Acum se gudurau în jurul lui Aetas. Unii din ei abia o rupeau greceşte. Alţii vorbeau mai bine, stropşind însă cuvintele şi literele şuierătoare printre gingii, din care dinţii zburaseră de mult, sub pumnii vătafilor. Nume vor fi avut la ei, acolo, de unde erau. Dar cine se mai ţinuse să-i întrebe şi să le ştie! Căpătaseră fiecare câte o poreclă, după înfăţişare sau înclinare: Viermele, Gaiţa, Păduchele sau Porcul erau poreclele date fie între ei, fie de vătafi. Era o lume în care o îndrăzneală sălbatică se amesteca ciudat cu frica.

Fără să însemneze prea mult pentru lumea aceasta fră-mântată de un duh de răzvrătire, Lăţosul se pricepea totuşi să vorbească mai bine decât ceilalţi. El le lămuri lui Aetas şi lui Thrax că unii dintre ei, după fugă, o luaseră mai spre miazănoapte, la gurile Histrosului, şi că ei se hotărâseră să rămână aici, având din lacurile apropiate hrană din belşug. Apoi, făcându-le semn celor doi călători să-i urmeze, îi urcă pe o movilă, de unde, peste văi şi ape, se vedea departe, în vioriul amurgului, nălbind Histria, într-o ceaţă uşoară, în care zvâcnea din când în când flacăra portocalie, hrănită cu turbă, a farului. Atunci, Aetas l-a întrebat dacă n-ar fi totuşi mai cuminte să se întoarcă iarăşi la munca lor părăsită, care, de bine, de rău, le asigura hrana.

La început, Lăţosul n-a înţeles bine. Se lămureau unul pe altul, vorbind şi cu mâinile, şi explicând cuvintele bătrânului viclean, care îi ispitise numai cu propunerea lui. Când au înţeles însă, a fost un urlet ca de haită de lupi. Au ridicat pumnii înspre cetate, au frământat pământul într-un fel de pas mărunt bătut cu putere, şi unul, apoi altul, şi încă altul, şi până la urmă toţi au dus mâna crăpată şi murdară la floarea brună cu cinci frunze, arsă sub urechea fiecăruia. Unii strângeau pielea, alţii o râcâiau cu unghiile, alţii i-o arătau lui Aetas, ca şi cum acesta n-ar fi ştiut-o… Dorul de libertate zguduia ciudat, feroce, fiinţele acestea. Floarea şi Histria erau pentru ei ura şi răzbunarea.

Luna apăruse roşie şi enormă pe orizont. Începuse să licăre, ici-colo, câte o stea. Aetas se întoarse zâmbind, ca atunci când le-a bănuit urma după ceaun, cu un pas liniştit, în mijlocul poienii. Măsurase cu bună chibzuială şi ura, şi pofta de răzbunare şi libertate a sclavilor. Şi se gândea că, pentru orice s-ar mai fi întâmplat, era bună cunoaşterea aceasta. În mijlocul poienii se aprinsese un foc mare, şi în bătaia luminii luceau solzii arămii ai crapilor, măruntul zimţat al ştiucilor şi verdele bălos, bătând în negru, de pe spinările somnilor mustăcioşi, cu falca de jos ieşită în afară. Era un maldăr de peşte care lucea şi încă mişca, adus de sclavi. Iar peste toate luminile astea apoase, cu mers stângaci bâjbâiau racii.

S-au făcut roată sclavii şi călătorii în jurul focului şi au început să ospăteze. Ceaunul era prea mic pentru peştele adunat, aşa că mulţi dintre ei nu mai aşteptau rând la fiert şi îl mâncau crud. Aruncau dintr-o desagă luată de la stăpân şi pusă la mijloc câte un pumn de grăunţe în gură şi apoi, din peştii spintecaţi, muşcau pe dinăuntru din carne, aşa că, golite, rămâneau până la sfârşit numai nişte zale de peşte, nişte coji metalice de solzi, îngrămădite unele peste altele. Se auzea un sunet surd de desfătare şi singurul care vorbea, răspunzând mai mult la întrebările lui Aetas, era Lăţosul. El i-a povestit, cum a putut, că bântuiseră prin multe părţi, până să se oprească aici, că trecuseră mai afund înspre codri şi fugiseră şi se feriseră văzând toate aşezările de bordeie ale geţilor de prin partea locului sparte, băjenite şi golite de oameni.

Lăţosul vorbea greu în greceasca lui stropşită şi Aetas îl lasă să se chinuiască. Pe Thrax însă, a cărui atenţie se încorda tot mai mult, îl supăra rostirea asta frântă şi nelămurită, căci Lăţosul povestea tocmai de ceea ce pe tânăr îl înflăcăra mai mult, de locurile unde nădăjduia să-şi găsească pe mama sa. De aceea, încercând să răscolească tot mai mult şi să afle amănunte, el începu să-i vorbească Lăţosului în dialectul pe care-l mai ştiau numai băştinaşii fugăriţi.

După primele cuvinte, ochii sclavului se luminară şi un zâmbet de mulţumire se aşeză pe faţa lui lată şi roşcovană. Apoi, găsindu-şi cu repeziciune vorba, el începu să-l lămurească pe Thrax că, într-adevăr, nu mai era niciun picior de om în vechile bordeie, că toţi băştinaşii – bătrâni, copii, femei, bărbaţi – fuseseră culeşi de călăreţii lui Tanusa şi duşi undeva, la îngrăşare, în vederea îndepărtatelor târguri de sclavi, ce se deschideau vara şi despre care blestemata Histrie avea cunoştinţă. Până departe, ţara era pustie de oamenii ei vechi. Şi de la Histros, unde îşi avea corturile de pâslă aşezarea scitică a lui Tanusa, şi până la Histria foiau călăreţii sciţi.

Vestea aceasta desnădăjduită, pe Thrax, cu toată vârsta lui tânără, nu-l făcu sa-şi piardă cumpătul şi să arate în vorbe şi gesturi dezordonate ce simţea. Îndurase prea multe de când, în anii fragezi, el însuşi fusese furat de acasă, îşi oţelise răbdarea, aşa că a stat şi a ascultat liniştit. A tăcut, s-a ridicat de la locul lui şi singur s-a pierdut printre copacii poienii. Când s-a reîntors, luna era sus, mai mică, mai albă, poleind roata asta de oameni adormită. Mulţi nici nu-şi dăduseră osteneala să se mişte de la locul lor. Cu ultima îmbucătură mestecată se lăsaseră într-o parte şi adormiseră. Un sforăit când rupt, când îndesat de icneli răspundea de pe pământul umezit de o ceaţa subţire privighetorilor agăţate de crengi sub cerul ce se boltea limpede şi înalt.

Thrax a stat îndelung cu braţele încrucişate, privind grămada asta de oameni fără călăuză, care reprezenta, totuşi, o putere. Spre puterea aceasta din oameni, care era, dar care stătea tulbure, în trupurile chinuite şi batjocorite, mergeau acum toate gândurile tânărului sclav şi călător, care îşi pierduse ţinta călătoriei sale şi, o dată cu ea, şi toată bucuria reîntoarcerii pe aceste meleaguri. Simţea cum sub liniştea lui creştea clocotul şi setea de răzbunare şi cum între mânia lui şi oamenii aceştia adormiţi se făcea o tainică legătură. Era însă şi în el numai o chemare şi o ispită, care nu-i arăta nici drum, nici plan. Atunci se auzi strigat pe nume. Era bătrânul Aetas. Stătea rezemat pe un trunchi, nu dormea şi-şi dezmorţea picioarele, zvârlind cu ele în gol, ca şi cum s-ar fi ferit de cine ştie ce dihănii. Când se apropie de el, bătrânul îi spuse cu glasul lui gros, neferindu-se să trezească pe careva:

— Hai să plecăm. E mai uşor de călătorit pe răcoare! Şi greoi, ajutându-se cu braţele, el se ridică.

— Unde să plecăm? răspunse Thrax, care se simţea atârnat ca în gol şi se gândea la plecare mai puţin ca la orice.

— Spre cetate! făcu liniştit bătrânul, luându-şi creanga de corn ce-i slujea drept toiag.

