— Corabia din faţă nu e mişelia lor cea mare. Despre altele veţi afla!

Homericus, mirat foarte, a strigat:

— Aşa el Azvârliţi-vă asupra ei, histrioţi!

Mulţimea s-a aruncat asupra corăbiei cu tot ce a putut să ajungă până la ea şi a sfărâmat, şi a rupt, şi a nimicit. Au căzut pradă furiei sale frumoasele vase ale lui Duris pentru Tanusa şi statuile de lut şi marmură, şi stofele lui Genaios cel tânăr, şi a ispăşit şi pilotul. În amurg şi în noaptea întreagă, în faţa cetăţii, unde din când în când se mai auzea murmurul mulţimii, „Amaryllis” a ars cu flăcări înalte, ca o torţă înfiptă în mare.



N

eaşteptată fusese primirea. Tulburarea tânărului Genaios îl cuprinsese şi din fapte, dar mai ales de neînţeleasa purtare a lui Zoltes. Pe drumul ocolit, ales a doua zi de tânărul călător ca să intre în cetate, el se opri din când în când pentru a privi cu bucurie aşezarea copilăriei şi tinereţii sale. Căci pentru Genaios întâmplările, oricât ar fi fost de cutremurătoare, nu împiedicau legătura cu făgaşul tuturor lucrurilor, cu lumea înconjurătoare prin care trecea. De aceea el cuprinse cu desfătare priveliştea din jurul Histriei. Erau ierburi proaspete ce creşteau de la subsuoara istmului spre întinsul pământurilor şi pădurilor de stejar, ierburi ce se schimbau într-un mohor sângeriu, peste care pulberea de sare şi subţirile văluri ale ceţii matinale puneau ireale ape argintii. Din când în când, peisajul se rupea în ochiuri de apă, un fel de lacuri sărate şi translucide, în care Genaios reînchipuia joaca primei sale adolescenţe. Într-acolo treceau în dimineaţa aceasta de primăvară cârdurile de raţe, de lebede şi de pelicani, care poposeau sau zburau mai sus, spre delta marelui Histros. Se vedea de departe cum coborau călifarii arămii sau albi, cu un pieptar de purpură şi cu zborul greoi. În fund, pădurea începea să se lege, deasă şi întunecoasă, trăgând o perdea, dincolo de care erau lanurile moşiilor histriene, cu bordeie în pământ, cu câteva fumuri sărace iarna, şi cu sclavi. Aceştia, amestecaţi cu ţărâna, se năşteau, trăiau şi mureau acolo, dacă nu erau vânduţi, când se înmulţeau prea mult sau când regele Tanusa nu mai purta războaie cu vechii geţi, sau nu mai vrea să dea din prizonierii pe care îi făcuse.

Popasurile drumului de reîntoarcere îl bucurau pe Genaios, pentru că amânau clipa lămuritoare a tuturor întâmplărilor, clipa aspră şi hotărâtoare. Thrax şi el încerca aceeaşi dulceaţă a reîntâlnirii cu locurile natale, numai că pe el îl furau gândurile mai departe, spre munţii şi pădurile din cotul de miazănoapte al Histrosului, unde nădăjduia că mama sa mai trăieşte. De acolo se vedea ca altădată urcând şi coborând pe ape până în inima Daciei, întovărăşindu-şi de atâtea ori fraţii mai mari, când aceştia purtau negoţ cu ţesături şi podoabe greceşti, schimbate în târgul Histriei pentru vânat, miere şi fructe. Singuri cei doi mimi, Philipos şi Sofron, rămâneau străini de toate, copleşiţi de un simţământ de îngrijorare şi de frică. Se strângeau unul lângă celălalt, nu scoteau nicio vorbă şi-şi ţineau aproape boccelele cu sculele meseriei. Şi după dese popasuri, călătorii îşi văzură de drum mai departe.

Astfel trecură cu grijă printre aşezările mărunte de dincolo de zidul de apus al cetăţii. După ce „Amaryllis” fusese dată furiei poporului şi după ce Zoltes dispăruse fără urme, din câte putuse afla Genaios prin cârciumi şi prin negustori, după noaptea aceasta cetatea se potolise oarecum din clocotul ei. Homericus se întorsese la ilăul său şi, în lipsă de un gând şi o voinţă puternică, mulţimile păreau că se domoliseră, într-o aşteptare despre care nimeni nu ştia însă ce avea să aducă. Un singur lucru rămăsese stăruitor: un blestem sau o înjurătură după firea fiecăruia împotriva noului cetăţean Gnaios cel bătrân, sudalme pe care fiul său le culegea de pe toate buzele.

Din ascunzişurile lor, meşteşugarii scoseseră o marfă nouă, cu care învioraseră târgul. Şi tot cartierul acesta mărginaş de negustorie locală prinsese iar viaţă. Se vindeau de toate: blde şi candele de lut; cizme înalte, rău tăbăcite, pentru noroaiele de dincolo de zidurile cetăţii; stofe de lână bună, ţesute aici, dar pătate de culori îndoielnice; cuţite, săbii şi securi cu buza albă de ascuţişul subţire ca un fir de păr; arcuri de alun şi de corn cu coardă tare şi zbârnâitoare, din maţe de peşte, şi leacuri de la venin de viperă, până la licoarea amară şi adormitoare de mac. Uliţele înguste erau zgomotoase şi plutea deasupra lor un miros greţos de prăjeală de peşte, de ulei ars şi de vin acru şi ieftin, stors din câteva viţe plăpânde şi rău îngrijite, de prin partea locului.

Amestecaţi şi pierduţi în mulţime, întârziind prin răscruci şi venind iarăşi la ai lor, Philipos şi Sofron păreau renăscuţi.

Târgoveţi înrăiţi, viaţa aceasta a cetăţii – multiplă, haotică şi puternică – avea o mare înrâurire asupra lor. Prindeau cu o ureche dibace orice zvon de cântecel popular şi se opreau să-l asculte, deşi desluşeau mai greu dialectul din partea locului. În toate era însă vorba de acelaşi Genaios, şi nu în felul cel mai ademenitor. Îi simţeai pe mimi cum erau înclinaţi să fure cântecele astea şi să facă din ele cine ştie ce poznă. Dar se opreau deodată, priveau unul la altul şi amândoi la Genaios cel tânăr. Un fel de ruşine şi recunoştinţă pentru binefăcătorul lor îi cuprindea. Acesta, prinzându-le cuviinţa, ca să le arate că nu se mânie şi că, dimpotrivă, îi îndeamnă, se apropia şi asculta şi el cântecul purtat din gură în gură împotriva tatălui său.

Şi aşa, zbuciumaţi şi clătinaţi de mulţime, nerecunoscuţi de nimeni, au pătruns în cetatea propriu-zisă. O lespede înaltă stătea de-a curmezişul, ca un prag în poarta cetăţii. Două şanţuri o tăiau pentru roţile căruţelor care să pătrundă pe strada largă, pietruită cu lespezi de marmură, ce ducea înspre acropolă şi înspre temple. Strada cobora până în port-după ce mai înainte se lărgea într-o piaţă, o agora. Acolo, deoparte, spre mare, era casa bogată a lui Genaios cel bătrân, iar pe partea cealaltă, împrejmuită de grădini, palatul regelui Tanusa.

Ca orice casă elină, casa bătrânului armator părea mai degrabă o mică cetate închisă spre stradă cu ziduri înalte, cu o poartă numai spre o grădină interioară, cu un peristil ocolind toate laturile. Camerele ce dădeau spre colonada aceasta aveau grele perdele de purpură şi mătase, bătute pe poale cu tablă de aur. Erau adause obloane groase de stejar, ce se puteau strânge pentru asprimele vremurilor de pe ţărmul Pontului Euxin.

La această arhitectură tradiţională, elină, gustul oriental al lui Genaios cel bătrân adăugase culoare multă şi materiale, felurite şi străine. O faianţă luminoasă, polihromă, închipuia podoabe bogate în pragurile camerelor, pe cornişe şi mai ales în bazinul din mijlocul grădinii, în jurul căruia totul se acoperea cu mozaic. Plantele ornamentale, plăpânde erau scoase din pivniţe calde, luminate pieziş, pentru a nu-şi pierde încropeala aerului, şi aşezate în dimineaţa de primăvară în jurul peristilului.

La această îndeletnicire gingaşă, liniştit, l-a găsit tânărul călător pe tatăl său. Urmărea atent cum sclavii cărau hârdaiele grele cu arbuşti involţi, cu flori albe şi parfumate. A făcut numai un semn de recunoaştere uşor, ca pentru un străin, şi apoi l-a lăsat pe fiul său să aştepte.

În mijlocul curţii, lângă bazin, zăcea un bătrân cu picioarele strânse de un butuc. După obiceiul oriental, în casa lui Genaios, pedepsele se ispăşeau în aer liber, într-un colţ de curte sau la o margine de drum, dacă era la ţară. Carcere nu erau. Sclavii cu fapte grave, osândiţi la moarte, se otrăveau sub ochii stăpânului şi ai celorlalţi sclavi ai casei, spre adeverire şi înfricoşare.

Pe bătrânul acesta cu plete lungi şi barba căruntă Genaios cel tânăr îl cunoştea foarte bine. Era Aetas, sclavul cinstit, pe care stăpânul îl pusese vătaf peste cherhanalele şi uscătoriile sale de peşte de pe malul Histrosului. Vina lui fusese că sclavii aduşi de acolo de Genaios cel bătrân, să fărâme mărfurile meşteşugarilor histrioţi, odată întorşi la treburile lor, se răsculaseră. Rupseseră plasele, sfărâmaseră grătarele, răsturnaseră în apă butoaiele cu sare, luaseră în stăpânire lotcile şi porniseră unde or vedea cu ochii.

Acum, bătrânul armator era mulţumit de aşezarea hârdaielor sale. Se înduioşa de frumuseţea florilor pe care le aspira cu nesaţ, şi în trecerea de la un arbust la altul se oprea o clipă, privea spre Aetas, îl călca pe degetele mâinilor sau îi dădea cu piciorul în umăr şi trecea mai departe, închizând ochii şi aspirând florile cu îmbătare.

Să fi simţit el privirea grea a fiului său, care fără nicio vorbă îl urmărea? Căci, oprindu-se deodată din delectările sale şi apropiindu-se cu un pas liniştit, rosti cu putere tânărului, în faţă, arătându-l pe Aetas:

— Şi tu, şi el aţi greşit! Şi începu să-l dojenească aspru de călătoria aceasta rău pregătită, de alegerea nepricepută a piloţilor, care n-au măsurat la vreme adâncimea, şi de plata pe care Tanusa, regele neiertător, aflase că i-o cere pentru marfa pierdută.

Tânărul presimţise clipa aceasta, dar nu chiar atât de aspră şi respingătoare. El stătu să cântărească dacă trecerea de la duioşia pentru flori la cruzimea pentru oameni face parte sinceră din firea tatălui său, sau e numai un joc în care-l ştia atât de priceput şi îndemânatic. Dar la ce i-ar mai fi folosit să ştie! Faptele rămâneau aceleaşi, şi Genaios cel tânăr, jignit şi mâhnit, căuta în el ceva cu care ar fi putut răspunde. Atunci îi răsunară în urechi cântecele de batjocură împotriva tatălui său de-a lungul cetăţii. Nu ştia bine, cânta în el sau cânta aievea, cântecul acesta venind ca un răspuns potrivit mâniei sale. Îşi dădu seama în cele din urmă că îngăimarea era, într-adevăr, deoarece bătrânul însuşi se opri să o asculte. Tânărul recunoscu glasul gros a lui Philipos şi glasul subţire şi împleticit al lui Sofron. Mimii, sfioşi, rămăseseră lângă poarta de la intrare şi încercau faţă în faţă, cu jocul mâinilor şi al privirilor, să închege o poznă de-a lor, jucată de cântecul popular. Thrax, aşezat lângă prag, cu picioarele încrucişate, îi urmărea desfătându-se.

