De altfel, nici acum nu se sfârşiseră luptele cu populaţia getă, când din Histros şi până în Pont se aşezase, tot mai puternică, stăpânirea scită, moştenită de Tanusa. Şi ceea ce înţeleseseră arhonţii Histriei, pleava băştinaşă nu voise să înţeleagă – şi anume că o împăcare cu noii stăpânitori era de nevoie. Pricepuse arhontele Theodotos şi cei care înaintea lui, din tată în fiu, stăpâniseră Histria, de la Theodotos cel dintâi întemeietorul din vechi trib miletan, că cetatea şi moşiile ei stăteau pe o ţară care până în fluviul cel mare n-a fost niciodată în puterea lor. Ei aveau însă nevoie de linişte pentru creşterea cetăţii şi pentru negoţul ei. Trebuia cineva să le asigure drumurile de uscat şi de apă, cherhanalele şi uscătoriile de peşte, semănăturile şi, mai ales, să le vină în ajutor când sclavii se răsculau. De aceea, ei înţelegeau şi plăteau stăpânitorilor ţării acesteia. Ieri au fost alţii; azi era el, Tanusa. În negustorie, mai ales, era aprig. Puneau la mijloc, spre vânzare bună la sud, în târgurile mari ale Heladei, el sclavii prinşi din ciocnirile cu băştinaşii, iar Histria, adică arhontele Theodotos şi ai lui, sclavii înmulţiţi prin naşteri în cetate şi în toate întreprinderile ei. Câştigurile se împărţeau pe capete vândute, supravegheate de un scit şi de un grec deopotrivă. În mijlocul verii, mai ales în Histria, se alcătuiau marile alaiuri de sclavi, care trebuiau să plece. Se obişnuise de câtva timp sa se înjghebe o adevărată sărbătoare, la care spre pilduire să petreacă stăpânii cu prilejul încărcării pe corăbii a mărfii vii, dar aceasta nu împiedica să se trimită şi mai devreme grupuri mai mărunte de sclavi pe drumuri de uscat.
Tanusa îşi conducea întreaga aşezare din palatul de la Histria. Din când în când încăleca pe unul din caii vânjoşi, corciţi în stepă, cu greabănul puternic şi crupa îngustă, cu coame şi cozi lungi, cu copitele late şi solide, răbdând la drumurile anevoioase, urcând clinele la trap şi obosind greu, pentru ca să străbată întregul ţinut dintre Pont şi Histros până la adevărata sa capitală, mai mult tabără de care şi corturi rotunde decât oraş. Atunci îşi schimba întreaga înfăţişare, pentru ca să semene cât mai mult cu un adevărat rege scit. Îşi aşeza pe coama bogată, aspră şi arămie coiful de argint, ascuţit, cu figuri de aur pe tâmple; îmbrăca o haină largă, cu cioareci lungi, încheiaţi pe dungă, iar în picioare îşi lua încălţări ce semănau a înalte opinci. Tolba, arcul, sabia scurtă, şi regele era gata să ajungă la ai săi, care, bănuitori şi nemulţumiţi de vremea prea lungă petrecută de Tanusa la Histria, între greci, aveau să cerceteze cu de-amănuntul întreaga lui înfăţişare. Şi pentru ca nimic să nu lipsească nici la cal, nici la călăreţ, el agăţa sub căpăstru mica statuie de bronz a zeiţei Anaitis, zeiţa călare pe un leu, întovărăşită de doi slujitori. Din statuetă, puterea magica şi protectoare a tuturor germinaţiilor şi a tuturor belşugurilor de recolte, de pescuit şi de vânătoare venea în felul acesta purtată de rege în aşezările scite, şi venirea şi priveliştea ei era o veste bună, care îi împăca pe supuşii săi.
Prevăzătorul Tanusa se voia întovărăşit pe aceste drumuri de carele scite cu coviltire şi corturi înalte. Se aduceau pentru cei mai devotaţi oameni ai lui stofe, arme şi aur. Şi toate carele acestea aveau în vârful baldachinului lor o mică şi aeriană colivie de bronz, în care tremura un grăunte de fier, iar deasupra – un cerb sau un vultur, tot de bronz. Glasurile clopotelor acestora ciudate se auzeau de departe în mersul carelor, amestecându-se cu tropotul cailor.
