Şi se întoarse, călcând cu grijă printre canalele minuscule, privind la largul bazin unde pluteau modele noi ale unei flote în miniatură. Genaios rămase locului o clipă, în strada plină de lume, văzându-l după cuvintele lui Tucidide, dincolo de prietenul Thrasybulos, pe atenian: cutezător, plin de nădejde, poate o clipă înfrânt, dar apoi iar mângâiat de speranţe, purtând neîncetat planuri noi.



A

maryllis, corabia lui Genaios, cu punţi duble, acoperite de un strat gros de nisip, în care aveau să se înfigă amforele ascuţite, cu vin şi untdelemn de Thasos; cu lăzi în cala cea mai din afund, pentru olăria bine împachetată; ajutată la drum de o pânză mare, de culoarea drojdiei de vin, şi de câte patru perechi de vâsle lungi, în fiecare bord; cu o cârmă făcută din două lopeţi; îmbucată din lemne felurite, pin şi stejar mai ales, bătute în piroane cu capetele de plumb; cu o provă înaltă, albastră şi răsucită ca un vrej, era gata de plecare, când, pe creasta zidului lung, cineva începu să strige şi să facă semne cu mâna. Era Duris, agitând prin aer braţele lui scurte, încercând să oprească plecarea corăbiei.

Zidul cel lung, o adevărată fortăreaţă, mărginea pe amândouă laturile drumul de la Atena la Pireu, ocolea cheiurile şi închidea portul oricărui vrăjmaş. În timpul luptelor grele din vremea războiului peloponeziac, întreaga populaţie a Aticei putea să se refugieze în corturi sau sub frunzare în această lungă cetate care nu era de fapt decât un drum.

De sub pânzele cabinei sale, Genaios auzi glasul prietenului său.

Duris se apropia gâfâind, coborând o scară dreaptă, tăiată în zid şi, târându-l pe Thrax după el, zise:

— Uite, ţi l-am adus, după cum ţi-am făgăduit! Apoi, ară-tându-l pe flăcău, cu privirea în pământ, adăugă: Ţi-l dau, dar numai pentru o vară! Ţi-l împrumut ! Să mi-l aduci la toamnă, că am nevoie şi nu mă pot despărţi de el. Şi nu-l lăsa să rătăcească prin ţara aia unde am auzit că sunt oameni cu capul de câine !

Şi lui Duris începură să-i tremure colţurile buzelor, pe vorbele astea hazlii. Apoi îşi răsuci călcâile şi plecă. Urcă iar scara dreaptă de-a buşilea şi, înfigându-se pe creasta zidului celui lung, aşteptă plecarea corăbiei.

„Amaryllis” îşi făcu încet drum, trăgând la lopeţi, printre corăbiile felurite strânse la Pireu. Erau mari vase de comerţ greceşti, erau corăbii feniciene şi egiptene şi, mai ales, era flota de război a Atenei, făcută din sprintene trireme cu prova alungită ca un pinten de bronz, care sclipea în lumina primăvăratică sub apele liniştite, adânci şi verzi. Larma portului murea încet în depărtare, topindu-se în tăcerea mării uleioase, peste care un vânt molcom umfla pânza. Corabia îşi luă drumul spre miazănoapte, unde avea să facă un popas la Thasos. De acolo, încărcând amforele pecetluite cu semnul lui Heracles trăgând cu arcul, obişnuit negustorilor de vinuri din acele ţinuturi, trecând prin Propontida şi Bosforul tracic, avea să ia – ca pe harta lui Thrasybulos, îşi reaminti Genaios – drumul Pontului Euxin, cel cu fundul mai înalt, sub ape, înspre apus, din nisipurile cărate de fluviile Histros, Tyras, Hispanis şi Borysthenes⁸. Jumătate de an, Pontul se frământa de furtuni stârnite din miazănoapte şi răsărit. Atunci, din toamnă până în primăvară, nu se putea pluti.

