— Dar după mine nu? interveni deodată Genaios.
Cel mai surprins de întrebarea tânărului histriot a fost Duris. Îl privea nedumerit, cu o flacără de bucurie în ochi. Era surprins că rafinatul Genaios fusese câştigat deodată de arta mimilor populari. În realitate, ceea ce îl stârnise şi îl încălzise pe Genaios nu era gluma – grosolană pentru el – şi nici gestul obscen, ci putinţa uimitoare ca, din manifestările brutale, închipuirea şi talentul mimilor să scoată un simbol cuprinzător şi plin de poezie.
Descoperise în monologul lui Philipos privelişti mute din viaţa de toate zilele a Atenei, care lui îi scăpaseră; se lăsase uimit de tâlcuirea subţire, desprinsă de mim din apropierea mai multor fapte, şi preţuise mult sinceritatea şi adevărul. Toate acestea, şi nu gluma grasă, care îl făcuse pe Duris să petreacă, îl convinseseră pe Genaios. Şi o dată cu un atelier de olărie, un joc de mimi, noutate tot atât de mare, n-ar fi stricat la Histria. Gândul acesta îl făcu să le ceară mimilor să-l întovărăşească.
Fireşte că bieţii oameni n-au fost greu de hotărât. Aşa că, odată cu vasele lui Duris pentru regele Tanusa şi cu amforele cu untdelemn şi vin de Thasos, o dată cu Thrax, cel cu greu desprins de obişnuinţele olarului, cea dintâi corabie ce pornea în primăvara aceasta spre Histria ducea cu ea şi o pereche de mimi, spre ţărmurile îndepărtate ale Pontului Euxin.
D
e la atelierul lui Duris, Genaios, pregătindu-se pentru lunga sa călătorie spre Pont, s-a abătut pe la prietenul său, navarhul atenian Thrasybulos, pentru sfaturi, ba şi mai mult, pentru unele îndemnuri. În curtea interioară a locuinţei sale ateniene, navarhul construise o lume ciudată de încercări şi de planuri. Erau acolo mici canaluri cu ecluze trase din firul de apă al unui izvor apropiat. Erau modele minuscule de năvi, trireme şi năvi pântecoase de comerţ, erau cadrane solare cu ace lungi şi umbre negre şi tot ceea ce născocirea unui spirit vioi şi asociativ putea să dea la iveală. Sub un adăpost, pe doi căpriori, era întinsă o masă lată pe care se desfăşurau planuri multe.
Când a intrat Genaios, Thrasybulos, mic, vânjos, cu o barbă inelată şi ochi pătrunzători, l-a primit cu bucurie şi cu o veste mare:
— Află, prietene, că am găsit semnele cele mai potrivite pentru transcrierea pe hărţi a lumii, cu ape şi munţi, pentru o mai lesnicioasă înţelegere! Şi apropiindu-l pe Genaios de masa planurilor sale, Thrasybulos îi arătă cu bucurie pe pergamente cercurile şi liniile mărunte şi frânte în care urmărea coastele mărilor şi ridicăturile munţilor.
— Iată, din povestiri de piloţi, continuă el, am scris aci lumea drumului tău! Şi navarhul urmări cu degetul pe pergamentul gălbui şi foşnitor viitoarea călătorie a lui Genaios. Trecea încet prin Propontida4 şi urca spre miazănoapte, intrând în Pontul Euxin5. Aici, la stânga, e drumul spre cetatea voastră, Histria. Urci, urci mereu de-a lungul întortocherilor astea spre ţara marilor fluvii, care începe cu Histrosul. Se spune că se varsă prin mai multe guri în Pont, deasupra cetăţii voastre, şi că acolo găseşti animale şi păsări nemaivăzute… Fericiţi cei ce ajung până acolo ! Şi Thrasybulos spuse ultimele cuvinte cu admiraţie şi me- lancolie.
Marinar, geograf, naturalist şi arhitect şi mai presus de toate luptător democrat, într-o Atena ce se zbătea în greutăţile răz- boiului peloponesiac, Thrasybulos nu despărţea curiozitatea spi- ritului său ştiinţific de visările artistice şi construcţiile fantastice care îl duceau pe ţărmurile miraculoase ale îndepărtatului Pont. Generos, dar şi practic, devotat Atenei, el nu despărţea cu nimica dorinţa sa de a cunoaşte şi călători de interesele Atenei. De aceea, încă o dată el reluă o convorbire mai veche şi o întrebare cu care stăruia la prietenul său Genaios.
