Şi frumosul tânăr răsărea pe fundul cupei cu platoşă şi scut. Deodată, Duris se opri şi, ştergându-şi acul de lemn de pletele blonde ale lui Thrax, îl întrebă pe amicul său:

— Crezi tu, Genaios, că sclavii au suflet şi ei, şi că-i doare dacă-i împungi?

Genaios, furat cu totul de visarea lui artistică, nu se aştepta la o astfel de întrebare. De aceea nu răspunse. Când se trezi, se gândi mai adânc şi dădu din umeri. Îi era indiferent lucrul acesta. Ştiind însă că Duris avea clipe de slăbiciune şi înduioşare, nu voi să-l supere şi tăcu. Olarul îl privi lung pe sclav, îşi înfipse acul într-o gogoloaşă de pământ, îşi încrucişă braţele şi şopti:

— Cântă-ne ceva, Thrax!

Glasul nu era încă bine aşezat, bărbăteşte, dar era melodios şi pătrunzător. Thrax cânta cu vorbe străine din care, din când în când, Genaios prindea câte una auzită la băştinaşii pe care îi întâlnise la Histria, lucrători în atelierele de coarde şi pânze şi plase de pescuit ale tatălui său. Cântecul era trist şi melodios. Şi pe el îl mai auzise cândva. În încăpere, abia de mai ajungeau zgomotele de afară. Era un aer proaspăt, era linişte, lumina şi susurul fântânii se împleteau cu cântecul lui Thrax, care cânta privindu-şi stăpânul cu ochii lui frumoşi.

Genaios se simţi cuprins şi el de vraja glasului şi asculta cu plăcere. Asculta însă aşa cum ar fi privit un vas frumos sau o statuie, asculta ca şi cum cântecul n-ar fi fost rostit de o simţire omenească, ci ar fi fost desprins de ea.

Pentru sclavul său Thrax, Duris avea mânii şi înduioşeri ce nu cântăreau mai greu unele decât celelalte. Aceasta pentru că Thrax era frumos, blând şi îndemânatic. Dar împotrivirea dârză a firii sale, de care dăduse semne adeseori, Duris nu i-o putuse înfrânge niciodată. Era copil, cu ochi mari, albaştri, speriaţi, murdar, acoperit cu un şorţ şi legat cu o beteală subţire de in peste pumnii lui fragezi când, cu mai bine de zece ani în urmă, Duris îl cumpărase, plimbându-se, fără gând de cumpărare, prin târgul de sclavi de la Pireu. Azvârlise câteva drahme pe el, neştiind bine ce are să facă din copilul acesta. Negustorul, un vechi cunoscut, era omul regelui Tanusa. De la el Duris se mai alesese cu câţiva sclavi de nădejde din neamul robust al geţilor băştinaşi dintre marele Histros şi Pont, unde regele scit, dând câte o raită, din când în când, pustia bordeiele de vechea populaţie, ducând-o în captivitate. Din acelaşi vechi neam get se trăgea şi Thrax. Cum îl va fi chemat înainte nu se ştia. Numele i-l găsise Duris.

Încetul cu încetul, copilul a crescut şi a început să-i prindă mâna la meşteşugul olăritului. Nimeni însă nu l-a văzut vreodată plângând. Când era mai mic şi Duris punea să-l bată cu vergi, nu ţipa, nu plângea. Ridica numai din umăr sau îndoia piciorul din genunchi. Pentru asta Duris nu-l iubea, în schimb însă îi plăcea pielea lui moale, părul mătăsos şi, mai ales, glasul blând cu cântece străine, nemaiauzite de atenieni. Când Genaios i-a mărturisit că ar vrea să încerce şi la Histria un atelier de olărit ca la Atena, Duris la Thrax s-a gândit. Să-l dea să ducă mai departe meşteşugul său, dar să-l împrumute numai, nu să-l dea de tot, pentru că la aşa ceva s-ar fi împotrivit şi interesul, şi inima, şi bucuria lui de meşteşugar.

Acum Thrax cânta încet, ca un suspin, privind când curios înspre Genaios, când, parcă mânios câteodată, dar cu o prefăcută supunere întotdeauna, către Duris.

Astfel ascultau cântecul tânărului sclav, când desfătarea aceasta a fost întreruptă de intrarea unei neobişnuite perechi. Un lungan deşirat, cu faţa osoasă şi mâinile mari, chel, întovărăşit de un bondoc, rotund, căruia îi lumina parcă nasul gros, de lucios ce era. Cei doi oameni se opriră în prag cu boccelele lor.

— O, neasemuită şi nebunească pereche, izbucni Duris, râzând cu hohote şi bătându-şi coapsele cu palmele amândouă. Intraţi, intraţi, jerpeliţilor, prăpădiţilor, străluciţilor, şi întinse câte o mână fiecăruia din noii veniţi. Apoi, târându-i spre Genaios, îi prezentă: lunganul ăsta cu ochi de broască e Philipos siracuzanul, iar gemenul său rotofei, de-a plesnit burta mă-si când l-a scos, e Sofron, purtând, după cum vezi, un nume ilustru. Amândoi crapă de foame: se mulţumesc cu câte o rădăcină, iar când prind vreun copil care mulge caprele, fac rost şi de un căuş de lapte, mai mult căcăreze decât lapte. Da-ncolo, meşteri mari, iscusiţi, cu limba ascuţită. De când n-aţi mâncat, străluciţilor?

— De la Pireu! răspunse Philipos cu un glas de tunet, rotindu-şi ochii prin casă şi lingându-şi buzele.

— Nu te-ntreb de unde, ci de când? îl îndreptă Duris.

— Apoi tot aia e, că la Pireu am fost acum trei zile, întregi cu pelticie Sofron.

— De-i aşa, adu-le ceva să îmbuce, Thrax !

După ce au înghiţit o sedilă întreagă de brânză, doi pumni de măsline verzi, de au umplut casa cu sâmburii scuipaţi, şi un coş cu smochine, după ce au râgâit bine spre mulţumire, s-au aşezat pe jos, unul cu spatele la celălalt, şi au început să moţăie.

— O, ho, ho! urlă Duris. Nu merge aşa ! Acum să vă plătiţi ce-aţi mâncat.

Sofron adormise aproape. Philipos se destinse alene, se deşiră, căscă şi-şi trezi omul cu picioare în şezut.

— Îţi plătim, n-avea frică, n-am rămas nimănui datori ! Hai, drăgălaşule, mişcă ! şi trăgându-l de urechi, îl aşeză şi pe Sofron pe tălpile lui late.

Apoi începură să scotocească prin boccele. Philipos îşi atârnă doi saci de gât, care-i spânzurau ca doi sâni monstruoşi şi umflaţi, îşi puse pe cap o perucă de cânepă şi-şi înnegri toţi dinţii, în afară de doi. Apoi se aşeză cu picioarele încrucişate şi zise cu glasul lui gros:

— Eu sunt Sparta ! Ăsta-i Ares, cruntul război!

Bondocul de Sofron îşi lipi mustăţi şi barbă, îşi puse o cratiţă găurită drept chivără şi se întinse în poalele lui Philipos, începând să urle, în pelticia lui, că-i e foame. Atunci Sparta îşi găuri sânii şi începură sa curgă din ei într-o căldare, ascunsă sub bărbia lui Sofron, linte dintr-unul, iar din altul sâmburi de măsline, şi Philipos, legănându-l ca o doică pe Sofron, începu un recitativ obscen, în care se pomenea de toate mărimile Atenei şi de toate întâmplările zilei. Din când în când, Ares se trezea, urla că-i e foame, clănţănea din dinţi şi sânii iar se goleau. Bondocul sforăia şi adormea. Atunci, cu glasul pe jumătate, Philipos începea să povestească despre necazurile celor mulţi şi mărunţi şi, luând un bolovan din traista recuzitelor, îi aşeză capul lui Ares pe el. Apoi sări în picioare. Cu lungi naraţiuni, schimbându-şi o haină, o barbă sau o perucă, schimonosindu-şi glasul, imitând, alergând, plângând, întruchipa pe toţi cei oropsiţi şi obidiţi; pescari, brutari, moaşe, doftori şi atâţia alţi sclavi, prinşi în îndeletniciri umile. Ei se tânguiau de necazurile vieţii lor şi protestau în vastul şi pitorescul monolog al mimului.

Era toată viaţa clocotitoare a cetăţii, văzută nu din solemnitatea tragediei şi nici din satira politică a comediei, ci dinspre cei mărunţi, răboj viu al frământărilor celor neluaţi în seamă, care prin arta sicilianului Philipos îşi vărsau năduful

Se strânseseră toţi lucrătorii în jurul mimului, oameni simpli şi ei, care se vedeau oglindiţi în această largă imitare, şi petreceau. Iar Duris râdea cu lacrimi.

Genaios auzise de felul acesta de spectacole populare, dar nu văzuse niciodată şi, încetul cu încetul, deşi era admirator al tragediei, se lăsă biruit de adevărul, sprinteneala şi violenţa de grai a lui Philipos. Găsea că, într-adevăr, felul acesta de teatru, popular, ascundea o mare putere, care, desigur, îi mişca pe cei mulţi şi îi convingea, deoarece şi lui i-a putut câştiga atât de uşor interesul.

După o scenă lungă, Sofron – adică Ares, războiul – începu să se trezească din nou. Atunci Sparta nu mai încercă să-l hrănească. Şi Philipos, îmbrăcând tunica scurtă a unui sclav de la ţară, cu un sac de seminţe la brâu, un semănător, se ridică şi-l plesni pe Sofron în cap cu un imens falus făcut din cârpe şi piele de capră. Războiul ameţi, căzu şi îşi dădu sufletul. Peste leşul său, Philipos aruncă seminţe, care după primii pumni nu mai erau seminţe, ci flori albastre şi mărunte. Ele acoperiră aproape trupul lui Sofron…

Simbolul era limpede şi uşor de înţeles şi pentru cei mai neajutoraţi. După nenorocirile războiului revenea viaţa din strădania celor mulţi şi trudiţi, cei aproape de rădăcinile ei.

Mereu schimbată, viaţa mergea înainte. Era, într-un anumit fel, simplu şi popular exprimat, gândul despre lume al ucenicului lui Heraclit. Şi Genaios se simţi atras puternic de felul acesta de teatru şi de oamenii lui.

Succesul a fost mare. Duris îl sărută pe Philipos cu buzele lui groase şi răsfrânte şi-i puse în palmă câteva drahme de argint, întrebându-l încotro o să apuce.

— După nas! răspunse mimul, dând din umeri, înfundând în boccele bărbi şi costume.

— Dar după mine nu? interveni deodată Genaios.

Cel mai surprins de întrebarea tânărului histriot a fost Duris. Îl privea nedumerit, cu o flacără de bucurie în ochi. Era surprins că rafinatul Genaios fusese câştigat deodată de arta mimilor populari. În realitate, ceea ce îl stârnise şi îl încălzise pe Genaios nu era gluma – grosolană pentru el – şi nici gestul obscen, ci putinţa uimitoare ca, din manifestările brutale, închipuirea şi talentul mimilor să scoată un simbol cuprinzător şi plin de poezie.

Descoperise în monologul lui Philipos privelişti mute din viaţa de toate zilele a Atenei, care lui îi scăpaseră; se lăsase uimit de tâlcuirea subţire, desprinsă de mim din apropierea mai multor fapte, şi preţuise mult sinceritatea şi adevărul. Toate acestea, şi nu gluma grasă, care îl făcuse pe Duris să petreacă, îl convinseseră pe Genaios. Şi o dată cu un atelier de olărie, un joc de mimi, noutate tot atât de mare, n-ar fi stricat la Histria. Gândul acesta îl făcu să le ceară mimilor să-l întovărăşească.

Fireşte că bieţii oameni n-au fost greu de hotărât. Aşa că, odată cu vasele lui Duris pentru regele Tanusa şi cu amforele cu untdelemn şi vin de Thasos, o dată cu Thrax, cel cu greu desprins de obişnuinţele olarului, cea dintâi corabie ce pornea în primăvara aceasta spre Histria ducea cu ea şi o pereche de mimi, spre ţărmurile îndepărtate ale Pontului Euxin.



D

e la atelierul lui Duris, Genaios, pregătindu-se pentru lunga sa călătorie spre Pont, s-a abătut pe la prietenul său, navarhul atenian Thrasybulos, pentru sfaturi, ba şi mai mult, pentru unele îndemnuri. În curtea interioară a locuinţei sale ateniene, navarhul construise o lume ciudată de încercări şi de planuri. Erau acolo mici canaluri cu ecluze trase din firul de apă al unui izvor apropiat. Erau modele minuscule de năvi, trireme şi năvi pântecoase de comerţ, erau cadrane solare cu ace lungi şi umbre negre şi tot ceea ce născocirea unui spirit vioi şi asociativ putea să dea la iveală. Sub un adăpost, pe doi căpriori, era întinsă o masă lată pe care se desfăşurau planuri multe.

Când a intrat Genaios, Thrasybulos, mic, vânjos, cu o barbă inelată şi ochi pătrunzători, l-a primit cu bucurie şi cu o veste mare:

— Află, prietene, că am găsit semnele cele mai potrivite pentru transcrierea pe hărţi a lumii, cu ape şi munţi, pentru o mai lesnicioasă înţelegere! Şi apropiindu-l pe Genaios de masa planurilor sale, Thrasybulos îi arătă cu bucurie pe pergamente cercurile şi liniile mărunte şi frânte în care urmărea coastele mărilor şi ridicăturile munţilor.

— Iată, din povestiri de piloţi, continuă el, am scris aci lumea drumului tău! Şi navarhul urmări cu degetul pe pergamentul gălbui şi foşnitor viitoarea călătorie a lui Genaios. Trecea încet prin Propontida⁴ şi urca spre miazănoapte, intrând în Pontul Euxin⁵. Aici, la stânga, e drumul spre cetatea voastră, Histria. Urci, urci mereu de-a lungul întortocherilor astea spre ţara marilor fluvii, care începe cu Histrosul. Se spune că se varsă prin mai multe guri în Pont, deasupra cetăţii voastre, şi că acolo găseşti animale şi păsări nemaivăzute… Fericiţi cei ce ajung până acolo ! Şi Thrasybulos spuse ultimele cuvinte cu admiraţie şi me- lancolie.

Marinar, geograf, naturalist şi arhitect şi mai presus de toate luptător democrat, într-o Atena ce se zbătea în greutăţile răz- boiului peloponesiac, Thrasybulos nu despărţea curiozitatea spi- ritului său ştiinţific de visările artistice şi construcţiile fantastice care îl duceau pe ţărmurile miraculoase ale îndepărtatului Pont. Generos, dar şi practic, devotat Atenei, el nu despărţea cu nimica dorinţa sa de a cunoaşte şi călători de interesele Atenei. De aceea, încă o dată el reluă o convorbire mai veche şi o întrebare cu care stăruia la prietenul său Genaios.

— Crezi, aşadar, că nici în anul acesta Histria nu va intra în Ligă? Aţi avea mari interese. Barbarii vă sugrumă.