Se coclea şi îşi săpa la adânc apa cu şanţuri înfricoşătoare. Valuri mari creşteau cu creste de spumă, care aminteau caii prin alergările lor iuţi şi prin rotundul coamei de apă. Iar prin bubuitul frunţilor puternice, ce se loveau de stânci şi năprasnica lor putere, te duceau cu gândul la o turmă de tauri, dezlănţuită.

Iarna, Pontul acesta, străbătut cândva de argonauţi, îngheţa de la ţărm cât prindeai cu ochii.

Corabia venită din miazăzi urca marea îmblânzită de primăvară, fără să piardă malul din vedere. Câteodată călătorea şi noaptea, când vântul era prielnic şi cerul era senin. De cele mai multe ori, însă, trăgea la mal, în câte o căldare de apă adâncă, şi aştepta. Strângea pânzele, iar cei de pe punte – în întunecimi străine – ascultau zgomotul ce venea de pe uscat. Erau mugete de animale, nechezări de herghelii, lătrături şi urlete de câine. Glasurile omeneşti erau rare şi nedesluşite, rostind o limbă neînţeleasă. Unii dintre corăbieri, mai batrâni, ştiau că acolo stăpâneau odrizii⁹, până departe, în munţii dinspre apus, iar că mai sus de ei, de-a lungul coastei, spre gurile marelui Histros, se întindea un alt neam străvechi, geţii, tul-burat de o vreme de sciţii ce coborau în cete numeroase de dincolo de ţinuturile olbiene. Odrizi, geţi sau sciţi nu văzuseră niciodată corăbierii greci mai tineri, porniţi pentru prima oară prin aceste ţinuturi. Ei şi-i închipuiau numai după zvonurile nopţilor de popas şi de groază. În dimineţile ceţoase, înainte de-a porni, zăreau departe turme bogate mişcându-se prin ierburile înalte.

Drumul pe apă era încet şi anevoios. Se mai adăugau la atâtea greutăţi şi primejdia binecunoscutelor prădăciuni din Pontul Euxin. Piraţii se ţineau ascunşi în câte o scorbură a malurilor lutoase, în luntrele lor joase, lungi şi negre, ce păreau – pornite la atac – şopârle răufăcătoare. Piraţii împresurau cu repeziciune şi îndemânare corabia grea şi înceată şi îi ţineau cu căngi lungi prova înaltă, ca pe un cal de căpăstru. Apoi aruncau punţi şi frânghii şi urcau pe bord. Erau mulţi, mărunţi, negricioşi, păroşi pe braţe şi pe piept, înarmaţi cu cuţite scurte şi securi. Prădau, nimiceau şi adeseori omorau.

O corabie oprită în drum părea, după plecarea lor, o navă pustie. De multe ori, ca să fie mai siguri de prădăciune, sfâşiau şi pânza. Nu izbuteau însă întotdeauna, căci piloţii corăbiilor greceşti, cei încercaţi şi purtaţi pe aceste drumuri de apă, de cum prindeau de veste, se ajutau refugiindu-se în schelele cetăţilor prietene. Erau Apollonia¹⁰, Odessos¹¹, Callatis, Tomis cea cu largul golf, apoi alba Histrie, iar mai sus Tyrasul şi puternica Olbie¹².

Şi se mai ştia de către corăbieri o insulă, Leuce¹³, cu un templu străvechi al lui Ahile, aşezată în mare, la gurile Histrosului. Se povestea, în lungi zile de plutire, că acolo, în Leuce, templul lui Ahile, cu o statuie uriaşă ce prorocea, sta zi şi noapte cu porţile deschise. Şi că în zorii fiecărei zile păsările mării, înmuindu-şi aripile în valuri, măturau pardoseala şi dereticau templul în toate colţurile lui. Dar câte nu se povesteau pe corăbiile pornite pe ape nesigure spre străvechile ţărmuri de groază !

De câţiva ani, primejdia pirateriei, fără să se stârpească pe de-a-ntregul, se rărise. Aceasta se întâmplase după marea demonstraţie navală în Pont a lui Pericles, menită să înfricoşeze şi să facă mai bine cunoscută puterea Atenei, care, după marele război cu perşii, ar fi vrut să-şi atragă amiciţia cetăţilor greceşti, risipite pe coasta pontică. Acum însă, de când începuse iar lupta dintre Sparta şi Atena, frica de flota ateniană slăbise, aşa că o navă, pornită o dată cu desprimăvărarea pe apele Pontului, mai avea încă primejdii de înfruntat.

În ziua aceea de lungă plutire, cei de pe „Amaryllis” nă-dăjduiau să poposească înainte de nămiez la Tomis.

Noaptea, la ultima oprire, fusese rece dar senină, cu vânt abia simţit. Aşa că, în ceţurile uşoare de după răsărit, pilotul încercase să iasă în larg, sa prindă în plin vântul de miazăzi. Vântul aşteptat se stârni, dar o dată cu el şi marea se agită. Corabia aplecată pe o coastă sărea din val în val, culegând de multe ori spuma cu lotusul auriu din vârful înaltului vrej albastru din provă. Grija cea mare era pentru mărfuri. Ele stăteau însă bine prinse în cale, aşa că Genaios putea să-şi lase gândurile să cutreiere şi să le împletească felurit, neluând seama la bieţii mimi, care, amarnic de bolnavi, se văitau într-un colţ al cabinei.

Thrax, răzimat de pălimarul corăbiei, aştepta cu nerăbdare să zărească roşietica limbă de pământ, când sări deodată, ţipând:

— Piraţii! Uite piraţii ! Vin spre noi!

Trebuia, într-adevăr, un ochi ager, ca să desluşească între prăpăstiile de apă luntrile lungi şi ascunse. Rotunzimea valurilor le ascundea şi nu apăreau decât când urcau pe creste, tăind coamele de spumă. Veneau din toate părţile, fără pânze, numai cu lopeţi, agitate ritmic de braţe puternice. Coasta începuse să se zărească şi, pe ea, alba Tomis. Era însă cale lungă de străbătut până acolo. Piraţii aveau tot timpul să atace corabia. Un sfat se strânse în grabă în cabina lui Genaios, în care pilotul, purtat de multe ori pe apele Pontului, arătă că lucrul cel mai de seamă era să nu se îngăduie ca „Amaryllis” să fie oprită din mers. Furtuna creştea din ce în ce. Atât timp cât corabia îşi va continua drumul, va fi cu neputinţă piraţilor să se urce pe bordul corăbiei. Jocul valurilor nu le va îngădui.

Încercările lor îngreunate de legănarea vaselor vor fi uşor respinse de cei câţiva marinari. Locul cel mai de răspundere însă, în aceste împrejurări, era cel din provă. Cine avea să apere vrejul înalt şi albastru, bătut în cuie de aramă, împiedicând căngile lungi ale piraţilor să oprească din mers corabia?

Slujba aceasta grea şi primejdioasă Thrax o ceru pentru el. Stătea înfipt pe picioarele desfăcute, plecându-se ca un marinar încercat după legănarea corăbiei, cu mâinile în şold şi capul ţinut cu mândrie în sus. Genaios şi pilotul cântăreau cu privirea pe flăcăul acesta bine legat şi se sfătuiau din ochi între ei dacă să-i îngăduie dorinţa. În cele din urmă îl încuviinţară. Thrax primi o secure puternică, arc şi săgeţi şi un scut care se îmbuca în pălimarul corăbiei. Nici nu mai era timp mult de pierdut, căci piraţii se apropiaseră într-atât, încât, cu toate gemetele şi şuierăturile furtunii, se auzeau strigătele lor sălbatice, cu care porneau la luptă. În lumina soarelui, securile scânteiau, ridicate în braţe puternice.