— Crezi, aşadar, că nici în anul acesta Histria nu va intra în Ligă? Aţi avea mari interese. Barbarii vă sugrumă.
Şi apropiindu-se de planuri, cuprinse între degetul cel mare şi arătător locul dintre Histria şi Pont, pe care, rotund, ca un ochi roşu, Histria era însemnată.
— Tot pământul acesta, până în fluviu, de ce să nu fie al vostru, în bună înţelegere cu Callatis6, care a şi intrat în Ligă? Mica Tomis7 facă ce-o vrea, ne putem lipsi de ea, căci Atena va veghea la propăşirea voastră.
Genaios asculta în tăcere. El ştia ce ar fi însemnat intrarea Histriei în Liga maritimă de sub conducerea Atenei. Ajutorul marii cetăţi, desigur, dar şi o supraveghere şi un îndemn politic înspre democraţie în acelaşi timp. Lui, ca unui tânăr de mult crescut la Atena, spiritul acesta nou şi larg nu putea decât să-i placă. Atena însemna progres, cultură, civilizaţie, însemna, desigur, papirusuri preţioase cu scrierile cele mai de seamă, teatru, tragedie, sculpturi şi olărit scump şi frumos din care el, Genaios, încerca acum să aducă preţiosul meşteşug în Histria pontică. Şi apoi, Atena însemna şi egalitatea cetăţenilor în faţa legilor şi libertatea lor de a vorbi în faţa judecătorilor şi adunării poporului. Dar îi era lui dat, fiul unui metec, al unui străin, să-şi spună cuvântul? Oricât ar fi fost de bogaţi şi el, dar mai ales tatăl său, Genaios cel bătrân, în Histria pontică, ei erau toleraţi numai, liberi, e adevărat, dar fără cetăţenie. Şi cetăţenia aceasta se drămuia cu picătura şi se dădea cu greu sub stăpânirea avară şi conservatoare a lui Theodotos, primul magistrat al cetăţii, spiţă ieşită – pe neamuri succesive – din unul din cele patru triburi miletane, care înainte cu câteva sute de ani ctitoriseră Histria, la Pont. De aceea, nevăzând nimic care să stea în puterile lui, Genaios îşi prelungi tăcerea, în vreme ce navarhul aştepta, privindu-l iscoditor. În cele din urmă, el încercă să judece şi să limpezească pentru Genaios.
— Să nu ne mai gândim la ce poţi şi ce nu poţi, prietene (îi citise parcă gândul!), ce poţi cu fapta sau cu puterea de a convinge şi să cercetăm în afară de voi, de tine şi de tatăl tău, Histria însăşi ce-ar câştiga. Astăzi plătiţi un tribut, o chirie regelui scit, pentru că în ţara pe care o stăpâneşte din Histria şi până în Pont vă închiriază locul pe care stă cetatea şi moşiile ei. Mâine aţi plăti un foros, o cotizaţie Atenei, ca membru al Ligii. Cotizaţia asta nu va fi mai mare decât chiria pentru sciţi – zece talanţi, să zicem. În schimb, aţi avea sprijinul Atenei, flota ei şi armata, şi Atena vă va ajuta şi la războiul împotriva sciţilor, dacă se va ivi.
— Şi numai la atât? întrebă cu neîncredere Genaios.
— Ba şi la mai mult, răspunse navarhul, la orice mişcare de libertate mai largă, democratică, din sânul cetăţii. Gândeşte-te, Genaios, mâine-poimâine, s-ar putea să fii tu cel dintâi într-o cetate liberă.
Şi navarhul se ridică şi strânse la piept, cu urări de bună călătorie, pe tânărul histriot. În pragul uşii adause:
— S-ar putea peste câtva timp, în vară, să plutesc cu flota mea pe apele Pontului Euxin. Dacă cumva vei avea nevoie de mine şi de braţul Atenei, trimite-mi o veste la Callatis. Dorienii au înţeles de mult interesele lor şi-şi plătesc forosul fără întârzieri… Poate ne vom vedea pe curând…
Şi se întoarse, călcând cu grijă printre canalele minuscule, privind la largul bazin unde pluteau modele noi ale unei flote în miniatură. Genaios rămase locului o clipă, în strada plină de lume, văzându-l după cuvintele lui Tucidide, dincolo de prietenul Thrasybulos, pe atenian: cutezător, plin de nădejde, poate o clipă înfrânt, dar apoi iar mângâiat de speranţe, purtând neîncetat planuri noi.
