— Piraţii! Uite piraţii ! Vin spre noi!
Trebuia, într-adevăr, un ochi ager, ca să desluşească între prăpăstiile de apă luntrile lungi şi ascunse. Rotunzimea valurilor le ascundea şi nu apăreau decât când urcau pe creste, tăind coamele de spumă. Veneau din toate părţile, fără pânze, numai cu lopeţi, agitate ritmic de braţe puternice. Coasta începuse să se zărească şi, pe ea, alba Tomis. Era însă cale lungă de străbătut până acolo. Piraţii aveau tot timpul să atace corabia. Un sfat se strânse în grabă în cabina lui Genaios, în care pilotul, purtat de multe ori pe apele Pontului, arătă că lucrul cel mai de seamă era să nu se îngăduie ca „Amaryllis” să fie oprită din mers. Furtuna creştea din ce în ce. Atât timp cât corabia îşi va continua drumul, va fi cu neputinţă piraţilor să se urce pe bordul corăbiei. Jocul valurilor nu le va îngădui.
Încercările lor îngreunate de legănarea vaselor vor fi uşor respinse de cei câţiva marinari. Locul cel mai de răspundere însă, în aceste împrejurări, era cel din provă. Cine avea să apere vrejul înalt şi albastru, bătut în cuie de aramă, împiedicând căngile lungi ale piraţilor să oprească din mers corabia?
Slujba aceasta grea şi primejdioasă Thrax o ceru pentru el. Stătea înfipt pe picioarele desfăcute, plecându-se ca un marinar încercat după legănarea corăbiei, cu mâinile în şold şi capul ţinut cu mândrie în sus. Genaios şi pilotul cântăreau cu privirea pe flăcăul acesta bine legat şi se sfătuiau din ochi între ei dacă să-i îngăduie dorinţa. În cele din urmă îl încuviinţară. Thrax primi o secure puternică, arc şi săgeţi şi un scut care se îmbuca în pălimarul corăbiei. Nici nu mai era timp mult de pierdut, căci piraţii se apropiaseră într-atât, încât, cu toate gemetele şi şuierăturile furtunii, se auzeau strigătele lor sălbatice, cu care porneau la luptă. În lumina soarelui, securile scânteiau, ridicate în braţe puternice.
O luntre mai lată şi mai înaltă căuta să taie drumul corăbiei. Se apropia încet, cu multă prudenţă, jucând printre valuri, fără a lăsa să se vadă vreun gând de luptă. Nici oamenii nu se desluşeau, acoperiţi de enorme scuturi, care, ca nişte solzi uriaşi, erau prinse pe copastii. Numai lopeţi lungi şi puternice loveau ritmic spuma valurilor. La postul său, Thrax simţi inima bătându-i cu putere, nu de frică, ci de clipele lungi ale aşteptării. Nu ştia în ce fel corabia va fi atacată şi nici din ce parte, căci piraţii, printr-o manevră iscusită, tăiau în zigzaguri drumul corăbiei, aşezându-i-se în cale. Tânărul, înfipt bine sub prova înaltă, cedând legănării şi revenind, îşi încleştase amândouă mâinile pe securea puternică.
Deodată, un fulger se ridică şi căzu peste corabie. A fost o lucire năprasnică, din care o gheară puternică se înfipse în provă. Atunci Thrax îşi dădu seama de atac. Şi, ridicând cu amândouă braţele încordate securea, lovi cangea mai jos de vârful ei de bronz. Lemnul se rupse în ţăndări şi „Amaryllis”, oprită o clipă, îşi reluă drumul.
Nu trecu însă timp nici cât să respire uşurat şi o a doua cange se înfipse în prova corăbiei. Thrax o frânse şi pe aceasta. Atunci luntrea din faţă îşi schimbă felul de luptă. Se lăsă să ajungă până lângă corabie şi, cu iscusinţa unei pisici, un pirat mărunt şi hirsut, clătinat de mare şi orbit de spume, încercă să pună piciorul pe punte. Mai târziu, Thrax îşi amintea că i-a simţit răsuflarea scârboasă în gură. Dar atunci, într-o deznădejde cumplită, ridică securea şi lovi. I-a ciuruit sânge cald pe mâini şi l-a ars o groaznică usturime în umărul stâng. Apoi, rănit, s-a prăbuşit. Thrax apărase cu vrednicie corabia, căci piraţii, neizbutind s-o oprească şi biruiţi de furtună, se risipiseră.