O luntre mai lată şi mai înaltă căuta să taie drumul corăbiei. Se apropia încet, cu multă prudenţă, jucând printre valuri, fără a lăsa să se vadă vreun gând de luptă. Nici oamenii nu se desluşeau, acoperiţi de enorme scuturi, care, ca nişte solzi uriaşi, erau prinse pe copastii. Numai lopeţi lungi şi puternice loveau ritmic spuma valurilor. La postul său, Thrax simţi inima bătându-i cu putere, nu de frică, ci de clipele lungi ale aşteptării. Nu ştia în ce fel corabia va fi atacată şi nici din ce parte, căci piraţii, printr-o manevră iscusită, tăiau în zigzaguri drumul corăbiei, aşezându-i-se în cale. Tânărul, înfipt bine sub prova înaltă, cedând legănării şi revenind, îşi încleştase amândouă mâinile pe securea puternică.

Deodată, un fulger se ridică şi căzu peste corabie. A fost o lucire năprasnică, din care o gheară puternică se înfipse în provă. Atunci Thrax îşi dădu seama de atac. Şi, ridicând cu amândouă braţele încordate securea, lovi cangea mai jos de vârful ei de bronz. Lemnul se rupse în ţăndări şi „Amaryllis”, oprită o clipă, îşi reluă drumul.

Nu trecu însă timp nici cât să respire uşurat şi o a doua cange se înfipse în prova corăbiei. Thrax o frânse şi pe aceasta. Atunci luntrea din faţă îşi schimbă felul de luptă. Se lăsă să ajungă până lângă corabie şi, cu iscusinţa unei pisici, un pirat mărunt şi hirsut, clătinat de mare şi orbit de spume, încercă să pună piciorul pe punte. Mai târziu, Thrax îşi amintea că i-a simţit răsuflarea scârboasă în gură. Dar atunci, într-o deznădejde cumplită, ridică securea şi lovi. I-a ciuruit sânge cald pe mâini şi l-a ars o groaznică usturime în umărul stâng. Apoi, rănit, s-a prăbuşit. Thrax apărase cu vrednicie corabia, căci piraţii, neizbutind s-o oprească şi biruiţi de furtună, se risipiseră.

Când au strâns pânza în largul golf de la Tomis, soarele cobora înspre apus. Genaios îşi lăsă corabia la adăpost în radă, cu toţi ai ei şi, sprijinindu-l pe Thrax, cu nevoie de o legătură bună la rană, urcă încet drumul până în cetate, alături de sclavul acesta tânăr şi curajos, pe care începuse să-l preţuiască.

Străzile înguste se căţărau spre miazănoapte până la zidul şi turnul de apărare. La mijlocul aşezării, în gâtuitura dinspre apus şi răsărit, în piaţa cetăţii, mărfurile erau puţine, căci roadele pământului nu se iviseră încă. Mei, secară, pastramă veche, blănuri de lup şi de vulpe, câteva arcuri şi săgeţi şi scule de pescuit, cu pietre grele de năvoade, găurite iscusit – asta era tot. În schimb, forfota neamurilor felurite împestriţa locurile. Băştinaşi geţi, cu cămăşi largi, sciţi cu căciuli ascuţite, greci, fenicieni, ba chiar şi câţiva egipteni se tocmeau între ei, înţelegându-se mai mult pe degete decât prin cuvinte.

Genaios şi Thrax urcară încet până în templul Dioscurilor, Castor şi Polux, ţinuţi în mare cinste de tomitani. Fii ai lui Zevs, ei erau în acelaşi timp zei protectori ai marinarilor, ai ospeţiei şi zeităţii siderale. La Tomis, steaua Dioscurilor se găsea săpată pretutindeni, până şi pe greutăţile cu care se măsurau mărfurile în piaţă.

