— Moare Theoxenos, moare marele preot!

Când după câteva clipe Genaios a alergat până în faţa altarului lui Apollon, bătrânul se sfârşise. Se prăbuşise cu barba în piept, cu ochii pe jumătate deschişi, ţinând strâns în mână securea curbă, înroşită de sânge. Bolnavii şi muribunzii mişcau încă în jurul lui cu un foşnet ca de şerpi printre frunzele căzute toamna. Şi nu departe de mortul acesta, încremenit în încăpăţânare şi ură, Genaios zări cadavrul desfigurat al sclavului care îi dusese nuferii la picioarele lui Apollon.



S

mikros venise la Histria cu vestea revoltei lui Zoltes şi tot el, din nenumăratele lui drumuri, întorsese la Tomis ştirea despre portul care murea şi despre molima din cetatea vecină. Din aceste împrejurări Smikros se gândise să tragă foloase pentru el. Era lacom de bunuri şi plăceri şi jinduia de mult la averea lui Genaios, pe care îl înşela, cu măsură însă, temându-se de ochiul ascuţit al bătrânului şi de biciul său neiertător. Rău plămădit de natură, abia trecând cu creştetul de brâul unei femei – Narba, aciuită la el în casă – pe care o chinuia cu poftele lui nesăbuite, Smikros visa la sclave frumoase, la avere şi la deplina cetăţenie… De aceea, ştiindu-se părăsit de veghea stăpânului, el vânduse o mare parte din marfa străină, adusă de corăbiile lui Genaios, pe un preţ mai mic decât marfa băştinaşilor. Strânsese în felul acesta o sumă rotundă, cu care gândea nu numai să petreacă, dar să-şi ticluiască şi apărarea. Cu bani şi cu vorbe şirete şi bine întocmite, el îşi atrăsese bunăvoinţa cetăţii Tomis, a conducătorilor ei, aruncând o umbră şi o neînţelegere chiar între Tomis şi Histria. După îndemnul lui Smikros, cetatea Tomis, la invitaţia Histriei să se asocieze la noul cult al lui Poseidon, răspunsese că, deşi îl venerează pe zeu, ea nu înţelege să intre într-o confederaţie de cetăţi, pe temeiuri religioase şi, dacă străbunii miletani au facut-o cândva, pe ei astăzi schimbările astea nu-i mai privesc. De altfel, tomitanii, într-o limbă destul de hotărâtă, arătaseră în refuzul lor că se gândeau foarte puţin la vechea origine comună, miletană.

Isteţ, purtând veşnic cu el o provizie de tot soiul de veşti, Smikros îşi câştigase de mult simpatia şi oarecum încrederea bătrânului Genaios. Bătrânul însă, preţuindu-l, nu-l scăpa din vedere. Piticul aflase din vorbele mai slobode ale stăpânului său de lupta ce se dădea la Histria între Theodotos şi Genaios cu privire la intrarea cetăţii în Liga maritimă a Atenei. Atena cerea mereu bani, din ce în ce mai mulţi, de la cetăţile ce făceau parte din Ligă, ţinându-le totodată într-o stăpânire şi supraveghere strânsă în ceea ce privea viaţa economică şi mai ales politică. Pilda democratică a cetăţii Palas Atena era impusă cetăţilor membre ale Ligii, după cum Thrasybulos nu ascunsese, lucru deosebit de primejdios în ochii lui Theodotos şi ai celorlalţi conducători histrioţi şi nedorit de ei. Zadarnic Genaios cel bătrân, călcându-şi pe inimă, e adevărat, şi pe interesele lui, căuta să-l convingă pe Theodotos că intrarea în Ligă, pentru ochii mulţimii cel puţin, ar fi dat un iz de libertate, în afară de alte binefaceri, cum ar fi fost, de pildă, o alianţă puternică în zilele în care Tanusa nu s-ar mai fi arătat binevoitor cu privire la arenda cetăţii şi mai cu seamă în zilele în care portul Histriei murea, ameninţându-i cu prăbuşirea întreaga viaţă.

Din destăinuirea bătrânului, Smikros îi cunoştea bine şi gândul acestuia. Dar Theodotos, în mintea lui simplă şi îndărătnică, avea câteva idei numai, de care nu se despărţea. De aceea nu se putea hotărî la acest important act politic. Făgăduia, pentru ca a doua zi să se răzgândească, tărăgăna şi, de frica Atenei şi a duhului de viaţă nouă pe care-l aducea, nu se hotăra. Histria rămânea izolată şi îndemânaticul Smikros căuta s-o izoleze din ce în ce, ştiind că în felul acesta îndepărta tot mai mult putinţa lui Genaios de a-l trage la răspundere şi căpătând o deplină libertate în toate faptele. Împinsese într-atât planul său de luptă împotriva lui Genaios, pe care totuşi îl informa de cele ce se petreceau în tabăra cealaltă, încât îşi aşezase în portul larg şi bine deschis de la Tomis oameni de-ai săi, care să supravegheze toate corăbiile ce veneau din sud şi se îndreptau spre cetatea vecină. Emisarii aceştia ai lui Smikros aveau sarcina să strângă legături cu noii sosiţi şi să le vestească fără gravitate, dar cu convingere, cum stă viaţa portului în cetatea de la miazănoapte. Fireşte că, faţă de împrejurările neaşteptate, armatorii înclinau să-şi desfacă pe loc marfa, chiar cu un preţ mai mic, ceea ce a făcut să sporească mult viaţa negustorească în mica cetate Tomis. Aceasta, împreună cu un zvon abil, zvârlit tot din vicleşugul lui Smikros, cum că cetatea, spre deosebire de Histria, se hotărâse şi pe curând avea să intre, cu o considerabilă contribuţie, în Liga maritimă ateniană, făcuseră ca pentru un timp, cel puţin, Tomis să stea, dacă nu mai sus, dar cel puţin în aceeaşi importanţă ca cetatea învecinată de la miazănoapte şi atrăgea asupra lui Smikros bunăvoinţa arhonţilor tomitani.

Histria trecea printr-o vreme de grele încercări. Smikros o ura, dar nu rupsese niciodată pe faţă legăturile cu stăpânul său. Cumpănind bine starea de lucruri, şi mai ales după moartea neaşteptată a arhontelui eponim şi mare preot al lui Apollon tămăduitorul, Genaios cel bătrân înţelesese că acum era de grăbit planul de aşezare a noului cult al lui Poseidon, care trebuia adus şi împlinit cu toată maiestatea lui. De aceea, după sfatul lui, Theodotos, arhonte el însuşi, a jertfit cu mare pompă la Histria pe o piatră închipuită ca altar, pe locul unde avea să se ridice templul închinat stăpânului mărilor, cel dintâi taur negru. Apoi i-a smuls fierea şi a împrăştiat-o pe pământul cetăţii, ca pe o sfântă putere a mării, cu apa căreia fierea animalului se asemăna prin gustul ei amar.

Trebuia săvârşit cât mai grabnic acest act de pietate faţă de noul zeu tutelar al cetăţii. Molima începea să scadă şi era bine să se lase înţeles că nu Apollon, al cărui preot murise în faţa altarului său, ci Poseidon aducea izbăvirea cetăţii de cumplita urgie, îndată după cel dintâi sacrificiu ce i se închinase.

Şi mai era un fapt, care nu-i scăpase bătrânului Genaios. Îl ştia pe Tanusa lacom de bani, dar mai ales de vază şi de cinstire în cetatea în care îşi avea palatul în mijlocul lumii eline. De aceea se gândise să-l asocieze şi să-i ofere un rol important în ceremoniile ce aveau să urmeze în cinstea lui Poseidon. Şi nu se înşelase: regele fusese foarte măgulit. Deşi în faţa palatului el păstra, pentru liniştirea şi recunoaşterea neamului său scit, trei prăjini cu ţeste de cai albite şi uscate de soare, deşi în pofta lui de a se bucura de toate bunătăţile vieţii nu încercase şi nici nu se apropiase vreodată de pietatea elină, nu dispreţuia marile sărbători religioase ale cetăţii şi lua parte la alaiurile lor. Era prilej pentru Tanusa de lux şi de podoabe. El singur şi cu Theodotos, care totuşi făcea parte dintr-o altă generaţie, mai purtau la Histria grele mantale de purpură cu ţesături de fir de aur pe poale. E adevărat că, atent cum era la cel mai mic gest al tânărului Genaios, om de nouă purtare ateniană, regele văzuse că îmbrăcămintea acestuia era simplă şi că eleganţa lui, ca şi a celor din Atena, era numai în felul de a-şi aşeza cutele himationului, ale largului veşmânt ce-l acoperea, ţesut din cea mai fină lână albă. Totuşi, Tanusa nu se mulţumea numai cu atât. Nu se putea despărţi de brăţări şi de inele, de încărcături şi de culori. De aceea a primit bucuros să fie un martor de deosebită importanţă la marile serbări ce se pregăteau în cinstea lui Poseidon.

*

Când abilul Smikros, care cunoştea gândurile lui Canites, i-a dat de veste toate întâmplările, ponegrind, fireşte, pe cei din Histria şi nefiind iertat nici Tanusa, Canites s-a bucurat cu acea tăcută stăpânire de sine, care era o trăsătură a firii sale. Şi când s-a hotărât să treacă la fapte, împotriva fratelui său, n-a rostit nicio vorbă şi n-a făcut niciun gest arcaşul acesta uriaş şi dibaci, care îşi petrecuse aproape toată viaţa la vânătoare. Şi-a deschis numai cortul înalt şi peste cămaşa lui simplă din ţesătură aspră de cânepă şi-a încins platoşa şi paftalele de aur, pe care erau bătute cu ciocanul scene din viaţa îmblânzitorilor de cai. „Dacă trebuie să-l folosesc pe Zoltes ca să-mi ajung ţelul, gândi Canites, să o fac cu înfăţişarea puterii mele de spiţă regească.”

Astfel se pregăti la vestea întâlnirii adusă de Smikros, când după un cot al Histrosului, într-o dimineaţă scânteietoare de rouă de vară, la schela şubredă de lemn s-a oprit o luntre lată şi joasă de pescari, numai cu câţiva vâslaşi, din care sprinten a sărit Zoltes. Răzvrătitul împotriva Histriei, a cărui urmă fusese pierdută, s-a oprit orbit de soare sub malul înalt de lut şi a pus mâna streaşină.

După ce a recunoscut sus carele şi corturile, a sunat îndelung din goarna de corn. I-a răspuns o trâmbiţă metalică şi pe înălţime, pe muchea dealului, a apărut statura înaltă, cu umerii laţi şi drepţi, a lui Canites. Scitul a întins braţele amândouă în lături, apoi le-a încrucişat pe piept, semn că-l primeşte pe Zoltes şi că e binevenit. Aplecat sub povara trupului său mare, acesta urca poteca lunecoasă printre buruieni. Nimeni nu-l întovărăşea la întâlnirea aceasta, care trebuia să rămână tăinuită atât spionilor lui Tanusa, cât şi celor din Histria.

Cortul în care Canites l-a primit era rotund şi bogat în arme şi blănuri. În spatele cortului, sub un obroc, stăteau doi cai pregătiţi pentru a fi încălecaţi, dintre cei mai buni ai hergheliilor regale. Era un murg şi un roib, înalţi, cu picioarele subţiri şi nervoase, purtând la gât, împotriva deochiului, şiraguri de mărgele albastre.

Numai după ce au căzut perdelele grele de pâslă şi cortul s-a închis, în amurgul ce se făcuse, slab luminat de un opaiţ, a apărut, de după un maldăr de blănuri, statura măruntă a lui Smikros, care îşi freca mâinile cu satisfacţie, jucând ochii negri, mici şi saşii, cu priviri iscoditoare, între cei doi oameni. El pusese la cale întâlnirea aceasta, el adusese temeiurile pentru care ceilalţi încuviinţaseră să se vadă: Zoltes pentru răzbunarea neamului său oropsit, Canites pentru socoteli mai grase şi pentru bani. Smikros urmărea cu încăpăţânare şi patimă să dobândească la Tomis ceea ce fostul său stăpân dobândise la Histria. Prin servicii de tot felul, el ţinea să ajungă să dobândească cetăţenia. Şi pentru lucrul acesta nu cruţa nicio osteneală şi nu se dădea înapoi de la nicio faptă. Căuta prin toate mijloacele să scadă Histria, stârnind totul împotriva ei. El, prin oamenii lui, descoperise locul de refugiu din delta fluviului al lui Zoltes. El îl convinsese că aveau toţi aceleaşi interese; el îl hotărâse să urce pe fluviu până la Canites.

