Genaios nu putea dormi. Urmărea cu gândul cele petrecute la Histria şi, mai ales, purtarea tatălui său. Îl recunoştea în felul acesta de a se schimba de la o clipă la alta, fără remuşcare, uimind numai chivernisirea treburilor sale, cu lăcomia şi viclenia nu îndeajuns de domolite. Astfel a ştiut să-şi crească averea. Pe sclavi, mai hotărât decât alţii, nu-i preţuia mai mult decât pe lucruri. Nici măcar umbră de înclinare, în răstimpuri cu totul rare, ca pentru fiinţe vii, care vorbesc, plâng sau râd, bătrânul Genaios nu o avea. Chipul său cu barba ascuţită, inelată şi căruntă, cu sprâncenele ridicate peste ochii vineţi, îi dădea vicleanului negustor o înfăţişare de satir. Era lung, deşirat, de o slăbiciune cumplită şi se frângea parcă în mişcări făptura lui osoasă, cu mâini pe care, ca albaştri cârcei de viţă, se întindeau vinele printre oase şi tendoane. Întreaga lui fiinţă, înfăşurată în stofe scumpe, te îngrozea.
Fiul său îl vedea aievea şi îl aşeza lângă icoana rotofeie şi plină de bunătate a lui Duris.
Simţămintele sale treceau de la ruşinea omenească la recunoaştere şi aprobare aspră, negustorească. Simţea trădarea sclavilor de către Genaios cel bătrân şi momirea binevoitoare a meşteşugarilor, după cum întrevedea trădarea de mânie a acestora de către acelaşi. Şi Genaios tânătul zâmbea îngăduitor şi aproape admirativ. Ridicat în alcătuirea fiinţei sale morale cu mult mai sus decât tatăl său, tânărul se afla totuşi neînchegat, lunecând între gânduri şi sentimente potrivnice, peste a căror ascuţime, totuşi, amintirea unui vas frumos sau a unei statui admirate la Atena şi recenta mândrie a unei libere cetăţenii punea o preţioasă alinare. Necumpănit în adâncul fiinţei sale, Genaios al lui Genaios nu putea să facă să biruie în el bunătatea pe care o întâlnise la Duris. Ea trecea din când în când prin el, dar numai cu răbufniri, iute înecate în nepăsarea amatorului de frumos sau interesul negustorului şi stăpânului de sclavi. Şi zorile l-au prins obosit şi neliniştit, nici alături, nici împotriva tatălui său.
Călătoria de a doua zi până la Histria a fost uşoară. Plecaţi dis-de-dimineaţă, cu un vânt bun, puţin după miezul zilei au văzut răsărind din apele albastre ale Pontului, Histria, falnic ridicată pe peninsula ei. Pe măsură ce se apropiau, se desluşea tot mai bine mulţimea strânsă pe diguri şi pe creasta zidului celui mare, deasupra căruia se ridicau albe, strălucitoare, cele două temple: al Afroditei şi al lui Apollon tămăduitorul. În anul acela, Theoxenos era arhontele eponim, preotul zeului ocrotitor al cetăţii. Cobora şi el din acelaşi neam vechi al lui Theodotos, din unul din cele patru triburi miletane, de început. Rudenia nu-l făcuse însă câtuşi de puţin îngăduitor cu Theodotos, primul magistrat de acum al cetăţii. Mai aprig chiar decât el în a păstra totul, putere şi avuţie pentru neamul lor, al celor câtorva stăpânitori descendenţi din întemeietori, bătrânul preot se împotrivise când de curând, cu un gând de mlădiere politică în vederea unei meşteşugite uneltiri, Theodotos dăduse cetăţenia fenicianului Genaios cel bătrân şi neamului său. Faptul acesta apropiase prea mult de ei şi mai ales de cultul cetăţii închinat lui Apollon pe un străin, care, orice ar fi făcut, trecea ca necurat în ochii lui Theoxenos.