O statuie mare a celor doi gemeni se afla în spatele altarului de jertfă din faţa templului. Genaios se opri o clipă să o privească. Desigur, modelul era cel binecunoscut şi la Sparta, şi la Atena. Lucrătura însă era alta. Mai grosolană, mai puţin mlădioasă, fără deplina eleganţă a mişcărilor şi armonia volumelor. Pe cele două bonete ale zeilor, stelele poleite luceau prea tare. Chiar aurul acesta, de palide culori, dovedea un gust provincial. Şi cunoscătorul Genaios zâmbi cu îngăduinţă. Thrax, dimpotrivă, după ce privi îndelung statuia, zise cu o anumită aprindere:

— E făcută aici, la noi ! Îmi place!

Fără îndoială că tânărul admira cu mândrie meşteşugul sculptorilor de pe aceste meleaguri. Cuvintele sclavului îi dezvăluiră lui Genaios felul de-a simţi şi a înţelege al lui Thrax, atât de deosebit de al lui, şi-i aminti, de asemenea, de viaţa cetăţilor acestora, care sporea, se îmbogăţea, se împlinea, viaţa pe care el o uitase în strălucirea îndepărtatei Atene. Acum îşi reamintea deodată, cu un sentiment ciudat de negustor şi de preţuitor de opere frumoase, de întâmplările care zdruncinaseră în ultimul timp mersul aşezat al lucrurilor la Histria.

Şi acolo, desigur ca şi aici, la Tomis, se iviseră meşteşugari de tot felul, tot mai pricepuţi, care cu munca lor înlocuiau mărfurile aduse fie din depărtările Miletului, cetatea de obârşie, fie din Rhodos, fie din Atena. Stofe, mobile, unelte de tot felul – de meşteşugărie obişnuite şi până la arta aceasta se dăltuise statuia Dioscurilor, şi se voia tot mai subţire – începuseră să se înmulţească în cetăţile pontice. Şi, o dată cu ele, cei ce le dădeau la iveală se înmulţeau şi ei şi căutau un drum mai bun spre viaţă.

Rămânea în Genaios, după ocolul gândurilor acestea, ca un gol şi o nelinişte, ca o umbră nelămurită pe înlănţuirile limpezi. Dintr-acolo simţea el o nesiguranţă şi, în grija negustorească, un prăpăd ce ar putea veni…

Negustoria de la Tomis a lui Genaios cel bătrân din Histria nu era departe de templul Dioscurilor. Avea două încăperi scunde, de piatră, din care una cu o tejghea deschisă la stradă, deasupra căreia se putea lăsa un oblon puternic. Împuternicitul lui Genaios era un anume Smikros. Corcitură cu vreun neam din cele multe de pe aici, Smikros era un fel de pitic agitat şi viclean, metec ca şi stăpânul său.

Când l-a primit pe fiul acestuia, s-a aplecat adânc, sărutându-i poalele hainei. În înserarea de primăvară timpurie, o răceală umedă te înfiora, şi umbrele amurgului începuseră să se strângă prin colţuri. Smikros trase oblonul, aprinse un foc bun pe un grătar aşezat sub o vatră într-un vas de bronz şi, înfigând o torţă de pin răşinos în gheara de fier din perete, întinse masa. Pâine de mei, brânză şi peşte uscat, iar la sfârşit un fagure de miere întreg a fost puterea ospătarii lui Smikros.

Genaios privea împrejurul său în încăperea asta care semăna mai mult a magazie şi, în bătaia luminii jucătoare a torţei, el o văzu încărcată de mărfuri pe care, cu un an mai în urmă, chiar el le trimisese aici.

— Nici nu te-ai atins de ele? Aşa negustorie ştii tu să faci? rosti şi se întoarse cu faţa aspră şi dojenitoare spre Smikros. Piticul se bâlbâi de câteva ori, fără să-şi găsească vorbe, apoi ocoli cu un pas mărunt masa scundă din mijloc şi, urcându-se pe un butuc de stejar, ca sa pară mai înalt, stropşi o iertăciune:

— Nu-s eu de vină ! Meşteşugarii de aici fac şi ieftine, şi bune. Pe astea nu le mai cumpără nimeni. Şi arătă, sus pe laviţă, un şir întreg de vase ateniene.