Acesta îl primi pe getul răsculat nu fără vădită mândrie. Avea să pornească la lupta împotriva fratelui său şi a Histriei, avea să-l folosească pe războinicul acesta hotărât, dar mândria neamului său regesc nu o uita nicio clipă.

Când păşi între cei doi urmaşi, Smikros păru un duh al pământului, agitat, legând cu vrăji ciudate un jurământ căruia aveau să se supună puterile celor de care se folosea.

— Castor şi Polux să vă ajute şi să vă unească, rosti el, pentru fapta însemnată la care sunteţi chemaţi!

Apoi spărgând un ou în două, risipi miezul între cei doi bărbaţi, dând câte o jumătate de coajă fiecăruia.

— După cum jumătăţile astea una au fost, aşa să se strângă şi să se topească puterile voastre!

Mulţumit, îi puse pe războinici să-şi dea mâna şi iarăşi râse cu râsul său de fiinţă mică şi zbuciumată. Apoi, întorcându-se către Canites, piticul vorbi iute, cu coatele lipite de trup şi cu braţele agitate, de parcă ar fi fost rupte:

— Am aflat, stăpâne, prin iscoadele mele – şi îndoială nu poate fi – că măritul rege a primit să facă parte din alaiul lui Poseidon. Împreună cu Theodotos va împodobi cu flori coarnele aurite ale unui taur negru ce se va arunca în mare. Şi asta pe curând. Şi am mai aflat că, pentru a dovedi buna înţelegere între el şi stăpânitorii cetăţii, a primit să-şi ia asupră-şi, în bună parte, cheltuiala templului ce se va ridica în cinstea noului zeu. Nu scade arenda cetăţii, în schimb ajută pe altă cale cetatea. E şi asta o socoteală.

— Vom vedea! răspunse Canites în felul său, cu vorbă puţină şi aspră.

— Apoi, tocmai asta am aflat, continuă Smikros, că nu are de gând să dea nicio socoteală neamului scit de pe urma vânzării prizonierilor făcuţi în toamna trecută de-a lungul Histrosului. Geţii culeşi, cu femei şi copii, ai lui sunt – aşa a spus – ai lui au să fie şi banii luaţi pentru ei. Căci aşa s-au înţeles, şi acum vicleanul pitic se întoarse spre Zoltes, legând într-o singură povestire tot ce avea să mişte şi să-i îndemne pe cei doi, pe care împreună îi voia porniţi, s-au înţeles ca fără deosebire de capete, de sclavi din Histria ai lui Theodotos sau prizonieri din raite ai lui Tanusa, să alcătuiască marele convoi de sclavi care va porni spre târgurile din miazăzi pe curând. Nici grâu curat, nici mei curat, ci grâu amestecat cu mei!

Spre deosebire de liniştitul Canites, Zoltes tresări şi fruntea i se întunecă. Deşi nu avea încredere în cel cu care trebuia să se lege în luptă, Zoltes îl privi pe Canites ca pe o unealtă necesară.

— Se apropie ziua pe care am aşteptat-o cu toţii, adause Zoltes cu glasul său de tunet, gândindu-se la robia fraţilor săi, pe care voia să-i răzbune; se apropie ziua cea mare!

— Şi se nimereşte, se auzi vocea piţigăiată a lui Smikros, din câte ştiu, să fie aceeaşi cu sărbătoarea cea nouă a lui Poseidon. Atunci de i-am lovi, am răsturna planurile lui Genaios şi Histria ar scădea… şuieră piticul, gândindu-se la victoria sa.

— Asta ar fi pe placul meu! Şi Canites, zâmbind, îşi arătă colţii lui albi.

Se hotărâră, astfel, să pornească de îndată spre moşiile his-triene. Eliberând pe prizonieri şi pe sclavi făceau un început, dând o lovitură şi Histriei, şi lui Tanusa.

Când au încălecat, Canites şi-a luat neliniştitul roib. Murgul i l-a dat lui Zoltes.

— Şi eu? ţipă Smikros, agitându-se printre picioarele cailor. Canites îi întinse o mână. Câteva clipe piticul pluti spânzurat în aer. Apoi călăreţul, întorcându-şi braţul, îl aşeză în faţa lui pe şa. Acolo Smikros s-a răsucit de câteva ori, cuibărindu-se. S-a agăţat zdravăn de coamă şi de oblânc, ca şi cum el ar fi încălecat calul acesta puternic, a plescăit din limbă şi l-a îndemnat. Ochii îi scânteiau şi era fericit, căci era aproape să se îndeplinească tot ce pusese la cale.



D

rumul se depărta de fluviu, coborând pieziş înspre mare. Unduia larg pe coline şi văi, numai ca două linii subţiri şi albe trase de roţile carelor peste ierburi şi ciulini. Canites, călărind în frunte, îl cunoştea bine. Au răzbit în pădurile dese de stejar, în care copitele cailor ţinuţi la pas nu se mai auzeau, îngropându-se într-un muşchi moale şi mătăsos, mustind de apă. Din când în când trosneau crengile rupte de cine ştie ce sălbăticiune speriată. Dincolo de pădurile acestea, coborând spre sud, călăreţii voiau să ajungă la moşiile cetăţii, unde prin vechile bordeie, alături de sclavii Histriei păziţi de câţiva suliţaşi, aşteptau prinşii regelui Tanusa. Din când în când, trunchiurile se răreau, locul se limpezea şi se zărea în depărtare, prin spărtura frunzişurilor, albăstrind – liniştit – un lac.

Au mers aşa o zi întreagă, schimbând drumul de pădure cu drumul întins de câmpie, până ce au întâlnit cirezile şi turmele Histriei. Cutreierau pe un imaş abia păzit de câţiva sclavi, împiedicaţi cu lanţuri la picioare, ca nişte dobitoace nărăvaşe. Când se mişcau, săreau, căci cu pasul îngăduit de legături, departe nu puteau ajunge. Doi paznici liberi vegheau, cu o sporită luare-aminte, într-un loc mai îndepărtat al imaşului, câţiva tauri negri, cu gâturi groase, coarnele drepte şi ascuţite şi ochii plutind în sânge. Erau cei aleşi din tamazlâcurile cetăţii sau dăruiţi de Tanusa şi păstraţi pentru sărbătorile ce se pregăteau, taurii închinaţi lui Poseidon.

Până la aşezările bordeielor, lanurile coapte erau sărace. Se vedea bine că fuseseră neîngrijite. Încă din primăvară, o mână delăsătoare abia de semănase rar bucate, care acum creşteau fără spor. Histria nu avea să se aştepte la recoltă bogată, nici măcar îndestulătoare. Poate carne de turme şi sclavi, crescuţi până la vârsta de scos la târg, să fi fost singurele bogăţii pe care cetatea încercată putea să se bizuie în anul acesta.

E adevărat că mai era o bogăţie. Mai mult fără muncă, ea putea să aducă un câştig: prisăcile mari, cu roiuri multe de albine, care făceau o miere parfumată, culeasă din ciorchinii de floare ai salcâmilor şi din pajiştile dumbrăvilor smălţuite cu aglică şi romaniţă. De altfel, anul acesta se dovedea a fi un an cumplit pentru cetate. Nici bogăţiile mării nu puteau fi trecute în socoteala de câştig. Pe cherhanalele deltei puseseră mâna sclavii răzvrătiţi, spre care Genaios cel bătrân cugeta acum, când molima scăzuse, să trimită pe cineva să-i aducă veşti sigure. De aceea, când cei doi călăreţi s-au apropiat de aşezările gospodăriei de ţară a cetăţii, puţină lume le-a ieşit înainte. Erau numai prizonierii geţi culeşi de Tanusa şi vechii sclavi ai gospodăriei.

Rarii prizonieri iviţi în pragul bordeielor, când au văzut mantaua cu tighel roşu a lui Zoltes şi coiful ascuţit al lui Canites, i-au luat drept oameni vrăjmaşi, oamenii stăpânilor lor. Au trebuit să dea de veste din om în om că au venit cu alte gânduri, pentru ca în mijlocul aşezării, lângă o fântână, să strângă populaţia amestecată a bordeielor, alcătuită din ţăranii localnici, sclavi ai muncilor agricole şi prizonieri culeşi din întregul ţinut.

Au aşteptat în înserare ca toţi cei risipiţi pe la munci să se întoarcă şi ei. Purtau unelte rupte sau vechi, cârpite, de lemn, şi rareori de fier, pentru că cetatea, neavând încredere în ei, nu le dădea unelte bune de lucru. Se întorceau de la câmp, sub biciul cu trei limbi de curea legat cu plumbi al vătafilor, obosiţi şi prostiţi, neaşteptând nimic nou de la clipa de acum, nici de la cea care avea să vină. Îşi târau cu greutate picioarele obosite, ridicând nori de praf în care razele soarelui amestecau aburi roşietici şi aurii. Se auzea în tăcere, din când în când, câte un glas chemându-i şi răsuflarea grea din zeci de piepturi ostenite şi bolnave. Se apropiau cu nepăsare de fântână, căci la nimic bun nu se aşteptau. Unii priveau curioşi spre călătorii neaşteptaţi, apoi întorceau capetele indiferenţi, îngenuncheau sau se sprijineau unii pe alţii şi picoteau de-a-npicioarele.

Vătafii, înşelaţi ei înşişi de înfăţişarea noilor veniţi, strângeau cu zel mulţimile, crezând că au să primească porunci din cetate, care trebuiau ştiute de toţi.

Când oamenii s-au adunat roată şi în umbrele amurgului tot mai dese păreau o negură învârtoşată, Zoltes a cerut o faclă, s-a urcat pe ghizdurile fântânii, a ridicat flacăra bătută de vântul ce se stârnise şi a rostit cu putere:

— V-am adus libertatea, oameni buni! Sunteţi liberi cu toţii!

Neaşteptată, după vorbele astea, s-a lăsat o tăcere. N-a mişcat nimeni, nimeni n-a vorbit. Canites, în felul său tăcut, cântărea clipa. Zoltes aplecase facla şi sta cu braţele încrucişate. Singur Smikros se agita, frământat de înciudare şi surprindere. Se zbătea în cerc în jurul fântânii şi guiţa ca un şobolan prins.

Au trecut aşa câteva clipe. Vătafii nici ei n-au ştiut ce să creadă. Doar unul, ca să dea un semn că mai are putere, a plesnit din bici. A fost singurul zgomot care s-a auzit. Atunci Zoltes, ridicându-şi uriaşa lui statură, a mai înălţat o dată facla şi apoi a strigat:

— N-aţi auzit? V-am adus libertatea! Sunteţi liberi cu toţii. Puteţi pleca, dacă vreţi!

Acum abia a început o mişcare. Unii parcă abia acum se trezeau; alţii se scuturau ca după ploaie; alţii făceau câte un pas, ca şi cum ar fi voit să fugă; alţii nu credeau şi ridicau sau dădeau câte un pumn în pântecele vecinului. Din nesfârşite şi felurite mişcări, legate unele de celelalte, se închegă până la sfârşit o singură mişcare. Mulţimea inertă, amorfă începea să fie roasă de dorinţe, care, nelămurit, neprecizat, dădeau o mişcare masei acesteia. Începuseră marginile mulţimii să se desprindă într-unul, doi sau mai mulţi oameni, cum se rup plaurii pe bălţi când bate vântul. Cuvintele lui Zoltes începuseră să se schimbe, pentru prizonieri şi sclavi, în fapte, în gesturi, în pornite drumuri ale tuturor sau ale fiecăruia. Şi era cât pe aci să fărămiţească mulţimea în oameni cuminţi, fără niciun gând şi fără primejdioase nădejdi, când dintr-un bordei din faţă apăru o femeie. Era înaltă, puternică, aspră la vorbă, severă la înfăţişare. Purta şi ea o faclă ce apărea ca o răsfrângere într-o apă a faclei lui Zoltes. La lumina roşietică ce se încolăcea, chipul femeii era tăiat ca din piatră. Sub sprâncenele drepte şi împreunate, avea ochii ficşi şi reci ca două găuri ce se săpau spre o lumină albă, pe obrazul brăzdat. Cozi groase şi grele din plete bălaie, împletite cu argint, se ridicau ca un coif pe fruntea bombată. Pasul era sigur şi bărbătesc, vocea puternică, umerii largi şi braţele tari.

— Opriţi-vă! strigă ea, punându-se stavilă fugarilor. Mulţimea încremeni din nou. De data asta, însă, cu un nume rostit, ce trecea ca un murmur printre oameni: Gema! Şi toţi îşi ridicară privirile spre ea, ca şi cum ar fi aşteptat o poruncă. Mulţimea se regăsea. O uitase pe femeia aprigă care de câteva luni stăpânea cu voinţa şi puterea ei amestecul acesta ciudat de oameni, de chipuri, de limbi şi de obiceiuri.

Din vechiul neam al geţilor băştinaşi, Gema văzuse trecând peste ea şi ai săi toate urgiile vremii. Soţul îi pierise în lupte; doi fii mai mari se pierduseră cu corăbiile greceşti prin ţesătura de ape ale Daciei îndepărtate, pornite după negoţ. Cel mai mic dintre fii îi fusese răpit de o raită de sciţi, dus departe la un târg, botezat cu nume tracic şi vândut, iar ea însăşi, la ultimul iureş al tâlharilor lui Tanusa, fusese smulsă din bordeiul ei de la poalele munţilor roşi şi vechi din cotul de miazănoapte al Histrosului. Acolo, ea se străduise a păstra datinele neamului ei get, una cu pământul acesta bătut de furtuni şi de spiţe felurite şi ale cărui neîntinate virtuţi erau jertfa şi vitejia în lupta pentru libertate. Nu se omorâse după pierderea soţului ei. Rămăsese mai dârză să-şi crească nu numai fiii, ci, sub gluga muntelui comat, din strânsoarea celor câteva bordeie să îngrijească de un neam pe care voia să-l ţină în vechea lege a strămoşilor ei.

Când a fost târâtă în braţe de doi jefuitori sciţi şi aruncată în carul bejeniei, când a fost scoasă din bordeiul ei dereticat, unde mirosea a pelin şi a mere şi era curat pe laviţe şi în vatra ceaunurilor de lut, Gema n-a izbutit să-şi ia decât buturuga de corn abia săpat cu chipul lui Zamolxe şi vechea brăţară de bronz făcută din trei jumătăţi de sfere de metal, legate una lângă cealaltă, pe care o avea din strămoşi. Iar aici unde fusese adusă printre robi şi înrobiţi de tot soiul şi câţiva ţărani băştinaşi din neamul ei, Gema îşi câştigase curând putere şi ascultare. A smuls nu o dată blidul lăcomiei şi a abătut pumnii mâniei. A scăpat tinerele sclave şi fecioria lor de sub strânsorile suliţaşilor sciţi, bărboşi, duhnind a usturoi şi vin acru, răsfiert în gura lor coclită. Beţi, i-a dărâmat cu umărul şi apoi i-a tăvălit cu piciorul, dispreţuindu-i. A ajutat lăhuzele să nască prin bozi şi cucută, ca vacile, şi a crescut copiii. Iar în serile în care oamenii se întorceau de la muncă i-a strâns şi le-a vorbit. Le-a vorbit de o lumină a voinţei de om, luptătoare, ce nu trebuie lăsată sa se întunece şi de o nădejde că într-o zi vor scăpa de blestemul vieţii lor, că-şi vor recâştiga libertatea.