De bună seamă, bătrânul Genaios bănui cântecul că vine de dincolo de ziduri. Îl auzise de atâtea ori şi se silise să-l lase să treacă pe lângă el fără să-l tulbure. Dar nu izbutise. Acum, răsunând într-o nouă împrejurare, bătrânul îi simţi greutatea sporită şi privi lung şi cercetător înspre fiul său. Voia să ştie ce se petrecuse în celălalt. Îl auzise şi el? Şi dacă îl auzise, ce credea? Dar tulburarea aceasta la o fire tare ca a lui n-a ţinut decât o clipă, în care se hotărî să tragă un semn de putere şi din întâmplarea aceasta nesigură. De aceea, cu glasul cel mai liniştit, zise:

— Mă urăsc, ştiu, şi oarecare dreptate au şi ei! Se sili apoi să râdă zgomotos şi să acopere cântecul.

Vorba aceasta ciudată, în care era şi fală, şi vicleşug, se cerea lămurită. Şi bătrânul simţi lucrul de îndată. De aceea, el povesti toată întâmplarea trecută pusă la cale şi, în cele din urmă, stăpânită de el.

— I-am frământat, zise el şi-şi deschise şi închise pumnii de câteva ori, de la ticăloşii de sclavi până la cei mai mari. Crezi că altfel aş fi dobândit ceva? Şi pe zei, şi pe oameni trebuie să-i sileşti… şi se opri o clipă. Scutură uşor de pe poalele hainei sale, de culoarea stânjenelului, ţărâna căzută din hârdaiele mutate, se uită lung la fiul său şi adause: Te miri? Află că-i pomenesc şi eu câteodată pe zei, când am nevoie nu de ei, ci de prostia celor care cred în ei.

Şi povesti amănunţit cum al lui fusese gândul să se reînvie şi să se statornicească cultul lui Poseidon, vechea divinitate miletană, a întemeietorului cetăţii. Era un lucru nou, spunea el, care îi va depărta pe toţi de cele vechi. Planul său era mare şi însemnat; el avea să dea de lucru la toată lumea. Un templu închinat lui Poseidon trebuia să se ridice. De două ori pe an aveau să fie sărbători, căci lui Poseidon îi erau închinate două luni de cinstire: una de iarnă şi alta de vară. Alaiuri aveau să se alcătuiască, curse şi întreceri. Zidari, lemnari, dulgheri, cizmari, ţesători, croitori, olari, fierari, toţi aveau să lucreze, să câştige, să uite şi să tacă.

— Numai doi îmi scapă şi mi se vor ridica împotrivă, adause bătrânul. Unul e Theoxenos, cu interesele lui de neam vechi şi bogat, care va încerca să mişte mulţimile pentru Apollon tămăduitorul, pe care-l slujeşte. Pe preotul ăsta voi şti însă să-l cuminţesc. Celălalt, mult mai primejdios, e Zoltes !

Genaios cel tânăr deschise ochii mari, nerăbdător să afle, în sfârşit, taina solului pe care-l întâlnise la Tomis.

— L-am trimis, continuă bătrânul, cu porunca lui Theodotos, pentru că voiam să dau mai multă greutate gândului cel nou, cultului lui Poseidon. L-am trimis, aşadar, să cheme lângă noi şi pe cei din Tomis, şi pe cei din Callatis. Ce vor fi răspuns nu ştiu, căci Zoltes s-a întors ca duşman, a asmuţit mulţimea împotriva noastră şi s-a făcut nevăzut. Apoi, după o pauză, bătrânul reluă: dacă Smikros n-ar fi sosit acum câteva clipe în cârca unui călăreţ scit, am fi orbecăit încă în întuneric. Se pare, ne-a povestit piticul, că Zoltes ar fi întâlnit pe drum înspre Callatis, într-un convoi de sclavi trimişi pe jos, spre vânzare, pe doi dintre fraţii lui mai mici. Tanusa dă raită din când în când cu oamenii lui prin satele şi bordeiele băştinaşilor din pădurile de la miazănoapte şi culege flăcăi din ăştia. Şi întâlnirea cu fraţii săi, trimişi la vânzare, a schimbat în Zoltes supunerea în mânie! Zoltes, ştiindu-i pe Theodotos şi Tanusa legaţi între ei cu multe interese, şi-a dat seama că nu se putea ca cel dintâi să nu fi ştiut de fapta celui din urmă. Astfel, aprins de ură, s-a întors împotriva noastră… O! spurcată lăcomie a lui Theodotos !