În felul acesta, cu străvechi datini şi înfăţişare războinică, se apropia – prefăcut – Tanusa de aşezarea de corturi de pe malul înalt al marelui fluviu. Unii dintre supuşii lui îl priveau atunci cu bucurie, gândind că regele nu se înstrăinase cu totul.
Canites, fratele său, îi ieşea întotdeauna înainte cu chipul împietrit. Privea şi el rânduiala asta după obiceiurile neamului lor, dar credea mai puţin decât ceilalţi în ea. Canites era un duşman neîmpăcat al grecilor, mai precis al conducătorilor Histriei, în frunte cu Theodotos, şi astăzi şi cu bătrânul Genaios. Aceştia, pe de o parte, îl momeau şi linguşeau pe uşuraticul Tanusa până la a-l face omul lor, iar pe de altă parte îi lipseau pe ei, cei din preajma regelui, de adevăratele roade ale luptelor cu geţii. Printre altele, Canites se simţea furat din socoteala sclavilor vânduţi.
Tanusa cunoştea de mult ura aceasta, ceea ce făcuse să-l pună pe Canites sub aspra veghe a câtorva devotaţi şi, mai ales, străduindu-se să nu greşească, în toată înfăţişarea şi purtarea lui de rege scit, între ai săi. Ştia că cea mai mica bănuială ar fi plătit-o scump, cu toate darurile şi libertăţile către unii din supuşii săi, pentru că un zvon se urzise împotriva lui, în care credea şi pe care-l răspândea mai ales interesatul şi ambiţiosul Canites: că din Histria, cu prea mulţi prieteni, Tanusa nu aducea în Sciţia atât cât ar fi putut şi trebuit să ia. Iar Canites, lipsit astfel de un venit, se străduia să îndrepte împotriva lui Tanusa întreg valul nemulţumirilor supuşilor acestuia.
Şi tocmai despre tributul acesta Genaios cel tânăr fusese trimis să-i vorbească lui Tanusa.
După întunecarea de la început, regele întoarse cu vorba pe noul său oaspe spre poemele homerice. Îi plăcea îndeosebi, din Iliada, cântul cu care poetul povesteşte despre făurirea armelor lui Ahile de către zeiescul faur Hefaistos. Recita, scandând hexametrii, legănându-şi braţul în bătaia ritmică a versului. Brăţările lui multe alunecau şi se strângeau iarăşi, întovărăşind cu un clinchet de aur ceea ce o limbă nemlădiată bine aducea ca un iz străin pentru o ureche învăţată în cântecul homeric.
Genaios asculta cu o crescută luare-aminte, înţelegând că astfel, făcându-i plăcere regelui, încerca să se facă iertat şi mai ales încerca să-l pregătească pentru ceea ce avea să vină. În răstimpuri, în care regele îşi pregătea răsuflarea cu ochii închişi, îmbătat de muzica versului, Genaios a voit să înceapă:
— Mărite rege, şopti el, cetatea noastră se află în mare impas…
Tanusa se făcu a nu desluşi gândul. El răspunse cu un anumit înţeles, desigur, cu pasajul din poem în care Hefaistos făureşte pe scut o vie. E vorba acolo numai de metale, începând eu cele mai preţioase: butucii de aur, haracii de argint, un şanţ de oţel, iar gardul de cositor.
— Răscoalele nepotolite încă ne-au silit, adause încet, dar cu limpezime Genaios.