— La Histria? răspunse Thrax. Şi după ce rosti, îşi dădu seama că au fost ca un răcnet cuvintele lui.

Bătrânul îl privi mirat. Vedea că se schimbase ceva, adânc, în tânărul său tovarăş, dar ce, în simplitatea minţii sale, nu-şi putea lămuri.

— Acum i-am găsit pe fugari, adăugă el, măcar pe o parte din ei. Să dăm de veste! E de datoria noastră, şi-or veni să-i prindă. Hai, că noaptea e frumoasă şi dinspre ziuă sosim. Şi făcu un pas larg, primul dintr-un drum hotărât.

Thrax se agăţă de braţul său şi se încordă ca pentru o luptă în care să-l oprească. Bătrânul însă nu se împotrivi şi aşteptă… Apoi întrebă liniştit:

— Ce am putea face? şi se desfăcu încet de încleştarea lui Thrax.

— Să rămânem aici, să ne răzbunăm, răspunse aprins celălalt.

— Împotriva cui? şopti Aetas.

— Împotriva celor care ne-au schingiuit pe noi şi pe ai noştri. Să ne facem arme şi să pornim spre cetate!

Tânărul se înflăcărase, dogorea în pornirea sa. Pe câmpul albit de lună, ochii săi păstrau văpăi vii.

Aetas rămăsese nemişcat. A stat aşa până dinspre ziuă. Şi nu se luminase bine, când frământarea gândurilor noi i-a arătat o altă cale, la care nu se gândise niciodată. Dintr-o veche urgisire şi din mintea lui slabă, în el niciodată nu se urziseră astfel de gânduri, căci prea puternic simţea pe grumazul său genunchiul stăpânului. Şi iată că, deodată, tânărul acesta, de un neam cu el, a spart ca o poartă în bezna din jurul minţii sale şi că prin spărtura asta năvălea lumina. Îmbătrânise fără să se gândească vreodată că s-ar putea şi aşa ceva. Şi cu fiecare clipă ce trecea, acum, în neclintirea lui, gândul cel nou îşi făcea loc şi prindea putere. Era ca şi cum atunci când le-a primit, de-a lungul unei vieţi întregi, bătăile şi schingiuirile nu le simţise, dar le simţea pe toate acum, deodată. Şi încet, aproape fără să se gândească, îşi ridică mâna şi îşi duse şi el degetele lui groase şi butucănoase la floarea brună de sub urechea stângă. Erau mai bine de treizeci de ani de când i-o împlântase şi lui în carne, sclav din turma lui Genaios, şi se mai simţea şi acum blestemata ei săpătură în carne.

Thrax, cu ochii larg deschişi, aştepta hotărârea bătrânului. Aetas îşi aruncă toiagul de corn şi privi o clipă mulţimea aceea informă, adormită printre ferigi. Îşi aminti de ura şi strigătele ei de pe colină la priveliştea îndepărtată a cetăţii şi, tăcut, zâmbi iarăşi. Apoi, deschizând larg gura, tăvălucindu-şi limba între degete, şuieră. A fost un şuier nemaiauzit, puternic, ca de şarpe şi cu triluri de pasăre. Şi a şuierat îndelung, până ce i-a trezit pe toţi. Rând pe rând, sclavii îşi ridicau capetele, priveau, se rezemau pe coate, se ridicau încet, se propteau pe picioarele lor late şi aşteptau ca Aetas să le vorbească.

Răscoala, cu căpeteniile ei în frunte, se trezise.



C

a de obicei, regele Tanusa l-a primit pe tânărul Genaios cu o prefăcută bucurie. Deşi mărturisea în astfel, el nu putuse uita că-i fusese înşelată aşteptarea de o iarnă întreagă.

— Păstrasem şi locurile, zise el cu un glas fără nicio prietenie. Şi aici, şi aici aveau să fie aşezate vasele lui Duris dacă mi le-ai fi adus! A rămas numai paguba şi cheltuiala!

Genaios nu răspunse, lăsând să se risipească această primă clipă a izbucnirii. Regele ştia doar tot ce se întâmplase şi dacă vorbea astfel însemna că nu toată bunăvoinţa lui era gata să-l întâmpine pe Genaios. Iar acesta – faţă de însărcinarea grea pe care tatăl său şi Theodotos i-o dăduseră pe lângă regele scit şi pe lângă cercetarea personală, pentru a se vedea ce se poate schimba din vechea rânduială – se ferea să-i zgândăre nemulţumirea cu lucruri mărunte.

De statură mijlocie, cu pletele şi barba aspră bătând în arămiu, elegant în tunica lui de culoarea şofranului, bine legat, dar puhav, cu prea multe brăţări pe braţele acoperite de peri roşietici, Tanusa ascundea cu greu, sub o moliciune şi un rafinament voit, trecutul său de bun călăreţ şi vânător. Fusese crescut în palatul acesta, pe care însă gustul său îl desăvârşise şi îl împodobise. Pe lângă modestele case greceşti, chiar ale celor avuţi, palatul avea proporţii uriaşe. Tanusa de mic învăţase să recite din Homer, ceea ce, când era bine dispus, îi plăcea întotdeauna să reînceapă la vizitele lui Genaios cel tânăr, pe care-l preţuia, în faţa căruia însă simţea un fel de sfială, ca pentru un mare cunoscător în artă şi versuri, venit de la Atena. El nu văzuse niciodată Atena asta strălucitoare şi tânjea după minunata cetate. Ai lui, care fuseseră un trib înaintaş din marea populaţie scită din septentrion, coborâseră la Histria numai cu o generaţie mai înainte, în-frângând şi supunând pe băştinaşii geţi. Erau o populaţie dârză aceştia, care se risipea ca o apă şi răsărea unde nici nu gândeai, şi în cetate stătea de ajutor neamurilor celor mai umile, meseriaşi, meteci şi sclavi.

De altfel, nici acum nu se sfârşiseră luptele cu populaţia getă, când din Histros şi până în Pont se aşezase, tot mai puternică, stăpânirea scită, moştenită de Tanusa. Şi ceea ce înţeleseseră arhonţii Histriei, pleava băştinaşă nu voise să înţeleagă – şi anume că o împăcare cu noii stăpânitori era de nevoie. Pricepuse arhontele Theodotos şi cei care înaintea lui, din tată în fiu, stăpâniseră Histria, de la Theodotos cel dintâi întemeietorul din vechi trib miletan, că cetatea şi moşiile ei stăteau pe o ţară care până în fluviul cel mare n-a fost niciodată în puterea lor. Ei aveau însă nevoie de linişte pentru creşterea cetăţii şi pentru negoţul ei. Trebuia cineva să le asigure drumurile de uscat şi de apă, cherhanalele şi uscătoriile de peşte, semănăturile şi, mai ales, să le vină în ajutor când sclavii se răsculau. De aceea, ei înţelegeau şi plăteau stăpânitorilor ţării acesteia. Ieri au fost alţii; azi era el, Tanusa. În negustorie, mai ales, era aprig. Puneau la mijloc, spre vânzare bună la sud, în târgurile mari ale Heladei, el sclavii prinşi din ciocnirile cu băştinaşii, iar Histria, adică arhontele Theodotos şi ai lui, sclavii înmulţiţi prin naşteri în cetate şi în toate întreprinderile ei. Câştigurile se împărţeau pe capete vândute, supravegheate de un scit şi de un grec deopotrivă. În mijlocul verii, mai ales în Histria, se alcătuiau marile alaiuri de sclavi, care trebuiau să plece. Se obişnuise de câtva timp sa se înjghebe o adevărată sărbătoare, la care spre pilduire să petreacă stăpânii cu prilejul încărcării pe corăbii a mărfii vii, dar aceasta nu împiedica să se trimită şi mai devreme grupuri mai mărunte de sclavi pe drumuri de uscat.

Tanusa îşi conducea întreaga aşezare din palatul de la Histria. Din când în când încăleca pe unul din caii vânjoşi, corciţi în stepă, cu greabănul puternic şi crupa îngustă, cu coame şi cozi lungi, cu copitele late şi solide, răbdând la drumurile anevoioase, urcând clinele la trap şi obosind greu, pentru ca să străbată întregul ţinut dintre Pont şi Histros până la adevărata sa capitală, mai mult tabără de care şi corturi rotunde decât oraş. Atunci îşi schimba întreaga înfăţişare, pentru ca să semene cât mai mult cu un adevărat rege scit. Îşi aşeza pe coama bogată, aspră şi arămie coiful de argint, ascuţit, cu figuri de aur pe tâmple; îmbrăca o haină largă, cu cioareci lungi, încheiaţi pe dungă, iar în picioare îşi lua încălţări ce semănau a înalte opinci. Tolba, arcul, sabia scurtă, şi regele era gata să ajungă la ai săi, care, bănuitori şi nemulţumiţi de vremea prea lungă petrecută de Tanusa la Histria, între greci, aveau să cerceteze cu de-amănuntul întreaga lui înfăţişare. Şi pentru ca nimic să nu lipsească nici la cal, nici la călăreţ, el agăţa sub căpăstru mica statuie de bronz a zeiţei Anaitis, zeiţa călare pe un leu, întovărăşită de doi slujitori. Din statuetă, puterea magica şi protectoare a tuturor germinaţiilor şi a tuturor belşugurilor de recolte, de pescuit şi de vânătoare venea în felul acesta purtată de rege în aşezările scite, şi venirea şi priveliştea ei era o veste bună, care îi împăca pe supuşii săi.

Prevăzătorul Tanusa se voia întovărăşit pe aceste drumuri de carele scite cu coviltire şi corturi înalte. Se aduceau pentru cei mai devotaţi oameni ai lui stofe, arme şi aur. Şi toate carele acestea aveau în vârful baldachinului lor o mică şi aeriană colivie de bronz, în care tremura un grăunte de fier, iar deasupra – un cerb sau un vultur, tot de bronz. Glasurile clopotelor acestora ciudate se auzeau de departe în mersul carelor, amestecându-se cu tropotul cailor.

În felul acesta, cu străvechi datini şi înfăţişare războinică, se apropia – prefăcut – Tanusa de aşezarea de corturi de pe malul înalt al marelui fluviu. Unii dintre supuşii lui îl priveau atunci cu bucurie, gândind că regele nu se înstrăinase cu totul.

Canites, fratele său, îi ieşea întotdeauna înainte cu chipul împietrit. Privea şi el rânduiala asta după obiceiurile neamului lor, dar credea mai puţin decât ceilalţi în ea. Canites era un duşman neîmpăcat al grecilor, mai precis al conducătorilor Histriei, în frunte cu Theodotos, şi astăzi şi cu bătrânul Genaios. Aceştia, pe de o parte, îl momeau şi linguşeau pe uşuraticul Tanusa până la a-l face omul lor, iar pe de altă parte îi lipseau pe ei, cei din preajma regelui, de adevăratele roade ale luptelor cu geţii. Printre altele, Canites se simţea furat din socoteala sclavilor vânduţi.

Tanusa cunoştea de mult ura aceasta, ceea ce făcuse să-l pună pe Canites sub aspra veghe a câtorva devotaţi şi, mai ales, străduindu-se să nu greşească, în toată înfăţişarea şi purtarea lui de rege scit, între ai săi. Ştia că cea mai mica bănuială ar fi plătit-o scump, cu toate darurile şi libertăţile către unii din supuşii săi, pentru că un zvon se urzise împotriva lui, în care credea şi pe care-l răspândea mai ales interesatul şi ambiţiosul Canites: că din Histria, cu prea mulţi prieteni, Tanusa nu aducea în Sciţia atât cât ar fi putut şi trebuit să ia. Iar Canites, lipsit astfel de un venit, se străduia să îndrepte împotriva lui Tanusa întreg valul nemulţumirilor supuşilor acestuia.

Şi tocmai despre tributul acesta Genaios cel tânăr fusese trimis să-i vorbească lui Tanusa.

După întunecarea de la început, regele întoarse cu vorba pe noul său oaspe spre poemele homerice. Îi plăcea îndeosebi, din Iliada, cântul cu care poetul povesteşte despre făurirea armelor lui Ahile de către zeiescul faur Hefaistos. Recita, scandând hexametrii, legănându-şi braţul în bătaia ritmică a versului. Brăţările lui multe alunecau şi se strângeau iarăşi, întovărăşind cu un clinchet de aur ceea ce o limbă nemlădiată bine aducea ca un iz străin pentru o ureche învăţată în cântecul homeric.

Genaios asculta cu o crescută luare-aminte, înţelegând că astfel, făcându-i plăcere regelui, încerca să se facă iertat şi mai ales încerca să-l pregătească pentru ceea ce avea să vină. În răstimpuri, în care regele îşi pregătea răsuflarea cu ochii închişi, îmbătat de muzica versului, Genaios a voit să înceapă:

— Mărite rege, şopti el, cetatea noastră se află în mare impas…

Tanusa se făcu a nu desluşi gândul. El răspunse cu un anumit înţeles, desigur, cu pasajul din poem în care Hefaistos făureşte pe scut o vie. E vorba acolo numai de metale, începând eu cele mai preţioase: butucii de aur, haracii de argint, un şanţ de oţel, iar gardul de cositor.

— Răscoalele nepotolite încă ne-au silit, adause încet, dar cu limpezime Genaios.

Regele, oprit, reluă recitarea despre lumea de aur de pe scutul lui Ahile. Vădit, aurul acesta homeric era pomenit cu tâlc viclean şi era un răspuns la tânguirile lui Genaios.Tânărul negustor dibui vicleşugul regelui şi, dând altă faţă gândului său, adause:

— Marele zeu al mării va trebui îmbunat…

Tanusa, simţind stăruinţa, cu aceeaşi şiretenie închise şi calea aceasta. El recită versurile în care Homer arătă că în chip de chenar Hefaistos încinsese toate săvârşirile de pe scut cu Okeanos, noianul de apă care ocoleşte pământul. Aici toate îşi aveau hotarul

Genaios cel tânăr înţelese, în sfârşit. Cetatea n-avea să se aştepte la nimic bun din partea străinului acesta, care se purta ca un aprig negustor de sclavi, iar nu ca un rege. Fără să fi pomenit de birul cetăţii, de scăderea sau de păsuirea lui, în care purtarea scitului arăta că ar fi fost învins, Genaios îşi pregăti plecarea, gândind că poate forosul de plătit Atenei ar fi fost mai uşor. Celălalt îl opri. O sclavă, scită de bună seamă, dar şi cu ceva sânge elin, zveltă, cu ochii alungiţi, verzi, cu buzele umede şi arcuite şi cozi blonde şi groase, împletite pe frunte, se ivi cu un crater de aur şi cupe. Când a vrut să toarne lui Genaios dintr-un vin vâscos şi roşu, câteva picături îi scăpară pe podelele albe de marmură şi pe picioarele musafirului. Atunci faţa moale şi grasă a lui Tanusa se înăspri. El sări de la locul său şi, apucând o fişcă lungă, elastică şi aproape tăioasă, fluieră cu ea prin aer şi o lovi pe sclavă pe umeri. Femeia închise ochii de durere, strânse colţurile gurii, dar nu scoase niciun geamăt. Pe carnea albă parcă s-ar fi lăsat creanga unui pom roşu ce înflorea cu flori mărunte, purpurii. Erau picături de sânge ce răzbăteau, creşteau şi se închegau prin pielea tăiată.

Genaios privi cu oarecare emoţie umerii aceştia albi, scrişi cu purpură. El se ridică şi acoperi cu poalele mantalei sale de lână fină şi albă rana lungă, subţire şi dureroasă… Tanusa îl privi, tăcu şi zâmbi…

Puţin după ce s-a întors acasă şi i-a povestit tatălui său de înfrângerea sa, la poarta dinspre stradă a bătut cineva. Era Kita, sclava scită întâlnită la Tanusa. Ea se prăbuşi la picioarele lui Genaios cel tânăr, le îmbrăţişa udându-le cu, lacrimi şi şopti:

— Mă închin ţie, stăpâne! Regele m-a dăruit bunătăţii tale! Iată-mă, sunt a ta!

