şi cum s-ar fi ferit de cine ştie ce dihănii. Când se apropie de el, bătrânul îi spuse cu glasul lui gros, neferindu-se să trezească pe careva:
— Hai să plecăm. E mai uşor de călătorit pe răcoare! Şi greoi, ajutându-se cu braţele, el se ridică.
— Unde să plecăm? răspunse Thrax, care se simţea atârnat ca în gol şi se gândea la plecare mai puţin ca la orice.
— Spre cetate! făcu liniştit bătrânul, luându-şi creanga de corn ce-i slujea drept toiag.
— La Histria? răspunse Thrax. Şi după ce rosti, îşi dădu seama că au fost ca un răcnet cuvintele lui.
Bătrânul îl privi mirat. Vedea că se schimbase ceva, adânc, în tânărul său tovarăş, dar ce, în simplitatea minţii sale, nu-şi putea lămuri.
— Acum i-am găsit pe fugari, adăugă el, măcar pe o parte din ei. Să dăm de veste! E de datoria noastră, şi-or veni să-i prindă. Hai, că noaptea e frumoasă şi dinspre ziuă sosim. Şi făcu un pas larg, primul dintr-un drum hotărât.
Thrax se agăţă de braţul său şi se încordă ca pentru o luptă în care să-l oprească. Bătrânul însă nu se împotrivi şi aşteptă… Apoi întrebă liniştit:
— Ce am putea face? şi se desfăcu încet de încleştarea lui Thrax.
— Să rămânem aici, să ne răzbunăm, răspunse aprins celălalt.
— Împotriva cui? şopti Aetas.
— Împotriva celor care ne-au schingiuit pe noi şi pe ai noştri. Să ne facem arme şi să pornim spre cetate!
Tânărul se înflăcărase, dogorea în pornirea sa. Pe câmpul albit de lună, ochii săi păstrau văpăi vii.
Aetas rămăsese nemişcat. A stat aşa până dinspre ziuă. Şi nu se luminase bine, când frământarea gândurilor noi i-a arătat o altă cale, la care nu se gândise niciodată. Dintr-o veche urgisire şi din mintea lui slabă, în el niciodată nu se urziseră astfel de gânduri, căci prea puternic simţea pe grumazul său genunchiul stăpânului. Şi iată că, deodată, tânărul acesta, de un neam cu el, a spart ca o poartă în bezna din jurul minţii sale şi că prin spărtura asta năvălea lumina. Îmbătrânise fără să se gândească vreodată că s-ar putea şi aşa ceva. Şi cu fiecare clipă ce trecea, acum, în neclintirea lui, gândul cel nou îşi făcea loc şi prindea putere. Era ca şi cum atunci când le-a primit, de-a lungul unei vieţi întregi, bătăile şi schingiuirile nu le simţise, dar le simţea pe toate acum, deodată. Şi încet, aproape fără să se gândească, îşi ridică mâna şi îşi duse şi el degetele lui groase şi butucănoase la floarea brună de sub urechea stângă. Erau mai bine de treizeci de ani de când i-o împlântase şi lui în carne, sclav din turma lui Genaios, şi se mai simţea şi acum blestemata ei săpătură în carne.
Thrax, cu ochii larg deschişi, aştepta hotărârea bătrânului. Aetas îşi aruncă toiagul de corn şi privi o clipă mulţimea aceea informă, adormită printre ferigi. Îşi aminti de ura şi strigătele ei de pe colină la priveliştea îndepărtată a cetăţii şi, tăcut, zâmbi iarăşi. Apoi, deschizând larg gura, tăvălucindu-şi limba între degete, şuieră. A fost un şuier nemaiauzit, puternic, ca de şarpe şi cu triluri de pasăre. Şi a şuierat îndelung, până ce i-a trezit pe toţi. Rând pe rând, sclavii îşi ridicau capetele, priveau, se rezemau pe coate, se ridicau încet, se propteau pe picioarele lor late şi aşteptau ca Aetas să le vorbească.
Răscoala, cu căpeteniile ei în frunte, se trezise.
C
a de obicei, regele Tanusa l-a primit pe tânărul Genaios cu o prefăcută bucurie. Deşi mărturisea în astfel, el nu putuse uita că-i fusese înşelată aşteptarea de o iarnă întreagă.
— Păstrasem şi locurile, zise el cu un glas fără nicio prietenie. Şi aici, şi aici aveau să fie aşezate vasele lui Duris dacă mi le-ai fi adus! A rămas numai paguba şi cheltuiala!
Genaios nu răspunse, lăsând să se risipească această primă clipă a izbucnirii. Regele ştia doar tot ce se întâmplase şi dacă vorbea astfel însemna că nu toată bunăvoinţa lui era gata să-l întâmpine pe Genaios. Iar acesta – faţă de însărcinarea grea pe care tatăl său şi Theodotos i-o dăduseră pe lângă regele scit şi pe lângă cercetarea personală, pentru a se vedea ce se poate schimba din vechea rânduială – se ferea să-i zgândăre nemulţumirea cu lucruri mărunte.
De statură mijlocie, cu pletele şi barba aspră bătând în arămiu, elegant în tunica lui de culoarea şofranului, bine legat, dar puhav, cu prea multe brăţări pe braţele acoperite de peri roşietici, Tanusa ascundea cu greu, sub o moliciune şi un rafinament voit, trecutul său de bun călăreţ şi vânător. Fusese crescut în palatul acesta, pe care însă gustul său îl desăvârşise şi îl împodobise. Pe lângă modestele case greceşti, chiar ale celor avuţi, palatul avea proporţii uriaşe. Tanusa de mic învăţase să recite din Homer, ceea ce, când era bine dispus, îi plăcea întotdeauna să reînceapă la vizitele lui Genaios cel tânăr, pe care-l preţuia, în faţa căruia însă simţea un fel de sfială, ca pentru un mare cunoscător în artă şi versuri, venit de la Atena. El nu văzuse niciodată Atena asta strălucitoare şi tânjea după minunata cetate. Ai lui, care fuseseră un trib înaintaş din marea populaţie scită din septentrion, coborâseră la Histria numai cu o generaţie mai înainte, în-frângând şi supunând pe băştinaşii geţi. Erau o populaţie dârză aceştia, care se risipea ca o apă şi răsărea unde nici nu gândeai, şi în cetate stătea de ajutor neamurilor celor mai umile, meseriaşi, meteci şi sclavi.