Apoi coborî şi se aşeză liniştit, aşteptând hotărârea lui Genaios. Acesta nici nu bănuise că se va întâlni atât de curând cu faptele pe care le întrezărise cu câteva clipe înainte în gândurile lui neliniştite. Aşadar, lucrurile se schimbaseră şi vremuri noi se arătau. Pe alte rosturi aveau să se aşeze de acum întreprinderile tatălui său. Dar care vor fi acelea şi la ce aveau să se aştepte, căci, de bună seamă, dacă în mica Tomis lucrurile se petreceau astfel, cu atât mai mult aveau să se fi schimbat în puternica Histrie !

Un miros pătrunzător de oţet amestecat cu o buruiană amară venea din încăperea de alături, unde un bătrân priceput, chemat în graba de Smikros, lega rana lui Thrax. În vremea aceasta, piticul nici nu clipea. Sta cu privirea aţintită, aşteptând ca gândurile lui Genaios să se preschimbe în vorbe. Când, după o lungă meditaţie, în care intra şi spaimă, şi regret, şi nesiguranţă, tânărul negustor se hotărî să vorbească, întrebând, cuvintele lui Smikros porniră fără să se mai oprească, ca o fântână. Căuta mai întâi fapte cu care să se dezvinovăţească; povesti apoi despre iarna grea pe ţărmurile pontice lipsite de hrană, de atacul piraţilor şi, în cele din urmă, de neajunsurile pe care cetatea le făcea tot mai mult străinilor.

Erau şi lucruri deosebit de însemnate, pe care Smikros, ca să le rostească, se apropie de Genaios şi, cu ochii închişi şi cu gura lângă ureche, le mărturisi. Se zvonea – spunea el – că cei din Tomis au greutăţi tot mai mari cu noii stăpânitori ai pământurilor de dincolo de ziduri, până în Histros; se spunea că le-au urcat mult preţul arenzii şi că cetatea, care de sute de ani stă pe locul acesta, dar tot mai trebuia să plătească tribut celor ce stăpâneau coasta, nu-şi avea întreaga siguranţă.

Pe măsură ce piticul vorbea, creştea şi îngrijorarea lui Genaios, pentru care frumoasele zile de la Atena păreau lăsate în urmă nu de săptămâni, ci de ani. Un fior îl cuprinse şi, în întunericul neprietenos al încăperii, ceru să se aţâţe jeraticul de pe grătarul de bronz, când în liniştea uliţii pustii se auzi deodată un tropot de cal în goană. Apoi copitele bătură tot mai mărunt şi, frânată, fuga se opri în faţa casei.

Când, după multe precauţii şi tot atât de multe întrebări, Smikros lăsă oblonul să cadă şi deschise uşa, Genaios recunoscu pe Zoltes, sclavul lui Theodotos, marele stăpân din Histria. Zoltes era get de origine. La Histria, statura lui înaltă, bine legată, faţa lui puternică, cu ochii limpezi şi buni, umbrită de gluga pe care o purtau băştinaşii, cu un fir roşu, tors în tighelul marginilor, pentru a arăta în slujba cui era, o ştiau toţi. Acolo unde apărea Zoltes, din culmea puterii sale poruncea Theodotos.

Noul venit păru uimit de întâlnire. Punând însă un genunchi la pământ şi făcând să-i sune la şold sabia scurtă, rosti:

— Fericire şi prosperitate, ţie, Genaios, fiul lui Genaios!

— De ce mă saluţi, îi răspunse acesta, ca pe un cetăţean?

Nici tatăl meu, nici eu, în Histria pontică, deşi o îndestulăm cu bogăţii, nu suntem decât nişte străini cărora nu li se cuvine să fie salutaţi în felul acesta.

— Te înşeli, Genaios, fiul lui Genaios, sau atunci nu vei fi aflat că puternicul Theodotos i-a dat cetăţenia deplină tatălui tău, răspunse Zoltes, ridicându-se.