Când au strâns pânza în largul golf de la Tomis, soarele cobora înspre apus. Genaios îşi lăsă corabia la adăpost în radă, cu toţi ai ei şi, sprijinindu-l pe Thrax, cu nevoie de o legătură bună la rană, urcă încet drumul până în cetate, alături de sclavul acesta tânăr şi curajos, pe care începuse să-l preţuiască.
Străzile înguste se căţărau spre miazănoapte până la zidul şi turnul de apărare. La mijlocul aşezării, în gâtuitura dinspre apus şi răsărit, în piaţa cetăţii, mărfurile erau puţine, căci roadele pământului nu se iviseră încă. Mei, secară, pastramă veche, blănuri de lup şi de vulpe, câteva arcuri şi săgeţi şi scule de pescuit, cu pietre grele de năvoade, găurite iscusit – asta era tot. În schimb, forfota neamurilor felurite împestriţa locurile. Băştinaşi geţi, cu cămăşi largi, sciţi cu căciuli ascuţite, greci, fenicieni, ba chiar şi câţiva egipteni se tocmeau între ei, înţelegându-se mai mult pe degete decât prin cuvinte.
Genaios şi Thrax urcară încet până în templul Dioscurilor, Castor şi Polux, ţinuţi în mare cinste de tomitani. Fii ai lui Zevs, ei erau în acelaşi timp zei protectori ai marinarilor, ai ospeţiei şi zeităţii siderale. La Tomis, steaua Dioscurilor se găsea săpată pretutindeni, până şi pe greutăţile cu care se măsurau mărfurile în piaţă.
O statuie mare a celor doi gemeni se afla în spatele altarului de jertfă din faţa templului. Genaios se opri o clipă să o privească. Desigur, modelul era cel binecunoscut şi la Sparta, şi la Atena. Lucrătura însă era alta. Mai grosolană, mai puţin mlădioasă, fără deplina eleganţă a mişcărilor şi armonia volumelor. Pe cele două bonete ale zeilor, stelele poleite luceau prea tare. Chiar aurul acesta, de palide culori, dovedea un gust provincial. Şi cunoscătorul Genaios zâmbi cu îngăduinţă. Thrax, dimpotrivă, după ce privi îndelung statuia, zise cu o anumită aprindere:
— E făcută aici, la noi ! Îmi place!
Fără îndoială că tânărul admira cu mândrie meşteşugul sculptorilor de pe aceste meleaguri. Cuvintele sclavului îi dezvăluiră lui Genaios felul de-a simţi şi a înţelege al lui Thrax, atât de deosebit de al lui, şi-i aminti, de asemenea, de viaţa cetăţilor acestora, care sporea, se îmbogăţea, se împlinea, viaţa pe care el o uitase în strălucirea îndepărtatei Atene. Acum îşi reamintea deodată, cu un sentiment ciudat de negustor şi de preţuitor de opere frumoase, de întâmplările care zdruncinaseră în ultimul timp mersul aşezat al lucrurilor la Histria.
Şi acolo, desigur ca şi aici, la Tomis, se iviseră meşteşugari de tot felul, tot mai pricepuţi, care cu munca lor înlocuiau mărfurile aduse fie din depărtările Miletului, cetatea de obârşie, fie din Rhodos, fie din Atena. Stofe, mobile, unelte de tot felul – de meşteşugărie obişnuite şi până la arta aceasta se dăltuise statuia Dioscurilor, şi se voia tot mai subţire – începuseră să se înmulţească în cetăţile pontice. Şi, o dată cu ele, cei ce le dădeau la iveală se înmulţeau şi ei şi căutau un drum mai bun spre viaţă.
Rămânea în Genaios, după ocolul gândurilor acestea, ca un gol şi o nelinişte, ca o umbră nelămurită pe înlănţuirile limpezi. Dintr-acolo simţea el o nesiguranţă şi, în grija negustorească, un prăpăd ce ar putea veni…
Negustoria de la Tomis a lui Genaios cel bătrân din Histria nu era departe de templul Dioscurilor. Avea două încăperi scunde, de piatră, din care una cu o tejghea deschisă la stradă, deasupra căreia se putea lăsa un oblon puternic. Împuternicitul lui Genaios era un anume Smikros. Corcitură cu vreun neam din cele multe de pe aici, Smikros era un fel de pitic agitat şi viclean, metec ca şi stăpânul său.