Întâmplarea aceasta îi deschise tânărului Genaios priveliştea sălbatică a răpirilor şi înrobirilor băştinaşilor de noii cotropitori, greci sau sciţi, sau amândoi la un loc. El îşi reaminti de povestea lui Thrax, furat cu ani în urma din bordeiul mamei sale, din care tatăl lipsea de mult, iar fraţii mai mari erau plecaţi. Faptele tari erau aproape de el. Şi, deşi prin tăcerea sa îl lăsa să creadă pe tatăl său că a prins împrejurarea în înţelesul ei de luptă cu ticăloşii ridicaţi împotriva intereselor lor, Genaios cel tânăr simţi în el întârzierile care în faţa faptelor nedrepte stăruiau mai mult în simţ decât în minte. Depărtat de lumea tatălui său prin gust şi învăţătură la Atena, Genaios cel tânăr simţea că se depărtează acum de ea, aici, printr-o înclinare nouă, pe care o întrezărise cumva, dar nu o simţise încă. De aceea, întâia lui pornire şi rugăminte a fost pentru liberarea lui Aetas. A ştiut să îmbrace cererea în cuvinte ce se legau de interesele negustoriei lor. I-a arătat tatălui său că nu e bine să lase bogăţiile de pe malurile Histrosului lipsite de priceperea şi devotamentul bătrânului Aetas şi că acesta, din acelaşi neam cu Zoltes, cunoscând bine locurile, ar putea să dea de ascunzişurile primejdiosului fugar.

Bătrânul negustor se înduplecă şi porunci să i se dea drumul lui Aetas din butuc.

După ce le orândui un culcuş celor doi mimi, lăsându-i liberi să umble prin cetate, dar oprindu-i de a mai cânta cântecele împotriva tatălui său, Genaios cel tânăr, amânând să vorbească bătrânului despre olăritul cel nou ce-l pusese la cale, îl dădu pe Thrax în seama bătrânului Aetas să-l întovărăşească spre miazănoapte, spre colţul Histrosului şi spre munţii unde în pădurile de stejar se ascundeau, oropsite, bordeiele băştinaşilor.



D

rumuri croite nu erau. Un şleau doar, pe pământ negru, care se pierdea fie pe nisipul umed al plăjilor, când dădea spre mare sau spre lacuri, fie sub înăbuşeala verde, crescută nebuneşte, din ferigi şi lipan, când dădea spre geana pădurilor şi urca la munte. Mergeau tăcuţi, unul după celălalt, Aetas şi Thrax, trezind şopârlele şi înspăimântând aricii.

Thrax se oprea din când în când să asculte cântecul păsărilor. Atunci, bătrânul, fără să rostească un cuvânt, începea să fluiere la fel cu pasărea ascunsă în copaci. Pasărea tăcea, minunată şi ea, ca şi Thrax, de soaţa aceasta venită la timp să-i răspundă cine ştie ce pe limba ei păsărească. Soarele începuse să crească şi cădea greu şi cald pe cefele călătorilor.

Au pierdut marea şi au făcut un cot larg la stânga. Intraseră acum pe cline de munte, unde făgetul gălbui, crud şi proaspăt se amesteca în pete cu stejarii viguroşi, care urcau deşi ca o coama. Şi abia aici n-au mai găsit nici drum, nici potecă. Au mers aşa până într-un luminiş, de unde, printre stâlpi albi de trunchiuri de mesteacăn, se zărea puţin mai la vale limpezimea unui lac neted şi plin de soarele slab şi roşietic, începând să coboare înspre apus. Şi acolo au hotărât să poposească.