Regele, oprit, reluă recitarea despre lumea de aur de pe scutul lui Ahile. Vădit, aurul acesta homeric era pomenit cu tâlc viclean şi era un răspuns la tânguirile lui Genaios.Tânărul negustor dibui vicleşugul regelui şi, dând altă faţă gândului său, adause:
— Marele zeu al mării va trebui îmbunat…
Tanusa, simţind stăruinţa, cu aceeaşi şiretenie închise şi calea aceasta. El recită versurile în care Homer arătă că în chip de chenar Hefaistos încinsese toate săvârşirile de pe scut cu Okeanos, noianul de apă care ocoleşte pământul. Aici toate îşi aveau hotarul
Genaios cel tânăr înţelese, în sfârşit. Cetatea n-avea să se aştepte la nimic bun din partea străinului acesta, care se purta ca un aprig negustor de sclavi, iar nu ca un rege. Fără să fi pomenit de birul cetăţii, de scăderea sau de păsuirea lui, în care purtarea scitului arăta că ar fi fost învins, Genaios îşi pregăti plecarea, gândind că poate forosul de plătit Atenei ar fi fost mai uşor. Celălalt îl opri. O sclavă, scită de bună seamă, dar şi cu ceva sânge elin, zveltă, cu ochii alungiţi, verzi, cu buzele umede şi arcuite şi cozi blonde şi groase, împletite pe frunte, se ivi cu un crater de aur şi cupe. Când a vrut să toarne lui Genaios dintr-un vin vâscos şi roşu, câteva picături îi scăpară pe podelele albe de marmură şi pe picioarele musafirului. Atunci faţa moale şi grasă a lui Tanusa se înăspri. El sări de la locul său şi, apucând o fişcă lungă, elastică şi aproape tăioasă, fluieră cu ea prin aer şi o lovi pe sclavă pe umeri. Femeia închise ochii de durere, strânse colţurile gurii, dar nu scoase niciun geamăt. Pe carnea albă parcă s-ar fi lăsat creanga unui pom roşu ce înflorea cu flori mărunte, purpurii. Erau picături de sânge ce răzbăteau, creşteau şi se închegau prin pielea tăiată.
Genaios privi cu oarecare emoţie umerii aceştia albi, scrişi cu purpură. El se ridică şi acoperi cu poalele mantalei sale de lână fină şi albă rana lungă, subţire şi dureroasă… Tanusa îl privi, tăcu şi zâmbi…
Puţin după ce s-a întors acasă şi i-a povestit tatălui său de înfrângerea sa, la poarta dinspre stradă a bătut cineva. Era Kita, sclava scită întâlnită la Tanusa. Ea se prăbuşi la picioarele lui Genaios cel tânăr, le îmbrăţişa udându-le cu, lacrimi şi şopti:
— Mă închin ţie, stăpâne! Regele m-a dăruit bunătăţii tale! Iată-mă, sunt a ta!
L
una se înnoise de două ori. Pe apele Pontului plutea o lumină tot mai puternică, topind negurile, în albastrul unei primăveri târzii. De pe poarta cea mare a cetăţii se vedeau departe lanurile crescute unduindu-se în vânt. Erau moşiile histriote, care, în realitate, cu ogoarele, cu prisăcile bogate şi acareturile lor numeroase aparţineau lui Theodotos şi neamurilor sale.
O mândrie deosebită a marelui arhonte erau hergheliile, în care o rasă puternică de cai înalţi, aduşi din Dacia îndepărtată, crescuse în rezistenţă din corcirea cu caii de stepă. Tanusa însuşi, cu grajduri mari, gelozea averea de cai a lui Theodotos.
În anotimpul acesta blând, cu răsărituri violente şi înserări liniştite, în care parfumul salcâmdlor în floare se îmbina cu gustul sărat al aerului şi mirosul aspru de alge, Histria aştepta. Linişte era, dar o linişte în care se simţea parcă o primejdie. Câteva fapte care să potolească minţile şi pornirile se întâmplaseră, e adevărat. Între altele, împărţirea monedei celei noi, a drahmelor de argint, pe care pentru prima dată cetatea le pusese la îndemâna schimburilor şi negoţului. Ele purtau pe o faţă vulturul sfâşiind un delfin, stema cetăţii, iar pe cealaltă, două capete de tineri, inversate. Erau Dioscurii – Castor şi Polux – veneraţi şi aici. Împreună cu Apollon Delphinios şi cu Ahile, Dioscurii alcătuiau pe ţărmul Pontului îndepărtat o familie de zeităţi tutelare ale marinarilor şi călătorilor. Marea şi zeii ei, cu atribute directe sau împrumutate, mai vechi sau mai târzii, stăteau în preocupările şi pietatea locuitorilor cetăţii eline de pe coasta de apus. De aceea, reîntoarcerea la cel mai mare zeu al apelor, la Poseidon, venerat încă de mult fără altare în Histria pontică, părea firească şi lesnicioasă. Drahmele de argint, cu o valoare proprie, înlocuiau pe piaţa de mărfuri a locului, tot mai vie, vechile semne de schimb, fie vârfurile de săgeţi scite, fie peştişorii de tablă aduşi din ţinuturile Olbiei puternice, spre care erau aţintiţi ochii conducătorilor din Histria.
Totuşi, anotimpul înfloririlor şi înviorarea monedei nu spulberaseră marile îngrijorări resimţite la Histria de toţi locuitorii, de la cei mai înalţi magistraţi până la ultimul meşteşugar. Portul cetăţii murea. Nu se simţea şi nu se vedea nimic în frumuseţea aşezării digurilor sale din piatră, trandafirie, cu scări multe şi inele de bronz pentru parâme. Farul ce se împlânta în mare ca un trunchi de piramidă crescut mai sus, cu un foişor în care din turbă sau din lemne de pin, renumit pentru torţe, se aprindea seara o flacără roşietică, era tot atât de frumos, vestea tot atât de bine coasta. Dar la intrarea portului nu putea să ferească navele de primejdiile care le pândea când se apropiau de ţărm, când să se lege cu uscatul şi să descarce. Corăbiile sosite pe ape liniştite, ca şă corabia lui Genaios, fiul lui Genaios, se zguduiau deodată,îşi rupeau vâslele şi se aplecau pe un bord. Mărfurile se risipeau, iar oamenii, speriaţi, fugeau în ambarcaţiuni mai mici sau se aruncau în mare. Histria, cu toate bogăţiile ei de cereale, de peşte, de miere şi de piei, de lemne şi de sclavi, Histria hrănită şi crescută dintr-un negoţ înde- părtat,murea fără drumul de ape, înăbuşită.
Şi se auzea tot mai stăruitor, zvârlit de cei de sus din om în om, şi făcea frică sau numai îngrijora pe cei tari, că Poseidon se răzbună şi se cere venerat. Era un gând care încolţea şi prindea. Fusese aruncat de o minte ageră. Theodotos, înclinat spre bogăţiile pământului şi crezând numai în ele, deşi sta în fruntea unei cetăţi cu viaţă de mare, nu simţise că trebuia să schimbe ceva din adânc în aşezările omeneşti şi în suflete.Noutatea neîncetată pe care o aducea deschisa mare nu îl atinsese. Nu vedea mai departe de grajdurile sale şi de sclavii legaţi de pământurile moşiilor, lăsaţi să se înmulţească mereu şi cât mai mult, pentru un bun negoţ de oameni. În schimb, mintea ageră a lui Genaios cel bătrân, fenicianul, vechi negustor de peşte şi armator de corăbii, lovit de portul care murea în însăşi viaţa bogăţiei sale şi prins în vârtejul răscoalelor, simţise marea schimbare adiind. Ce avea să se întâmple până la sfârşit din neaşteptatele lovituri ale naturii şi oamenilor el nu ştia, dar ştia atât cât trebuia să câştige timp. Până la prefacerea oamenilor, şi reînnoirea zeilor nu era un lucru rău. Fireşte că bătrânul Genaios nu credea că lucrul acesta avea să-i despotmolească portul, dar alţii aveau să-l creadă. Şi deocamdată, pentru a-i ţine pe cei mulţi în frâu, frica era lucrul cel mai bun. Frica şi o cale de scăpare de frică deschideau drumurile spre altarele zeului celui nou. Iar pentru despotmolirea portului poate se va găsi ceva până la sfârşit.
Aşa judecase Genaios cel bătrân, când în timpul primelor răscoale ale sclavilor dobândise cetăţenia deplină. Văzuse pentru câtva timp ce avea să se întâmple şi purtase mâna lui Theodotos, ca pe a unui orb, pe cotiturile planului lor până la vestirea publică a cultului noului zeu. Moartea înceată a portului îi ajutase, întărind în cugetul histrioţilor nevoia de a se întoarce spre Poseidon, Taurul Mării, ca şi fuga fără urme a lui Zoltes.
Theodotos, bătrânul, veghea însă la paza cultului lui Apollon tămăduitorul. Şi oamenii nu îndrăzneau să-l părăsească făţiş. Se vorbea chiar de un templu al treilea, cu al Afroditei şi al lui Apollon, pe care Theodotos ar fi vrut să-l ridice lui Poseidon pe creasta Acropolei, deasupra portului. Dar magistraţii nici nu îndrăzniseră să-i măsoare locul. Linişte era la Histria, o linişte însă care mocnea. Dinăuntru şi dinafară nu se ştia când şi în ce fel avea să izbucnească iar lupta. Despre Zoltes nu se aflase nimic. Primejdia lui se simţea, însă nu era bine pentru nimeni să-i rostească numele. De la fuga lui şi de la eliberarea lui Aetas, bătrânul Genaios nu mai avusese nicio veste de la cherhanalele şi uscătoriile sale, iar Tanusa refuza să micşoreze birul cetăţii. La Histria era linişte deocamdată, e adevărat, dar nicăieri nu se întrevedea nicio speranţă de mai bine pentru viitor.
*
Pentru Crisis, fiica bătrânului armator, zilele de după fuga lui Zoltes fuseseră zile de tristeţe şi singurătate. Abia după ce Kita i-a fost dăruită fratelui său, prietenia dintre cele două femei a adus o uşurare pentru fiica lui Genaios. Mărturisirile n-au venit de la început. Se cercetau una pe cealaltă, Kita cu născociri şi jocuri căutând să-şi capete încrederea; Crisis măsurând cu prudenţă dacă e bine să-i dea încrederea ei sclavei de neam străin. La înfăţişare semănau mult. Amândouă subţiri, înalte, rumene în prospeţimea tinereţii lor, cu gene lungi, aurii, una pe ochi albaştri adânci, iar alta pe ochi verzi; cu plete bogate, una bălaie, alta roşcată, şi cu o taina a inimii fiecare, taină ce se voia mărturisită şi nu îndrăznea.
De mult, Genaios cel tânăr dăruise surorii un joc preţios adus din călătoriile sale. Era ca o tablă împărţită în triunghiuri şi pătrate din cristale de munte şi onix, îmbucate unele în celelalte. Pe desenurile acestea trebuiau mişcate, după anumite reguli, discuri de aur şi de argint, pentru ca jocul să învie şi jucătorii să cunoască desfătarea. Era un obiect de preţ, de foarte veche lucrătură cretană, pe care Genaios îl găsise în prăvăliile bogate ale Atenei. Dar niciodată nu-şi dăduse silinţa să înveţe pe Crisis regulile jocului. Tabla a zăcut astfel părăsită multă vreme, discurile preţioase au stat risipite, până ce le-a găsit Kita şi le-a recunoscut. Un joc la fel, poate mai bogat, tânărul negustor adusese şi regelui Tanusa. Şi regulile, pe care nu le lămurise lui Crisis, le dăduse regelui scit. Iar acesta, bucuros că are cu ce să-şi petreacă timpul, o învăţase pe Kita.
Aşadar, cele două femei şedeau în dimineţile proaspete ale primăverii şi jucau, uitând din când în când câte una din ele, furată de gânduri, să joace. Era o îndeletnicire dinafara fiinţei şi sufletului lor jocul acesta, cu care fiecare minţea şi se apăra de cealaltă, zâmbind numai, apropiindu-se totuşi sufleteşte una de cealaltă, când se surprindeau cu gândurile aiurea.