Când l-a primit pe fiul acestuia, s-a aplecat adânc, sărutându-i poalele hainei. În înserarea de primăvară timpurie, o răceală umedă te înfiora, şi umbrele amurgului începuseră să se strângă prin colţuri. Smikros trase oblonul, aprinse un foc bun pe un grătar aşezat sub o vatră într-un vas de bronz şi, înfigând o torţă de pin răşinos în gheara de fier din perete, întinse masa. Pâine de mei, brânză şi peşte uscat, iar la sfârşit un fagure de miere întreg a fost puterea ospătarii lui Smikros.
Genaios privea împrejurul său în încăperea asta care semăna mai mult a magazie şi, în bătaia luminii jucătoare a torţei, el o văzu încărcată de mărfuri pe care, cu un an mai în urmă, chiar el le trimisese aici.
— Nici nu te-ai atins de ele? Aşa negustorie ştii tu să faci? rosti şi se întoarse cu faţa aspră şi dojenitoare spre Smikros. Piticul se bâlbâi de câteva ori, fără să-şi găsească vorbe, apoi ocoli cu un pas mărunt masa scundă din mijloc şi, urcându-se pe un butuc de stejar, ca sa pară mai înalt, stropşi o iertăciune:
— Nu-s eu de vină ! Meşteşugarii de aici fac şi ieftine, şi bune. Pe astea nu le mai cumpără nimeni. Şi arătă, sus pe laviţă, un şir întreg de vase ateniene.
Apoi coborî şi se aşeză liniştit, aşteptând hotărârea lui Genaios. Acesta nici nu bănuise că se va întâlni atât de curând cu faptele pe care le întrezărise cu câteva clipe înainte în gândurile lui neliniştite. Aşadar, lucrurile se schimbaseră şi vremuri noi se arătau. Pe alte rosturi aveau să se aşeze de acum întreprinderile tatălui său. Dar care vor fi acelea şi la ce aveau să se aştepte, căci, de bună seamă, dacă în mica Tomis lucrurile se petreceau astfel, cu atât mai mult aveau să se fi schimbat în puternica Histrie !
Un miros pătrunzător de oţet amestecat cu o buruiană amară venea din încăperea de alături, unde un bătrân priceput, chemat în graba de Smikros, lega rana lui Thrax. În vremea aceasta, piticul nici nu clipea. Sta cu privirea aţintită, aşteptând ca gândurile lui Genaios să se preschimbe în vorbe. Când, după o lungă meditaţie, în care intra şi spaimă, şi regret, şi nesiguranţă, tânărul negustor se hotărî să vorbească, întrebând, cuvintele lui Smikros porniră fără să se mai oprească, ca o fântână. Căuta mai întâi fapte cu care să se dezvinovăţească; povesti apoi despre iarna grea pe ţărmurile pontice lipsite de hrană, de atacul piraţilor şi, în cele din urmă, de neajunsurile pe care cetatea le făcea tot mai mult străinilor.
Erau şi lucruri deosebit de însemnate, pe care Smikros, ca să le rostească, se apropie de Genaios şi, cu ochii închişi şi cu gura lângă ureche, le mărturisi. Se zvonea – spunea el – că cei din Tomis au greutăţi tot mai mari cu noii stăpânitori ai pământurilor de dincolo de ziduri, până în Histros; se spunea că le-au urcat mult preţul arenzii şi că cetatea, care de sute de ani stă pe locul acesta, dar tot mai trebuia să plătească tribut celor ce stăpâneau coasta, nu-şi avea întreaga siguranţă.
Pe măsură ce piticul vorbea, creştea şi îngrijorarea lui Genaios, pentru care frumoasele zile de la Atena păreau lăsate în urmă nu de săptămâni, ci de ani. Un fior îl cuprinse şi, în întunericul neprietenos al încăperii, ceru să se aţâţe jeraticul de pe grătarul de bronz, când în liniştea uliţii pustii se auzi deodată un tropot de cal în goană. Apoi copitele bătură tot mai mărunt şi, frânată, fuga se opri în faţa casei.