Şi apropiindu-se de planuri, cuprinse între degetul cel mare şi arătător locul dintre Histria şi Pont, pe care, rotund, ca un ochi roşu, Histria era însemnată.

— Tot pământul acesta, până în fluviu, de ce să nu fie al vostru, în bună înţelegere cu Callatis⁶, care a şi intrat în Ligă? Mica Tomis⁷ facă ce-o vrea, ne putem lipsi de ea, căci Atena va veghea la propăşirea voastră.

Genaios asculta în tăcere. El ştia ce ar fi însemnat intrarea Histriei în Liga maritimă de sub conducerea Atenei. Ajutorul marii cetăţi, desigur, dar şi o supraveghere şi un îndemn politic înspre democraţie în acelaşi timp. Lui, ca unui tânăr de mult crescut la Atena, spiritul acesta nou şi larg nu putea decât să-i placă. Atena însemna progres, cultură, civilizaţie, însemna, desigur, papirusuri preţioase cu scrierile cele mai de seamă, teatru, tragedie, sculpturi şi olărit scump şi frumos din care el, Genaios, încerca acum să aducă preţiosul meşteşug în Histria pontică. Şi apoi, Atena însemna şi egalitatea cetăţenilor în faţa legilor şi libertatea lor de a vorbi în faţa judecătorilor şi adunării poporului. Dar îi era lui dat, fiul unui metec, al unui străin, să-şi spună cuvântul? Oricât ar fi fost de bogaţi şi el, dar mai ales tatăl său, Genaios cel bătrân, în Histria pontică, ei erau toleraţi numai, liberi, e adevărat, dar fără cetăţenie. Şi cetăţenia aceasta se drămuia cu picătura şi se dădea cu greu sub stăpânirea avară şi conservatoare a lui Theodotos, primul magistrat al cetăţii, spiţă ieşită – pe neamuri succesive – din unul din cele patru triburi miletane, care înainte cu câteva sute de ani ctitoriseră Histria, la Pont. De aceea, nevăzând nimic care să stea în puterile lui, Genaios îşi prelungi tăcerea, în vreme ce navarhul aştepta, privindu-l iscoditor. În cele din urmă, el încercă să judece şi să limpezească pentru Genaios.

— Să nu ne mai gândim la ce poţi şi ce nu poţi, prietene (îi citise parcă gândul!), ce poţi cu fapta sau cu puterea de a convinge şi să cercetăm în afară de voi, de tine şi de tatăl tău, Histria însăşi ce-ar câştiga. Astăzi plătiţi un tribut, o chirie regelui scit, pentru că în ţara pe care o stăpâneşte din Histria şi până în Pont vă închiriază locul pe care stă cetatea şi moşiile ei. Mâine aţi plăti un foros, o cotizaţie Atenei, ca membru al Ligii. Cotizaţia asta nu va fi mai mare decât chiria pentru sciţi – zece talanţi, să zicem. În schimb, aţi avea sprijinul Atenei, flota ei şi armata, şi Atena vă va ajuta şi la războiul împotriva sciţilor, dacă se va ivi.

— Şi numai la atât? întrebă cu neîncredere Genaios.

— Ba şi la mai mult, răspunse navarhul, la orice mişcare de libertate mai largă, democratică, din sânul cetăţii. Gândeşte-te, Genaios, mâine-poimâine, s-ar putea să fii tu cel dintâi într-o cetate liberă.

Şi navarhul se ridică şi strânse la piept, cu urări de bună călătorie, pe tânărul histriot. În pragul uşii adause:

— S-ar putea peste câtva timp, în vară, să plutesc cu flota mea pe apele Pontului Euxin. Dacă cumva vei avea nevoie de mine şi de braţul Atenei, trimite-mi o veste la Callatis. Dorienii au înţeles de mult interesele lor şi-şi plătesc forosul fără întârzieri… Poate ne vom vedea pe curând…