Thrax căuta vreascuri pentru un foc de pus sub ulcelele lor, când, ascuns într-un aluniş, găsi un vas mare, adânc, cu trei picioare, un fel de ceaun, negru încă pe fund de un fum proaspăt. Şi nu departe de el, aruncături de oase de peşte, unele mai vechi şi albite, altele mai de curând, cu fâşii de carne neroasă bine pe ele. Se vedea lămurit că pe acolo fusese un ospăţ, şi nu al unuia singur, şi nu de mult.

Aetas privi lung la vas şi zâmbi, fără să scoată o vorbă. Apoi hotărî să-l folosească. Aruncară în el grăunţe uscate de sare şi câteva verdeţuri şi aşteptară să pregătească fiertura. Bătrânul se întinse obosit, frecându-şi cu podul palmelor picioarele, care în umflăturile lor mai păstrau încă două zgarde tăiate în carne de pe urma butucului. Apoi, ca şi cum ar fi vorbit de unul singur, rosti cu jumătate de glas:

— Şi-ncotro o fi urma lui Zoltes?

Thrax, cu ochii ţintă la fiertură, dădu din umeri, făcând semn că nu ştie.

Trecu aşa timp până să clocotească verdeţurile, când deodată, grăbit, ridicându-se în şezut, Aetas rosti iute, ca şi cum ar fi întrebat cineva:

— Ştiu eu cine trebuie să-i cunoască urma! Crisis!

Şi pentru că Thrax făcu ochii mari şi miraţi, el adăugă:

— Da, da! Fata stăpânului trebuie să ştie de el! Dar să taci, că e primejdie de moarte!

Era linişte. Nu se auzea trosnind decât vreascurile în flăcări şi Thrax se gândea uimit la neînţelesele şi neaşteptatele lucruri pe care le aflase, când foşni frunzişul în jurul lor. La început au mişcat frunzele din faţă. Apoi, şi la dreapta, şi la stânga, pretutindeni în jur, şi au licărit ochii ce-i priveau. Cel dintâi şi-a făcut loc un cap neţesălat şi miţos, căruia viţioanele năclăite de păr se amestecau cu câlţii bărbii decolorate. Aetas, punându-şi streaşină palma împotriva soarelui arămiu, strigă deodată:

— Lăţosule, cum de te-ai pripăşit pe-aici?

Când i-au recunoscut glasul care le-a poruncit odinioară, toate perechile de ochi s-au făcut capete, şi după capete, trupuri, care se apropiau frânte încet, prudent, de bătrân şi flăcău. Semănau unul cu altul oamenii aceştia ciudaţi, mai ales la zdrenţe şi la un semn brun, pe care-l purtau toţi la gât, sub urechea stânga. Era o floare cu cinci frunze, semnul unei arsuri adânci, împlântată în carne cu fierul roşu. Erau toţi din sclavii fugiţi după răscoală, de la cherhanalele lui Genaios cel bătrân. Stăpânul plin de duioşie pentru flori alesese la înfierare floarea aceasta pentru sclavii săi.

Aetas le făcu semn prietenos să se apropie, iar Thrax îi privea cu o curiozitate crescândă. Încolo nu semănau unul cu altul nici la trup, nici la chip. Se vedea că fuseseră strânşi după întâmplări felurite, din neamuri felurite. Erau negricioşi, pistruiaţi, albi, roşcovani sau vineţi la piele. Erau unii mai bine legaţi, cu muşchii umflaţi ca nişte bolovani la fiecare mişcare, după cum erau alţii prăpădiţi, cu coşul pieptului scofâlcit şi scobit, cu fălcile tăioase de slăbiciune şi un omuşor care juca de jos în sus, ca şi cum ar fi fost gata să crape pielea gâtiţei. Din toţi, când s-au apropiat, s-a răspândit o duhoare grea, amestecată din miros de sudoare de om şi de peşte.