Răzimaţi de vrejul înalt şi albastru al provei, în vârful căruia strălucea lotusul aurit, Genaios şi Thrax priveau ţărmul ce se apropia, ţinta lungii lor călătorii. Auzeau foşnetul apei de-a lungul corăbiei şi întorceau din când în când privirea spre pânza de culoarea drojdiei de vin, rotunjită de puterea vântului. Genaios îşi dădea seama că – scânteietoare de culori şi uşoară în lunecarea ei printre valuri – corabia lor era frumoasă şi stârnea admiraţia mulţimii adunate. Şi tânărul armator era mândru de aceasta. De bună seamă, fuseseră văzuţi şi recunoscuţi din depărtare şi pornise zvonul prin cetate de venirea lor.
Căci nu era îndoială că ei erau prima corabie care sosea la Histria după iarna îngheţurilor abia desfăcute şi a cumplitelor furtuni. Într-un anumit fel, deci, erau şi soli buni de vreme frumoasă. Ţărmul se apropia tot mai mult, încât se puteau desluşi costumele, ba – cu fiecare val lăsat în urmă – şi chipurile. Erau şiruri întregi de oameni neliniştiţi, care-şi vorbeau între ei, gesticulau şi făceau semne din depărtare. Pe Genaios cel tânăr priveliştea aceasta, în mândria lui neţărmurită, îl fericea. Se simţea într-un fel aşezat în admiraţia mulţimii, care abia îl aştepta să-l laude şi să-l preamărească. Zâmbi acestui gând şi-şi încorda aceeaşi fiinţă pentru ca, la rândul său, să se înfăţişeze mândru şi puternic mulţimii.
Pilotul strânsese pânza şi lăsase numai lopeţile lungi să bată ritmic în amândouă bordurile corăbiei. Erau atât de aproape, încât se auzeau glasurile şi larma cetăţii, strigătele de pe uliţi şi urletele groase ale gloatelor (nu se ştia de ce), când „Amaryllis”, mândra corabie, primi o lovitură de moarte. Un piept puternic de la fund îi lovi şi îi îngropă adânc în nisip prova sub apă. Nava se clătină, ruptă din plutire, şi sub greutatea încărcăturii se plecă pe o coastă, astfel că numai câteva palme mai despărţeau apa de copastie. Cu un sunet sec de lăstăriş ce se doboară, toate vâslele de stejar din bordul aplecat se prefăcuseră în ţăndări. Marfa se răsturnă într-o parte, iar oamenii alunecară pe puntea înclinată.
De pe zidurile Histriei s-au ridicat atunci urlete ale mulţimii, care, agitată, se rupse în pâlcuri, ca un şirag. Apoi se opri o clipă şi porni iar în grupuri de câţiva inşi la lotci şi la bărci.
Cei de pe punte, şi în primul rând Genaios, tălmăciră mulţimea aceasta ca pe un ajutor. Curând însă, spre marea lor surprindere, aveau să-şi dea seama că se înşelaseră. Un înotător, apărut lângă bordul înclinat al corăbiei, le strigă puternic:
— Fugiţi, sunteţi în primejdie!
Genaios n-a înţeles prea bine de ce, dar a ascultat. Cu o luntre mică pe care o avea la bord, el cu Thrax şi cei doi mimi, fără niciun vas de preţ sau vreun alt lucru la care ţineau, s-au strecurat, fără să fie recunoscuţi, prin mulţimea de bărci ce se îndreptau spre corabie. Şi, ieşind dincolo de farul cel mare, au ajuns până în afară de zidurile cetăţii, la un mic golf cunoscut de Genaios, nu departe de un sat de pescari, unde au aşteptat să treacă noaptea.
*
După înăbuşirea sclavilor, Genaios cel bătrân, apărându-şi interesele negustoreşti şi ca recunoştinţă pentru cetăţenia do-bândita de la Theodotos, încercase să-i sugrume şi pe meşteşugari. Fuseseră lungi tratative între cele două părţi, în care meşteşugarii de tot soiul – pietrari, olari, curelari, armurieri, ţesători, dulgheri, împletitori de plase, croitori, cizmari – ceruseră lui Genaios, pentru asigurarea muncii lor, sa scadă preţurile sub ale lor, la toate mărfurile străine din depozitele sale, sau cel mult să le vândă cu preţul mărfurilor băştinaşe şi, mai ales, să nu mai aducă nimic dinafară.
Genaios cel bătrân făgăduise cu un zâmbet şiret şi cu un clipit al ochilor săi vineţi. Dar chiar în noaptea ce a urmat şi a premers sosirii corăbiei „Amaryllis” a adus sclavii din crescătoriile de animale şi cherhanalele de pescuit, străini de cetate, neştiutori şi sălbăticiţi şi, sub biciul vechilor săi vătafi, i-a pus să nimicească şi să sfarme, să rupă şi să ardă toate mărfurile meşteşugăreşti. Când s-au ivit zorile, în Histria, singurele mărfuri care mai puteau fi scoase în piaţă erau ale lui, iar preţurile ale poftei sale.
În dimineaţa aceea, cetatea începuse să geamă şi să scrâşnească din toate colţurile ei. Orice viaţă se oprise. Mărfurile lui Genaios fuseseră la rândul lor sfărâmate şi nimicite. Pe uliţe începuseră să alerge alaiurile răzvrătite, bogaţii se închiseseră în case, iar Theodotos, el însuşi, cu ai lui, întovărăşit de Genaios, se refugiase în templul lui Apollon tămăduitorul. Un armurier vestit, Homericus, se aşezase în fruntea răscoalei meşteşugăreşti. Îşi golise atelierul, dând fiecăruia fie o suliţă, fie o secure, fie o sabie. Purtând un ciocan enorm de câteva puduri, Homericus pornise în fruntea mulţimii.
Atunci a apărut „Amaryllis” pe zare. Corabia a fost recunoscută de îndată. Homericus a numit-o şi a urlat că e plină cu marfă străină. În tumultul acesta, Histria întreagă ieşise pe ziduri să o primească cu ură şi cu revoltă. Refugiaţii din templu urmăreau înspăimântaţi apropierea.
În clipa în care mulţimea nu ajunsese în port, iar Homericus, ajutat acum de Hermaphilus, curelarul, îmbrânceau paznicii şi suliţaşii, urlând şi chemând poporul de meşteşugari şi negustori după ei, cei din templul lui Apollon tămăduitorul s-au privit lung unul pe celălalt. Theodotos a întrebat din ochi pe Genaios cel bătrân, mai mult decât pe un sfetnic, ca pe un dascăl înţelept, iar acesta a încuviinţat dând din cap, arătând astfel că sosise clipa hotărâtoare. De aceea, urcând pe coasta digului celui mare, care în faţa templului domina portul, locul cel mai înalt al acropolei histriene, şi rezemându-se pe uriaşul basorelief de bronz, purtând pe el un vultur cu un delfin în gheare, stema Histriei, Theodotos ridică braţele, cerând tăcere. Din loc în loc, de-a lungul scărilor până la cheiuri, slujitorii, aşezaţi la câte cincizeci de paşi, imitară gestul primului magistrat.
Mulţimea se opri o clipă, aşteptând să vadă ce are să se întâmple. Atunci Theodotos, cu o vădită stângăcie şi încetineală, vorbi:
— Să fie, histrioţi, corabia aceasta încărcată cu marfă străină, ultima! Homericus râse şi huidui. V-o făgăduim ! Aşa să fie! reluă Theodotos. Bunii noştri meşteşugari să ne îndestuleze şi să trăiască din munca lor. Şi asta să fie! Dar nu uitaţi, dragii mei, că nenorocirea celei dintâi corăbii de primăvară, ca şi altele dinaintea îngheţurilor din ăst an, ne-a vestit o voinţă năprasnică: moare portul nostru cu încetul. Faptul acesta trebuie sa-l primim ca pe o pedeapsă. O mână puternică se lasă asupra noastră şi ne desparte de marea liberă, drumul larg al bogăţiei noastre…
Şi Theodotos tăcu. Pe faţa lui palidă şi până în inelele bărbii argintii picurară broboane de sudoare. Chitonul său bogat, brodat cu himere în chenare de aur, nu izbutea să iscundă în faldurile largi stângăcia fricoasă a bătrânului. Arhontele acesta de vremuri liniştite nu era făcut, din vârful bogăţiilor sale, să dea piept cu mulţimile. Se vedea desluşit că nu mai ştia ce să spună. Născocise câteva cuvinte pe idei care nu erau ale lui, şi din golul ce i se făcuse în minte nu mai putea culege nimic. S-a simţit o clipă, în primejdioasa tăcere ce se făcuse, că mulţimea le scapă din mână celor ce voiau s-o stăpânească. Şi, neputincios, Theodotos ridică braţele încă o dată, mai mult de deznădejde decât a poruncă.