Cea dintâi care şi-a prins prietena a fost Crisis. O văzuse în dimineaţa aceleiaşi zile pe Kita în camera fratelui său – bogat împodobită cu lăzi şi scrinuri aşezate de-a lungul pereţilor şi acoperite cu plăci de bronz şi de mozaic şi mici statui de marmură colorată – cum se aplecase pe patul lui Genaios, cum alipise obrazul de preţioasa pernă de mătase, cum o mângâiase, ţinând ochii închişi. Patul acesta era o minune de lucrătură egipteană. Era croit ca un leu scund,pe picioare solide şi late, cu locul de odihnă făcut din împletituri fine şi rezistente şi cu capul puternic sculptat în lemn de abanos, în a cărui coamă, într-o adâncitură, era locul perinii. Două smaralde dădeau o privire aproape vie acestei minunate sculpturi.
Kita nu se aplecase asupra preţiosului pat pentru frumuseţea lui – palatul lui Tanusa era plin de lucruri frumoase, cu care ochii ei se deprinseseră – ci pentru că pe perina purpurie regăsise parfumul dulce, care, din ameţitoare arome, întovărăşea fiinţa tânărului Genaios. Kita, fără să şi-o mărturisească nici sieşi, iubea. Şi lucrul acesta i l-a dezvăluit Crisis la joc. Sclava a roşit, a căutat să se apere, dar Crisis i-a prins mâna tocmai când muta un disc, i-a păstrat-o în a ei şi, pentru ca s-o liniştească şi să-i arate toată prietenia, i-a mărturisit la rându-i, dragostea pentru Zoltes. Din ziua aceea, femeile s-au ştiut legate una de cealaltă.
Cu măsură şi discreţie, Kita se mulţumea să trăiască în jurul iubitului ei, care nici nu bănuia dragostea sclavei. Mult mai mari îngrijorări purta Crisis. Veştile de la Zoltes, şi numai pentru ea, veneau rar. Câte un călător fără urmă bătea la poartă şi lăsa tăcut în poala femeii ouă verzui stropite parcă de rugină, sau altele mai mici, de culoarea frunzelor de toamnă, sau altele lunguieţe şi albăstrii, iar pe deasupra acestui dar neobişnuit – două, trei flori de nufăr, cu picături de apă tremurate în inima lor galbenă şi cu cozi lungi şi puternice, ca şerpii.
Crisis lua darul şi încerca să-l răsplătească pe aducător, mereu altul. Niciunul n-a primit vreodată plata. Înclina numai fruntea, săruta poalele hainei şi se făcea nevăzut. Crisis, cu darurile ei modeste în braţe, primea în felul acesta, o singură veste, simplă şi mângâietoare. Zoltes trăia şi era tot acolo, unde cuibăresc păsările acestea cu ouă frumoase şi unde cresc nenumăraţi puternici nuferi, prinşi de adâncuri mâloase, acolo unde auzise că sunt o puzderie de păsări şi uliţe de apă, unde loveşti cu lopata în cuiburi când vrei să-ţi faci drum cu luntrea, unde zboară din clocit raţele şi cormoranii, care te ocărăsc pe limba lor şi se întorc iarăşi pe cuibare. Crisis auzise numai de locurile acestea şi visa la ele ca la o ţară fermecată şi foarte, foarte îndepărtată. Ceea ce ştia însă sigur şi se bucura încă o dată când aşeza într-un coş uşor de trestie piramida de ouă era că Zoltes i-a trimis iarăşi veste, şi numai ei.
A trecut mult până ce Crisis i-a împărtăşit Kitei taina darurilor ciudate şi ascunzătoarea iubitului ei. Şi amândouă, copilăreşte, şi-au pus atunci câte un deget pe buze, au zâmbit, s-au privit adânc în ochi şi s-au îmbrăţişat. Jurau în felul acesta să păstreze taina pentru totdeauna.
M
ai puternică decât apărarea arhontelui eponim a fost molima stârnită ca din senin. Ea a readus pentru un timp credinţa cetăţii spre zeul ei venerat, Apollon tămăduitorul.