A
maryllis, corabia lui Genaios, cu punţi duble, acoperite de un strat gros de nisip, în care aveau să se înfigă amforele ascuţite, cu vin şi untdelemn de Thasos; cu lăzi în cala cea mai din afund, pentru olăria bine împachetată; ajutată la drum de o pânză mare, de culoarea drojdiei de vin, şi de câte patru perechi de vâsle lungi, în fiecare bord; cu o cârmă făcută din două lopeţi; îmbucată din lemne felurite, pin şi stejar mai ales, bătute în piroane cu capetele de plumb; cu o provă înaltă, albastră şi răsucită ca un vrej, era gata de plecare, când, pe creasta zidului lung, cineva începu să strige şi să facă semne cu mâna. Era Duris, agitând prin aer braţele lui scurte, încercând să oprească plecarea corăbiei.
Zidul cel lung, o adevărată fortăreaţă, mărginea pe amândouă laturile drumul de la Atena la Pireu, ocolea cheiurile şi închidea portul oricărui vrăjmaş. În timpul luptelor grele din vremea războiului peloponeziac, întreaga populaţie a Aticei putea să se refugieze în corturi sau sub frunzare în această lungă cetate care nu era de fapt decât un drum.
De sub pânzele cabinei sale, Genaios auzi glasul prietenului său.
Duris se apropia gâfâind, coborând o scară dreaptă, tăiată în zid şi, târându-l pe Thrax după el, zise:
— Uite, ţi l-am adus, după cum ţi-am făgăduit! Apoi, ară-tându-l pe flăcău, cu privirea în pământ, adăugă: Ţi-l dau, dar numai pentru o vară! Ţi-l împrumut ! Să mi-l aduci la toamnă, că am nevoie şi nu mă pot despărţi de el. Şi nu-l lăsa să rătăcească prin ţara aia unde am auzit că sunt oameni cu capul de câine !
Şi lui Duris începură să-i tremure colţurile buzelor, pe vorbele astea hazlii. Apoi îşi răsuci călcâile şi plecă. Urcă iar scara dreaptă de-a buşilea şi, înfigându-se pe creasta zidului celui lung, aşteptă plecarea corăbiei.
„Amaryllis” îşi făcu încet drum, trăgând la lopeţi, printre corăbiile felurite strânse la Pireu. Erau mari vase de comerţ greceşti, erau corăbii feniciene şi egiptene şi, mai ales, era flota de război a Atenei, făcută din sprintene trireme cu prova alungită ca un pinten de bronz, care sclipea în lumina primăvăratică sub apele liniştite, adânci şi verzi. Larma portului murea încet în depărtare, topindu-se în tăcerea mării uleioase, peste care un vânt molcom umfla pânza. Corabia îşi luă drumul spre miazănoapte, unde avea să facă un popas la Thasos. De acolo, încărcând amforele pecetluite cu semnul lui Heracles trăgând cu arcul, obişnuit negustorilor de vinuri din acele ţinuturi, trecând prin Propontida şi Bosforul tracic, avea să ia – ca pe harta lui Thrasybulos, îşi reaminti Genaios – drumul Pontului Euxin, cel cu fundul mai înalt, sub ape, înspre apus, din nisipurile cărate de fluviile Histros, Tyras, Hispanis şi Borysthenes8. Jumătate de an, Pontul se frământa de furtuni stârnite din miazănoapte şi răsărit. Atunci, din toamnă până în primăvară, nu se putea pluti.
Se coclea şi îşi săpa la adânc apa cu şanţuri înfricoşătoare. Valuri mari creşteau cu creste de spumă, care aminteau caii prin alergările lor iuţi şi prin rotundul coamei de apă. Iar prin bubuitul frunţilor puternice, ce se loveau de stânci şi năprasnica lor putere, te duceau cu gândul la o turmă de tauri, dezlănţuită.
Iarna, Pontul acesta, străbătut cândva de argonauţi, îngheţa de la ţărm cât prindeai cu ochii.