Când, după multe precauţii şi tot atât de multe întrebări, Smikros lăsă oblonul să cadă şi deschise uşa, Genaios recunoscu pe Zoltes, sclavul lui Theodotos, marele stăpân din Histria. Zoltes era get de origine. La Histria, statura lui înaltă, bine legată, faţa lui puternică, cu ochii limpezi şi buni, umbrită de gluga pe care o purtau băştinaşii, cu un fir roşu, tors în tighelul marginilor, pentru a arăta în slujba cui era, o ştiau toţi. Acolo unde apărea Zoltes, din culmea puterii sale poruncea Theodotos.
Noul venit păru uimit de întâlnire. Punând însă un genunchi la pământ şi făcând să-i sune la şold sabia scurtă, rosti:
— Fericire şi prosperitate, ţie, Genaios, fiul lui Genaios!
— De ce mă saluţi, îi răspunse acesta, ca pe un cetăţean?
Nici tatăl meu, nici eu, în Histria pontică, deşi o îndestulăm cu bogăţii, nu suntem decât nişte străini cărora nu li se cuvine să fie salutaţi în felul acesta.
— Te înşeli, Genaios, fiul lui Genaios, sau atunci nu vei fi aflat că puternicul Theodotos i-a dat cetăţenia deplină tatălui tău, răspunse Zoltes, ridicându-se.
Genaios, amintindu-şi de vorbele de îndemn ale prietenului său Thrasybulos, simţi o mare bucurie la vestea aceasta. Prinzând privirea întrebătoare a tânărului, solul continuă:
— Află că vremuri crunte s-au abătut peste cetatea noastră. Iarna a fost grea. Abia de câteva zile gheaţa a crăpat şi s-a desprins de la ţărmurile noastre. Marea, mai mult ca oricând, ne e duşmană. Nici jertfele aduse Afroditei, nici lui Apollon, tămăduitorul, n-au izbutit s-o îmbuneze. Templele, cele două, sunt pustii. Oamenii nu mai cred, şi cei mari spun că altul ar fi zeul căruia ar trebui să i se aducă jertfă… Aşa se aude!
Ascultând povestea lui Zoltes, Smikros, piticul, holbă ochii dând din cap, ca şi cum toate acestea le-ar fi recunoscut acum, când celălalt le înşira.
Genaios, în schimb, se ridicase şi făcea câţiva paşi între pereţii încăperii scunde, aşteptând cu nerăbdare să treacă introducerea asta a lui Zoltes, cu zei neînduplecaţi şi zei necunoscuţi.
Simţea că în altă parte stă racila adevărată a vremurilor tulburi ce se abătuseră asupra Histriei. De aceea el zori vestea, întrebând despre ai lui, despre sora lui, Crisis, despre tatăl său, despre treburile negustoriei lor.
— Sunt răvăşite toate, răspunse Zoltes, de răscoalele care au fost şi care nu s-au potolit încă. În atelierele voastre de pânze şi de plase, în depozitele de mărfuri străine, în schelele de călăfătuire, peste tot a pătruns răzmeriţa. De la boi au plecat sclavii urlând, cu pumnii ridicaţi, pe străzile cetăţii. Apoi, coborând glasul, sever şi aproape tăios: Şi se şopteşte că tatăl tău n-ar fi fost străin de începutul răscoalei.
Genaios se opri din mers şi-l privi aspru, aproape cu ură, pe sol. Smikros începu să râdă, cu un râs ascuţit de fiinţă mică, bătându-şi coapsele.
— Da, da, adause Zoltes, aşa ar fi început. De îndată ce însă Theodotos i-a dat cetăţenia tatălui tău, el s-a întors împotriva sclavilor. I-a sugrumat fără milă, a potolit puţin furtuna şi astăzi este sfetnicul cel mai apropiat al lui Theodotos. El a sfătuit să se bată monedă, ca să fie pe placul meşteşugarilor, care nu vor mai schimba în natură. Şi Genaios bătrânul mai are un gând, pentru a cărui înfăptuire mă vezi aici. Mâine dimineaţă pornesc spre Callatis. Theodotos pofteşte pe conducătorii cetăţilor la un sfat, al cărui înţeles însă îmi scapă. Aceasta este taina tatălui tău şi a lui Theodotos. Va mai curge încă sânge în Histria noastră, dar familia voastră va urca spre strălucire, Genaios, fiul lui Genaios!
Solul se lăsă apoi obosit într-un calţ şi, scoţând dintr-o desagă de ale gurii, începu să îmbuce.
Smikros trase oblonul şi casa se linişti pentru noapte, cu un singur opaiţ de veghe, aşezat pe o laviţă de piatră.