Atunci Genaios cel bătrân urcă, sigur de el, până lângă stema cetăţii. A fost primit cu huiduieli, cu strigăte de tot felul, de mânie sau de batjocură. Câteva pietre loviră chiar şi zidul de dedesubt, iar altele îi căzură la picioare. Netulburat, el a azvârlit cu vârful piciorului pietrele înapoi. Deşirat cum era, strâns în mantia lui de culoare închisă, părea un vultur ce aştepta clipa să-şi lovească prada. Încrucişase braţele şi se uita peste mulţime până la corabia răsturnată, căreia îi căzuse pânza ruptă. S-a dat arunci o luptă de întrecere în răbdare şi curaj între Genaios şi mulţime. Aşteptau să se înfrângă unul pe celălalt. Şi omul a înfrânt. Impunea prin semeţia lui, iar mulţimea, şi chiar Homericus au tăcut. Voiau parcă să vadă până unde are să ajungă îndrăzneala bătrânului. Şi când în cele din urmă murmurele se pierdură şi nu mai rămăseseră decât ici, colo, câte un chihot, Genaios, puternic şi răsunător, vorbi:
— Oameni buni!! Omorâţi-mă, dacă vreţi, dar nu ne împiedicaţi să scăpăm cetatea! Cetatea nu e numai a voastră! Vreţi să prădaţi corabia ce stă colo răsturnată, ca un semn al unei mari nenorociri spre care ne stăruie şi gândul şi puterile? Luaţi-o ! E a mea! Daţi-i foc, sărăciţi-mă, ardeţi-mi casa, hambarele, mărfurile, faceţi-vă poftele cu mine şi averea mea, dar nu fiţi surzi, nu fiţi orbi, nu fiţi nebuni şi ticăloşi cu voi înşivă şi cu urmaşii voştri. Aţi auzit şi o ştiţi cu toţii:portul nostru moare. Corăbiile se răstoarnă. E o primejdie ce-l pândeşte din fund. Creşte mâlul, şi nisipul, neîncetat. Într-o zi, cetatea va muri înăbuşită… alba şi mândra Histria, ruptă de valurile marii, va fi o ruină poate pe marginea unui lac. Şi cui i se va datora această tristă şi neîndurată minune? Şi de ce să n-o spunem, această pedeapsă?…
Şi Genaios lăsă să-i cadă vorba pe întrebare, cu gând chibzuit, pentru ca tăcerea să mişte şi să frământe cugetele. Atunci se ridică din mulţime un glas:
— Histrosului, marelui fluviu i-o datorăm. Dar ce-oţi fi vrând? Să ne mutăm cetatea? Prostii!
Murmure se născură din nou, cu râsete în ele. Genaios însă nu se lăsă descumpănit. El le acoperi cu glasul său puternic:
— E adevărat, marele fluviu e de vină! Dar marele fluviu, şi el, de cine ar putea asculta să se abată şi să-şi risipească nisipurile în adânc? De cine ascultă izvorul abia născut şi oceanul ce-ncinge pământul? De cine ascultă şi lacul, şi gârla, şi cutremurele de pământ? Cine e înfricoşător şi puternic ca Zeus în carul său de aur cu cai cu copitele de bronz? Cine trimite în furtună tauri şi monştri? Cine zguduie lumea şi o mângâie şi o îmbogăţeşte apoi cu zămislirile din buruieni până în dobitoace? Cine e sălbatic şi bun, întunecat şi luminos? Zeul părinţilor noştri, Poseidon, Taurul Mării. Voi l-aţi uitat, histrioţi ! Cei din Corint şi Rhodos – nu ! Ei îi cunosc puterea şi i-o cinstesc. Şi iată-ne ajunşi astăzi să ne plecăm şi să ne reîntoarcem spre cel părăsit pe nedrept, care cu mult în urmă spre ţărmurile astea pustii a ajutat în îndrăzneţele lor călătorii pe străbunii voştri. Greşeala voastră o simţiţi şi o vedeţi în portul acesta, care din mânia lui are să ajungă o băltoacă. Întoarceţi-vă spre Poseidon, histrioţi! Trebuie să vă duc cu spre zeul vostru adevărat, eu, un străin?