Corabia venită din miazăzi urca marea îmblânzită de primăvară, fără să piardă malul din vedere. Câteodată călătorea şi noaptea, când vântul era prielnic şi cerul era senin. De cele mai multe ori, însă, trăgea la mal, în câte o căldare de apă adâncă, şi aştepta. Strângea pânzele, iar cei de pe punte – în întunecimi străine – ascultau zgomotul ce venea de pe uscat. Erau mugete de animale, nechezări de herghelii, lătrături şi urlete de câine. Glasurile omeneşti erau rare şi nedesluşite, rostind o limbă neînţeleasă. Unii dintre corăbieri, mai batrâni, ştiau că acolo stăpâneau odrizii9, până departe, în munţii dinspre apus, iar că mai sus de ei, de-a lungul coastei, spre gurile marelui Histros, se întindea un alt neam străvechi, geţii, tul-burat de o vreme de sciţii ce coborau în cete numeroase de dincolo de ţinuturile olbiene. Odrizi, geţi sau sciţi nu văzuseră niciodată corăbierii greci mai tineri, porniţi pentru prima oară prin aceste ţinuturi. Ei şi-i închipuiau numai după zvonurile nopţilor de popas şi de groază. În dimineţile ceţoase, înainte de-a porni, zăreau departe turme bogate mişcându-se prin ierburile înalte.
Drumul pe apă era încet şi anevoios. Se mai adăugau la atâtea greutăţi şi primejdia binecunoscutelor prădăciuni din Pontul Euxin. Piraţii se ţineau ascunşi în câte o scorbură a malurilor lutoase, în luntrele lor joase, lungi şi negre, ce păreau – pornite la atac – şopârle răufăcătoare. Piraţii împresurau cu repeziciune şi îndemânare corabia grea şi înceată şi îi ţineau cu căngi lungi prova înaltă, ca pe un cal de căpăstru. Apoi aruncau punţi şi frânghii şi urcau pe bord. Erau mulţi, mărunţi, negricioşi, păroşi pe braţe şi pe piept, înarmaţi cu cuţite scurte şi securi. Prădau, nimiceau şi adeseori omorau.
O corabie oprită în drum părea, după plecarea lor, o navă pustie. De multe ori, ca să fie mai siguri de prădăciune, sfâşiau şi pânza. Nu izbuteau însă întotdeauna, căci piloţii corăbiilor greceşti, cei încercaţi şi purtaţi pe aceste drumuri de apă, de cum prindeau de veste, se ajutau refugiindu-se în schelele cetăţilor prietene. Erau Apollonia10, Odessos11, Callatis, Tomis cea cu largul golf, apoi alba Histrie, iar mai sus Tyrasul şi puternica Olbie12.
Şi se mai ştia de către corăbieri o insulă, Leuce13, cu un templu străvechi al lui Ahile, aşezată în mare, la gurile Histrosului. Se povestea, în lungi zile de plutire, că acolo, în Leuce, templul lui Ahile, cu o statuie uriaşă ce prorocea, sta zi şi noapte cu porţile deschise. Şi că în zorii fiecărei zile păsările mării, înmuindu-şi aripile în valuri, măturau pardoseala şi dereticau templul în toate colţurile lui. Dar câte nu se povesteau pe corăbiile pornite pe ape nesigure spre străvechile ţărmuri de groază !
De câţiva ani, primejdia pirateriei, fără să se stârpească pe de-a-ntregul, se rărise. Aceasta se întâmplase după marea demonstraţie navală în Pont a lui Pericles, menită să înfricoşeze şi să facă mai bine cunoscută puterea Atenei, care, după marele război cu perşii, ar fi vrut să-şi atragă amiciţia cetăţilor greceşti, risipite pe coasta pontică. Acum însă, de când începuse iar lupta dintre Sparta şi Atena, frica de flota ateniană slăbise, aşa că o navă, pornită o dată cu desprimăvărarea pe apele Pontului, mai avea încă primejdii de înfruntat.
În ziua aceea de lungă plutire, cei de pe „Amaryllis” nă-dăjduiau să poposească înainte de nămiez la Tomis.
Noaptea, la ultima oprire, fusese rece dar senină, cu vânt abia simţit. Aşa că, în ceţurile uşoare de după răsărit, pilotul încercase să iasă în larg, sa prindă în plin vântul de miazăzi. Vântul aşteptat se stârni, dar o dată cu el şi marea se agită. Corabia aplecată pe o coastă sărea din val în val, culegând de multe ori spuma cu lotusul auriu din vârful înaltului vrej albastru din provă. Grija cea mare era pentru mărfuri. Ele stăteau însă bine prinse în cale, aşa că Genaios putea să-şi lase gândurile să cutreiere şi să le împletească felurit, neluând seama la bieţii mimi, care, amarnic de bolnavi, se văitau într-un colţ al cabinei.
Thrax, răzimat de pălimarul corăbiei, aştepta cu nerăbdare să zărească roşietica limbă de pământ, când sări deodată, ţipând:
