Duris, dimpotrivă, dădea cu piciorul şi strângea într-un colţ rămăşiţele vaselor despre care, cu o clipă mai înainte, spusese că sunt smulse chiar din inima lui. Blestemase demonii, bătuse sclavul, îşi descărcase mânia şi asta fusese de ajuns. Acum, liniştit, încrezător în meşteşugul său şi puterea lui de muncă, era iar Duris cel de toate zilele. Şi pentru ca să-şi mângâie prietenul nemângâiat, îl luă de umeri şi-i şopti atât de aproape, încât îl atinse pe obraz cu barba lui aspră, de culoarea morcovului:
— Să-ţi fac un vas după pofta inimii, Genaios! Nu vreau să pleci mâhnit la drum !
Şi amândoi trecură în atelier.
Era o încăpere mare, un fel de magazie luminoasă, cu pânze portocalii, date în lături peste cele trei uşi deschise spre o grădină interioară, unde printre boschete de mirt murmura un izvor prins într-un cap polihrom de meduză, care îl arunca în fire lungi, albe şi reci de apă. Patru roţi de olar erau aşezate de-a lungul unui morman de clisă udă şi fragedă la pipăit, de parcă ar fi fost un maldăr de carne proaspătă. Lucrau doi băieţi şi două fete, să desăvârşească ceea ce croise meşterul. Un miros dulceag şi reavăn plutea prin încăpere, miros de lut moale, de lacuri şi de uleiuri.
— Thrax, adu-mi pământ, porunci Duris şi se aşeză în faţa unei roţi de olar, prinzându-i stâlpul între genunchi.
Thrax aduse o oală cu o clisă trandafirie, din care Duris aruncă doi pumni mari pe roată. Pământul plescăi ca o halcă de carne la măcelărie. Apoi, cu palmele ude, el strânse bulsul în pumni şi începu să mişte, încet, cu tălpile lui late, roata de jos. Genaios privea curios şi atent cum din butucănosul buls se bombau şi se scobeau marginile unei cupe plate, scunde, subţiri, cu două toarte abia văzute, dar bine aşezate una în faţa celeilalte, aşa cum numai din mâna lui Duris răsăreau cupe.
Câteva învârtituri de roată încă şi minunatul vas era gata. Subţire ca o petală, întinsă şi adâncă, frumoasa cupă semăna cu un nufăr larg înflorit. Era o minune cum degetele groase şi murdare ale lui Duris nu sfărmau, ba dimpotrivă, acum, în pământul încă jilav, încercau să scrie podoaba figurilor.
Cu un ac lung din lemn de chiparos, pe care olarul îl ţinea în pumn, începu să deseneze. Croia, din gând, o horă de nereide pornite pe marginea dinafară a cupei spre Nereu, care, cu trident şi barbă, odihnea pe un scaun bogat împodobit. În spaţiile libere dintre figuri săreau delfini graţioşi, întinşi ca nişte arcuri, cu înotătoarea dorsală în creastă şi cu râtul adus în sus. Liniile ieşeau sigure de sub mâna olarului, de parcă ar fi urmat cu vârful acului un desen care nu era.
Când a vrut să împodobească fundul cupei, Duris s-a oprit o clipă, a privit lung şi a zâmbit târziu, apoi l-a chemat din nou pe Thrax, de data asta să-i stea drept model.
— Vreau să-ţi dau chipul lui Thrax, să-l iei cu tine în patria lui, după cum tot pe el am să ţi-l dau pentru olăria pe care vrei s-o încerci la tine acasă. E cel imai priceput dintre ucenicii mei. Modelează ca mine, coace cu chibzuială şi cupe, şi vase mari, numai că nu desenează atât de subţire ca mine. Şi Duris respiră adânc şi mulţumit de lauda pe care singur şi-o aducea. Acum însă am să ţi-l îmbrac ca pe Ahile!
Şi frumosul tânăr răsărea pe fundul cupei cu platoşă şi scut. Deodată, Duris se opri şi, ştergându-şi acul de lemn de pletele blonde ale lui Thrax, îl întrebă pe amicul său:
— Crezi tu, Genaios, că sclavii au suflet şi ei, şi că-i doare dacă-i împungi?
Genaios, furat cu totul de visarea lui artistică, nu se aştepta la o astfel de întrebare. De aceea nu răspunse. Când se trezi, se gândi mai adânc şi dădu din umeri. Îi era indiferent lucrul acesta. Ştiind însă că Duris avea clipe de slăbiciune şi înduioşare, nu voi să-l supere şi tăcu. Olarul îl privi lung pe sclav, îşi înfipse acul într-o gogoloaşă de pământ, îşi încrucişă braţele şi şopti:
— Cântă-ne ceva, Thrax!
Glasul nu era încă bine aşezat, bărbăteşte, dar era melodios şi pătrunzător. Thrax cânta cu vorbe străine din care, din când în când, Genaios prindea câte una auzită la băştinaşii pe care îi întâlnise la Histria, lucrători în atelierele de coarde şi pânze şi plase de pescuit ale tatălui său. Cântecul era trist şi melodios. Şi pe el îl mai auzise cândva. În încăpere, abia de mai ajungeau zgomotele de afară. Era un aer proaspăt, era linişte, lumina şi susurul fântânii se împleteau cu cântecul lui Thrax, care cânta privindu-şi stăpânul cu ochii lui frumoşi.
Genaios se simţi cuprins şi el de vraja glasului şi asculta cu plăcere. Asculta însă aşa cum ar fi privit un vas frumos sau o statuie, asculta ca şi cum cântecul n-ar fi fost rostit de o simţire omenească, ci ar fi fost desprins de ea.
Pentru sclavul său Thrax, Duris avea mânii şi înduioşeri ce nu cântăreau mai greu unele decât celelalte. Aceasta pentru că Thrax era frumos, blând şi îndemânatic. Dar împotrivirea dârză a firii sale, de care dăduse semne adeseori, Duris nu i-o putuse înfrânge niciodată. Era copil, cu ochi mari, albaştri, speriaţi, murdar, acoperit cu un şorţ şi legat cu o beteală subţire de in peste pumnii lui fragezi când, cu mai bine de zece ani în urmă, Duris îl cumpărase, plimbându-se, fără gând de cumpărare, prin târgul de sclavi de la Pireu. Azvârlise câteva drahme pe el, neştiind bine ce are să facă din copilul acesta. Negustorul, un vechi cunoscut, era omul regelui Tanusa. De la el Duris se mai alesese cu câţiva sclavi de nădejde din neamul robust al geţilor băştinaşi dintre marele Histros şi Pont, unde regele scit, dând câte o raită, din când în când, pustia bordeiele de vechea populaţie, ducând-o în captivitate. Din acelaşi vechi neam get se trăgea şi Thrax. Cum îl va fi chemat înainte nu se ştia. Numele i-l găsise Duris.
Încetul cu încetul, copilul a crescut şi a început să-i prindă mâna la meşteşugul olăritului. Nimeni însă nu l-a văzut vreodată plângând. Când era mai mic şi Duris punea să-l bată cu vergi, nu ţipa, nu plângea. Ridica numai din umăr sau îndoia piciorul din genunchi. Pentru asta Duris nu-l iubea, în schimb însă îi plăcea pielea lui moale, părul mătăsos şi, mai ales, glasul blând cu cântece străine, nemaiauzite de atenieni. Când Genaios i-a mărturisit că ar vrea să încerce şi la Histria un atelier de olărit ca la Atena, Duris la Thrax s-a gândit. Să-l dea să ducă mai departe meşteşugul său, dar să-l împrumute numai, nu să-l dea de tot, pentru că la aşa ceva s-ar fi împotrivit şi interesul, şi inima, şi bucuria lui de meşteşugar.
Acum Thrax cânta încet, ca un suspin, privind când curios înspre Genaios, când, parcă mânios câteodată, dar cu o prefăcută supunere întotdeauna, către Duris.
Astfel ascultau cântecul tânărului sclav, când desfătarea aceasta a fost întreruptă de intrarea unei neobişnuite perechi. Un lungan deşirat, cu faţa osoasă şi mâinile mari, chel, întovărăşit de un bondoc, rotund, căruia îi lumina parcă nasul gros, de lucios ce era. Cei doi oameni se opriră în prag cu boccelele lor.
— O, neasemuită şi nebunească pereche, izbucni Duris, râzând cu hohote şi bătându-şi coapsele cu palmele amândouă. Intraţi, intraţi, jerpeliţilor, prăpădiţilor, străluciţilor, şi întinse câte o mână fiecăruia din noii veniţi. Apoi, târându-i spre Genaios, îi prezentă: lunganul ăsta cu ochi de broască e Philipos siracuzanul, iar gemenul său rotofei, de-a plesnit burta mă-si când l-a scos, e Sofron, purtând, după cum vezi, un nume ilustru. Amândoi crapă de foame: se mulţumesc cu câte o rădăcină, iar când prind vreun copil care mulge caprele, fac rost şi de un căuş de lapte, mai mult căcăreze decât lapte. Da-ncolo, meşteri mari, iscusiţi, cu limba ascuţită. De când n-aţi mâncat, străluciţilor?
— De la Pireu! răspunse Philipos cu un glas de tunet, rotindu-şi ochii prin casă şi lingându-şi buzele.
— Nu te-ntreb de unde, ci de când? îl îndreptă Duris.
— Apoi tot aia e, că la Pireu am fost acum trei zile, întregi cu pelticie Sofron.
— De-i aşa, adu-le ceva să îmbuce, Thrax !
După ce au înghiţit o sedilă întreagă de brânză, doi pumni de măsline verzi, de au umplut casa cu sâmburii scuipaţi, şi un coş cu smochine, după ce au râgâit bine spre mulţumire, s-au aşezat pe jos, unul cu spatele la celălalt, şi au început să moţăie.
— O, ho, ho! urlă Duris. Nu merge aşa ! Acum să vă plătiţi ce-aţi mâncat.
Sofron adormise aproape. Philipos se destinse alene, se deşiră, căscă şi-şi trezi omul cu picioare în şezut.
— Îţi plătim, n-avea frică, n-am rămas nimănui datori ! Hai, drăgălaşule, mişcă ! şi trăgându-l de urechi, îl aşeză şi pe Sofron pe tălpile lui late.
Apoi începură să scotocească prin boccele. Philipos îşi atârnă doi saci de gât, care-i spânzurau ca doi sâni monstruoşi şi umflaţi, îşi puse pe cap o perucă de cânepă şi-şi înnegri toţi dinţii, în afară de doi. Apoi se aşeză cu picioarele încrucişate şi zise cu glasul lui gros:
— Eu sunt Sparta ! Ăsta-i Ares, cruntul război!
Bondocul de Sofron îşi lipi mustăţi şi barbă, îşi puse o cratiţă găurită drept chivără şi se întinse în poalele lui Philipos, începând să urle, în pelticia lui, că-i e foame. Atunci Sparta îşi găuri sânii şi începură sa curgă din ei într-o căldare, ascunsă sub bărbia lui Sofron, linte dintr-unul, iar din altul sâmburi de măsline, şi Philipos, legănându-l ca o doică pe Sofron, începu un recitativ obscen, în care se pomenea de toate mărimile Atenei şi de toate întâmplările zilei. Din când în când, Ares se trezea, urla că-i e foame, clănţănea din dinţi şi sânii iar se goleau. Bondocul sforăia şi adormea. Atunci, cu glasul pe jumătate, Philipos începea să povestească despre necazurile celor mulţi şi mărunţi şi, luând un bolovan din traista recuzitelor, îi aşeză capul lui Ares pe el. Apoi sări în picioare. Cu lungi naraţiuni, schimbându-şi o haină, o barbă sau o perucă, schimonosindu-şi glasul, imitând, alergând, plângând, întruchipa pe toţi cei oropsiţi şi obidiţi; pescari, brutari, moaşe, doftori şi atâţia alţi sclavi, prinşi în îndeletniciri umile. Ei se tânguiau de necazurile vieţii lor şi protestau în vastul şi pitorescul monolog al mimului.
Era toată viaţa clocotitoare a cetăţii, văzută nu din solemnitatea tragediei şi nici din satira politică a comediei, ci dinspre cei mărunţi, răboj viu al frământărilor celor neluaţi în seamă, care prin arta sicilianului Philipos îşi vărsau năduful
Se strânseseră toţi lucrătorii în jurul mimului, oameni simpli şi ei, care se vedeau oglindiţi în această largă imitare, şi petreceau. Iar Duris râdea cu lacrimi.
Genaios auzise de felul acesta de spectacole populare, dar nu văzuse niciodată şi, încetul cu încetul, deşi era admirator al tragediei, se lăsă biruit de adevărul, sprinteneala şi violenţa de grai a lui Philipos. Găsea că, într-adevăr, felul acesta de teatru, popular, ascundea o mare putere, care, desigur, îi mişca pe cei mulţi şi îi convingea, deoarece şi lui i-a putut câştiga atât de uşor interesul.
După o scenă lungă, Sofron – adică Ares, războiul – începu să se trezească din nou. Atunci Sparta nu mai încercă să-l hrănească. Şi Philipos, îmbrăcând tunica scurtă a unui sclav de la ţară, cu un sac de seminţe la brâu, un semănător, se ridică şi-l plesni pe Sofron în cap cu un imens falus făcut din cârpe şi piele de capră. Războiul ameţi, căzu şi îşi dădu sufletul. Peste leşul său, Philipos aruncă seminţe, care după primii pumni nu mai erau seminţe, ci flori albastre şi mărunte. Ele acoperiră aproape trupul lui Sofron…
Simbolul era limpede şi uşor de înţeles şi pentru cei mai neajutoraţi. După nenorocirile războiului revenea viaţa din strădania celor mulţi şi trudiţi, cei aproape de rădăcinile ei.
Mereu schimbată, viaţa mergea înainte. Era, într-un anumit fel, simplu şi popular exprimat, gândul despre lume al ucenicului lui Heraclit. Şi Genaios se simţi atras puternic de felul acesta de teatru şi de oamenii lui.
Succesul a fost mare. Duris îl sărută pe Philipos cu buzele lui groase şi răsfrânte şi-i puse în palmă câteva drahme de argint, întrebându-l încotro o să apuce.
— După nas! răspunse mimul, dând din umeri, înfundând în boccele bărbi şi costume.