Şi Genaios, ridicând braţele cu mânecile sale largi şi întunecate, era, într-adevăr, ca un vultur care sta să-şi ia zborul.
Cuvintele sale au răscolit şi au amuţit mulţimea. Părea că, în sfârşit, o stăpâneşte, când de pe digul ce cobora spre templu, un glas ascuţit, zgâriat, se făcu auzit:
— Nu vă lăsaţi rătăciţi, histrioţi! Temeţi-vă de Apollon tămăduitorul. El v-a ocrotit cetatea până acum şi tot el vă va arăta calea ce aveţi de urmat.
Era glasul lui Theoxenos, preotul cel mare. Frânt şi ghebos, bătrânul se cocoşase pe toiagul său, cu care bătea mânios în piatră.
— Sunt arhontele eponim şi marele preot! Eu dau numele anului acesta şi nu vreau să rămână blestemat. Sunt preotul lui Apollon !
— Şi mâine vom avea încă un preot, al lui Poseidon, alături de tine şi de cel al Afroditei, răspunse tunător Genaios. Poseidon e zeu mare, cu două luni închinate în an, una de putere, în inima iernii şi alta de blândeţe, în vara înflorită. Ca şi Poseidon Heliconios, Taurul Mării va fi cinstit şi de voi, cum a fost cinstit de părinţii şi strămoşii voştri. Şi Apollon, şi Poseidon s-au înţeles bine întotdeauna. N-au zidit ei meterezele Ilionului? De ce să nu ne scape şi cetatea noastră? Bătrânul fenician îl cunoştea bine pe Homer şi mulţimea a fost impresionată de atâta ştiinţă a poeziei şi a religiei.
Atunci răsună un glas ca o goarnă: al treilea şi cel mai puternic. El venea de lângă far, stăpânind întreaga întindere de apă şi piatră.
— Priviţi-mă, histrioţi, strigă el, sunt Zoltes cel cunoscut de toţi!
— Slugă! îi răspunse deodată Homericus, ca o palmă să-i închidă gura.
— Da, slugă din nevoie până ieri, armurierule, stărui Zoltes. Astăzi însă, alături de voi şi duşmanul celor de sus. Nu vă lăsaţi înşelaţi! Şi braţele lui puternice se ridicară ameninţătoare împotriva celor de pe creasta zidurilor.
A fost o uimire în întreaga mulţime de schimbarea aceasta. Dar cel mai mirat de neaşteptata intervenţie a lui Zoltes a fost Theodotos.
Mulţimea, interesată de cearta asta ce venea din trei părţi, întorcea ca un singur om capetele când spre Genaios, când spre Theoxenos, când spre Zoltes. Cel ce o stăpânea acum era Zoltes. Acuzările lui făţişe şi revolta trebuiau să aibă necunoscute, dar tari şi adevărate temeiuri. Ele convinseră şi îl apropiară deodată de simpatia celor mulţi. Nu putea să nu vorbească adevărat când striga fără nicio teamă:
— Totul e o înşelăciune, histrioţi ! Şi în zeii lor vechi, ca şi în cei noi, nu se ascund pentru noi decât aceleaşi lucruri: jujăul, biciul, lanţurile şi moartea. Astea le-am văzut de curând ! Şi dacă nu aveţi încredere în mine, atunci aveţi în Homericus.
Zadarnic, mai ales Genaios, a căutat să-l înfrunte, Zoltes îl biruia. Mulţimea începuse să freamăte la glasul lui puternic:
