Soarele începuse în miezul verii aceleia să cadă neîndurat, alb şi dogorâtor, fierbând smârcurile, mustind putreziciunile. Prin cârciumi şi cazărmile de sclavi, unde nu puteau pătrunde razele, şi prin bordeiele meşteşugarilor, străinilor şi săracilor, soarele încălzea aerul şi umezelile se făceau slinoase, lipicioase şi creşteau duhorile. Oamenii mişunau murdari şi obosiţi, istoviţi de muncă, urmăriţi de duşmanul de flăcări, împotriva căruia nu se puteau apăra.
Preoţii lui Apollon tălmăceau în felul lor mânia aceasta a zeului a cărui venerare slăbise, căci tot el, care putea fi tămăduitorul, spuneau ei, era zeul luminii, al căldurii măsurate şi al tuturor binefacerilor vieţii. Preoţii chemau înspre el spre domolirea vipiilor îngrozitoare, dar oamenii pregetau, din oboseală sau delăsare.
Acestea au fost până într-o zi când dintr-o mahala de bordeie aciuită sub zidurile cele mai îndepărtate de la apus s-a ivit molima. A murit cel dintâi un sclav, flăcău puternic, cu umerii laţi şi cu braţe robuste. A murit ca şi cum ar fi fost otrăvit sau blestemat de cine ştie ce putere, spuneau unii, cu fierbinţeală şi cu sleire, cu ochii mari deschişi, sticloşi, fără să mai înţeleagă vorba, uscat ca o piele pusă la tăbăcit şi cu urme roşii şi tari la subsuori şi vântrele. L-au doftoricit unii bătrâni, dar n-au izbutit. Puţin înainte de moarte, urmele au spart. Doftorii improvizaţi au luat puroi şi au aruncat pe câini, pe care i-au bătut şi i-au gonit din cetate, ca boala să fugă o dată cu ei. Dar a doua zi s-au îmbolnăvit şi au murit bătrânii doctori şi încă trei sclavi cu care îşi împărţise bordeiul cel dintâi bolnav. Apoi au început oamenii să cadă prin cârciumi, pe la colţuri de stradă, prin curţile bogaţilor, şi au început să moară şi din fruntaşii cetăţii. Atunci a pornit năvala spre templul lui Apollon tămăduitorul.
Frumoasa statuie a zeului cu palide culori, adusă până în faţa altarului, cu ochii vii şi albaştri şi coama de aur în jurul tâmplelor, primea lumina miezului de vară, în care părea şi mai înaltă, ca pe un element firesc, şi se înfăşură în ea. Apollon avea la picioare un şarpe de bronz ce se încolăcea pe un toiag şi ridica ascultător capul.
Treptele de marmură ale templului, în faţa cărora era altarul de jertfe, abia de mai puteau fi călcate de bolnavii noi ce se îngrămădeau unii peste alţii. Zăceau acolo cei veniţi mai înainte, dintre care unii muriseră. Când boala era la început şi oamenii înfricoşaţi mai aveau putere, pentru un loc lângă altar îşi rupeau hainele şi-şi învineţeau ochii cu pumnii. Se muşcau între ei sau trăgeau de picioare morţii şi-i aruncau. Cadavrele se rostogoleau până la marginile zidului şi de acolo cădeau pe treptele de piatră ale portului, se rupeau hidos şi unele dintre ele ajungeau până în mare.
Plutea prin aerul greu un miros dulceag de hoit, amestecat cu mirt şi miros de carne arsă de pe altarul ce nu se stingea nici zi, nici noapte din jertfele aduse.
În jurul statuii, pe piedestalul ei înalt, ofrandele gingaşe păreau ciudate şi nepotrivite în priveliştea aceasta de groază şi de moarte. Dintre arborii şi florile închinate zeului, rar se vedea o creangă de mirt sau o ramură de măslin. Erau darurile celor bogaţi. Săracii aduceau iasomia şi floarea-soarelui, ca nişte talgere de aur, aşezate la picioarele lui Apollon. Printre frunzele de toate culorile, care schimbaseră soclul într-un adevărat boschet, erau puse nenumăratele, minusculele colivii, cât degetul de mici, împletite din pai de secară, în care se ascundea câte un greier cântareţ – tot ofrandele săracilor.
Greierul era şi el închinat lui Apollon, şi nu era scump. Spre seară, din mulţimea aceasta de colivii, unele spânzurate cu un fir chiar de mâna întinsă a statuii, printre gemetele bolnavilor şi sughiţurile morţii, cântau veseli greierii în noaptea de vară ce se lăsa.
Până târziu, în întunericul abia luminat de altar se auzeau murmurele rugăciunilor: „O, tu, luminosule, tu, puternice, fiul lui Zeus şi al Latoniei, mare tămăduitor, iartă-ne şi ne curăţeşte. Arde cu focul tău alb putreziciunile noastre, ne reînnoieşte, ne vindecă tu, stăpânul prorocirii, al cântecului, păzitor al tainelor neştiute de nimeni ! Trimite pe fiul tău, care pe ţărmurile noastre i-a întovărăşit pe argonauţi, trimite-l pe Asklepios să ne vindece rănile! Arcaş neîntrecut, omorâtor al Pythonului, tu care i-ai ajutat pe cei din Ilion, îndură-te şi ne ajută şi pe noi!”
Şi zorii se deschideau iar pe aceleaşi îngânări şi pe toţi cei care, livizi, se târau şi viermuiau în jurul statuii lui Apollon. Cu primele raze ale zeului, ale soarelui ce răsărea la orizont sângerat şi urca apoi pe arcul albastru al cerului până ce ajungea iarăşi incandescent şi neîndurător, bătrânul Theoxenos îşi lua locul în faţa altarului. Jertfea cu un cuţit scurt şi curb, murmurând o rugăciune, cu o lovitură încă sigură în mâna lui tremurătoare, animalele pe care preoţii tineri i le ţineau pe altar. Erau cocoşi, goarnele dimineţii şi ai soarelui, plăcuţi lui Apollon, albi sau roşii, cu secerile cozilor verzi, aduşi de credincioşi fără dare de mână, după cum erau şoimi aduşi de cei de dincolo de ziduri, sau lebede albe şi puternice, ofranda bogaţilor.
În această dimineaţă tragică, în care un călător oprit să admire de departe cetatea nici n-ar fi bănuit ce se petrecea în alba şi vestita Histrie, deasupra căreia căldura curgea uleioasă şi grea, Genaios tânărul se hotarâse să întovărăşească pe sora sa Crisis şi pe Kita până la templul lui Apollon. Femeile voiau să jertfească nuferi albi pe altarul marelui zeu, mulţumire pentru că le apărase de urgia bolii.
Priveliştea mormanului de oameni amestecaţi ca un pumn de viermi, din care unii abia mai mişcau, era dezgustătoare şi groaznică. Trebuia să calci pe morţi şi să te atingi de bolnavi pentru ca să ajungi până la altar.
Genaios le-a oprit pe femei, luându-le coşuleţul cu flori. Ar fi trebuit el însuşi să-l ducă, dar nu îndrăznea. O scârbă firească îl ţintuia pe loc, amestecată cu dispreţ pentru marele preot, care în graba şi lăcomia lui de a strânge cât mai multe jertfe, în iuţeala mâiniii cu care tăia gâturile păsărilor, semăna mai mult cu un bucătar grăbit decât cu un sacrificator, îl supăra pe Genaios şi brutalitatea scenei, şi tăgăduirea adevăratului cult al lui Apollon. Unde erau frumuseţea şi poezia mai ales, pe care, în ciuda necredinţei sale, le cunoscuse la Atena în închinare la marele zeu? Pe ţărmul acesta pontic, îndepărtat, se spulberase tocmai ceea ce peste scepticismul lui Genaios aşezase un văl şi un imbold de visare din cultul olimpienilor. Nu mai rămânea decât o frică mare şi o ahtiere de putere şi de stăpânire, şi lucrul acesta îl dezgusta.
Sila fizică se unea cu cea morală, pentru ca să-l ţină pe loc în faţa tristului spectacol. Simţea însă cum cele două femei, străine de toate ce se petreceau în el, aşteptau un gest de al lui. Îi dăduseră coşul cu nuferi şi, ascultătoare, priveau. Se îmbulzea alături de Genaios un sclav, dar nu îndrăznea să-şi facă drum. Cu ochii în fundul capului, învineţiţi, arşi de dogoarea bolii, privea cu lăcomie statuia zeului şi altarul, ca şi cum în afară de ele nimic n-ar mai fi fost pe lume. Toată dorinţa lui îl împingea într-acolo, unde alţii cu drepturi mai mari ajunseseră înaintea lui. Era pe jumătate gol şi purta pe umărul stâng, săpată adânc în carne cu fierul roşu, două aripi ca de pasăre în zbor, ca de pescăruş, semn că aparţinea însăşi cetăţii Histria.
Pe el l-a ales Genaios să-i ducă florile până la picioarele zeului. La început n-a înţeles ce i se cere. Apoi s-a bucurat. A luat coşul, l-a strâns la piept şi a început să dea cu coatele în îmbulzeala bolnavilor. Se târa puţin şi privea înapoi, ca şi cum n-ar fi vrut să piardă legătura cu Genaios. Era justificarea lui de a se trudi până la altar.
Cu câteva zvârcoliri a şi ajuns şi a pus nuferii între două talgere de floarea-soarelui. De acolo, fericit, a privit înapoi şi a zâmbit larg şi urât, ca şi cum i s-ar fi isfâşiat pielea uscată de pe faţă până la urechi. Crisis şi Kita au răspuns cu un zâmbet, iar Genaios i-a făcut un semn de mulţumire.
În clipa aceea, marele preot ridică securea curbă pe gâtul întins al unei lebede. După o lovitură, sângele a ţâşnit puternic, iar sclavul, strângându-şi ultimele puteri, s-a prăvălit într-acolo. Încerca să-şi aşeze trupul sub izvorul cald şi tămăduitor al jertfei. Marele preot, nemişcat, i-a simţit apropierea. Aruncându-i printre pleoapele lăsate o privire piezişă, văzu aripile negre arse de pe umărul lui. La un semn al lui Theoxenos, un slujitor al altarului îl împinse pe bolnav cu piciorul, strigând:
— Sclavii în lături! şi bolnavul se rostogoli pe scări. Genaios, păşind peste trupuri, din recunoştinţă pentru cel care-i dusese ofranda, ajunse până lângă sacrificator şi cu un glas în care mânia punea o neobişnuită putere îi strigă bătrânului în ureche:
— Nu vezi că şi el e bolnav?
Theoxenos îşi ridică încet pleoapele de pe ochii pe jumătate închişi şi privind înainte nemişcat, ca şi cum ar fi răspuns unei voci îndrăzneţe şi tulburătoare, rosti:
— Nu poate să fie bolnav! Un sclav nu e om! Deci nu poate să fie bolnav!
Şi-şi lăsă iar pleoapele şi se închise în el ca într-un mormânt. Era galben, gârbov, cu mâinile pline de sânge. Aştepta împietrit o altă victimă pe altar.
Într-un gest de mânie nestăpânită, Genaios ridică pumnii ameninţători spre bătrân. Au fost atunci strigăte din toate părţile, mai mult de frică decât din respect, care l-au apărat pe preot. Theoxenos rămăsese nemişcat. Numai într-un târziu, când celălalt n-a îndrăznit să lovească, el a deschis încet ochii lui aproape albi şi privirile celor doi oameni s-au întâlnit. Şi, în tumultul care creştea, Genaios se îndepărtă.
Genaios regăsi pe sora sa şi pe sclavă, şi toţi trei, părăsind larma din faţa altarului lui Apollon, se apropiară de albul templu al dragostei, al Afroditei. Era pustiu. Pe altarul din faţă, un pumn de cenuşă rece, risipită de vânt, dovedea că nu se mai sacrificase de mult acolo. Groaza şi frica alungaseră dragostea. Oamenii înfricoşaţi de moarte uitaseră izvorul vieţii. O singură fată îngenunchea în faţa statuii zeiţei, aşezându-şi ofranda la picioarele ei. Era un coşuleţ cu trandafiri şi mere, deasupra cărora se zbăteau câteva vrăbii şi un porumbel alb. Cu greu mâinile fetei acopereau aripile, în timp ce ochii ridicaţi spre Afrodita cereau dragoste şi izbăvirea ei.
Atrase ca de o chemare puternică, Crisis şi Kita se apropiară de fată şi îngenuncheară alături de ea. Amândouă aveau de cerut ajutorul Afroditei.
Când tânăra ce se ruga îşi ridică mâinile, porumbelul alb zbură şi se aşeză pe umărul drept al zeiţei. Semn bun, la care femeia zâmbi. Vrăbiile ahtiate se făcură nevăzute, căutând de mâncare.
Privind cu duioşie la scena aceasta, Genaios auzi pe aproape două glasuri cunoscute. Unul se îngâna pe celălalt. Şi într-adevăr, nu departe, în spatele său, pe ultimele trepte ale templului lui Apollon îi fu dat să vadă o scenă la care nu s-ar fi aşteptat.
O femeie, tânără încă, istovită de boală, se sfârşea. Ochii în cercuri vinete, mari deschişi, sticloşi, erau prinşi de groaza ultimelor clipe. Cu fărâma de putere ce-i mai rămăsese, ea strângea la piept, cu deznădejde, un copil, ce abia învăţase să gungurească. Copilul era sănătos şi zburdalnic şi râdea arătând spre spectacolul care îl înveselea. Şi spectacolul acesta îl dădeau Philipos şi Sofron, porniţi de acasă să aducă o mângâiere sufletelor, în felul lor. Sofron se improviza în arcaş, iar Philipos în raţă. Îşi pusese pe cap o chivără de pene galbene şi cu două lemne făcuse un cioc, din care clămpănea. Sofron, drept închipuite săgeţi, zvârlea surcele, pe care Philipos le prindea şi le rupea cu ciocul. Urma apoi de bucurie un măcăit şi, în cerc, în jurul lui Sofron, câţiva paşi legănaţi, ca de raţă… Copilul bătea din palme şi se cerea în braţele mimilor.
Scena s-a repetat de câteva ori, până ce femeia n-a mai dat niciun semn de viaţă. Murise privind la farsa copilărească a mimilor. Atunci Philipos i-a descleştat încet braţele, i-a luat copilul vesel şi fericit şi, înfăşurat în mantie, i l-a dus lui Genaios. Împreună cu Crisis şi Kita au hotărât s-o ia la ei pe fetiţa aceasta, trimisă de Afrodita, după cum spuneau femeile, dezmierdând-o.
Erau gata să urce spre Agora, când tumultul de la templul lui Apollon crescu şi apoi se mistui într-o tăcere din care se ridică un glas puternic:
— Moare Theoxenos, moare marele preot!
Când după câteva clipe Genaios a alergat până în faţa altarului lui Apollon, bătrânul se sfârşise. Se prăbuşise cu barba în piept, cu ochii pe jumătate deschişi, ţinând strâns în mână securea curbă, înroşită de sânge. Bolnavii şi muribunzii mişcau încă în jurul lui cu un foşnet ca de şerpi printre frunzele căzute toamna. Şi nu departe de mortul acesta, încremenit în încăpăţânare şi ură, Genaios zări cadavrul desfigurat al sclavului care îi dusese nuferii la picioarele lui Apollon.
S
mikros venise la Histria cu vestea revoltei lui Zoltes şi tot el, din nenumăratele lui drumuri, întorsese la Tomis ştirea despre portul care murea şi despre molima din cetatea vecină. Din aceste împrejurări Smikros se gândise să tragă foloase pentru el. Era lacom de bunuri şi plăceri şi jinduia de mult la averea lui Genaios, pe care îl înşela, cu măsură însă, temându-se de ochiul ascuţit al bătrânului şi de biciul său neiertător. Rău plămădit de natură, abia trecând cu creştetul de brâul unei femei – Narba, aciuită la el în casă – pe care o chinuia cu poftele lui nesăbuite, Smikros visa la sclave frumoase, la avere şi la deplina cetăţenie… De aceea, ştiindu-se părăsit de veghea stăpânului, el vânduse o mare parte din marfa străină, adusă de corăbiile lui Genaios, pe un preţ mai mic decât marfa băştinaşilor. Strânsese în felul acesta o sumă rotundă, cu care gândea nu numai să petreacă, dar să-şi ticluiască şi apărarea. Cu bani şi cu vorbe şirete şi bine întocmite, el îşi atrăsese bunăvoinţa cetăţii Tomis, a conducătorilor ei, aruncând o umbră şi o neînţelegere chiar între Tomis şi Histria. După îndemnul lui Smikros, cetatea Tomis, la invitaţia Histriei să se asocieze la noul cult al lui Poseidon, răspunsese că, deşi îl venerează pe zeu, ea nu înţelege să intre într-o confederaţie de cetăţi, pe temeiuri religioase şi, dacă străbunii miletani au facut-o cândva, pe ei astăzi schimbările astea nu-i mai privesc. De altfel, tomitanii, într-o limbă destul de hotărâtă, arătaseră în refuzul lor că se gândeau foarte puţin la vechea origine comună, miletană.
Isteţ, purtând veşnic cu el o provizie de tot soiul de veşti, Smikros îşi câştigase de mult simpatia şi oarecum încrederea bătrânului Genaios. Bătrânul însă, preţuindu-l, nu-l scăpa din vedere. Piticul aflase din vorbele mai slobode ale stăpânului său de lupta ce se dădea la Histria între Theodotos şi Genaios cu privire la intrarea cetăţii în Liga maritimă a Atenei. Atena cerea mereu bani, din ce în ce mai mulţi, de la cetăţile ce făceau parte din Ligă, ţinându-le totodată într-o stăpânire şi supraveghere strânsă în ceea ce privea viaţa economică şi mai ales politică. Pilda democratică a cetăţii Palas Atena era impusă cetăţilor membre ale Ligii, după cum Thrasybulos nu ascunsese, lucru deosebit de primejdios în ochii lui Theodotos şi ai celorlalţi conducători histrioţi şi nedorit de ei. Zadarnic Genaios cel bătrân, călcându-şi pe inimă, e adevărat, şi pe interesele lui, căuta să-l convingă pe Theodotos că intrarea în Ligă, pentru ochii mulţimii cel puţin, ar fi dat un iz de libertate, în afară de alte binefaceri, cum ar fi fost, de pildă, o alianţă puternică în zilele în care Tanusa nu s-ar mai fi arătat binevoitor cu privire la arenda cetăţii şi mai cu seamă în zilele în care portul Histriei murea, ameninţându-i cu prăbuşirea întreaga viaţă.
Din destăinuirea bătrânului, Smikros îi cunoştea bine şi gândul acestuia. Dar Theodotos, în mintea lui simplă şi îndărătnică, avea câteva idei numai, de care nu se despărţea. De aceea nu se putea hotărî la acest important act politic. Făgăduia, pentru ca a doua zi să se răzgândească, tărăgăna şi, de frica Atenei şi a duhului de viaţă nouă pe care-l aducea, nu se hotăra. Histria rămânea izolată şi îndemânaticul Smikros căuta s-o izoleze din ce în ce, ştiind că în felul acesta îndepărta tot mai mult putinţa lui Genaios de a-l trage la răspundere şi căpătând o deplină libertate în toate faptele. Împinsese într-atât planul său de luptă împotriva lui Genaios, pe care totuşi îl informa de cele ce se petreceau în tabăra cealaltă, încât îşi aşezase în portul larg şi bine deschis de la Tomis oameni de-ai săi, care să supravegheze toate corăbiile ce veneau din sud şi se îndreptau spre cetatea vecină. Emisarii aceştia ai lui Smikros aveau sarcina să strângă legături cu noii sosiţi şi să le vestească fără gravitate, dar cu convingere, cum stă viaţa portului în cetatea de la miazănoapte. Fireşte că, faţă de împrejurările neaşteptate, armatorii înclinau să-şi desfacă pe loc marfa, chiar cu un preţ mai mic, ceea ce a făcut să sporească mult viaţa negustorească în mica cetate Tomis. Aceasta, împreună cu un zvon abil, zvârlit tot din vicleşugul lui Smikros, cum că cetatea, spre deosebire de Histria, se hotărâse şi pe curând avea să intre, cu o considerabilă contribuţie, în Liga maritimă ateniană, făcuseră ca pentru un timp, cel puţin, Tomis să stea, dacă nu mai sus, dar cel puţin în aceeaşi importanţă ca cetatea învecinată de la miazănoapte şi atrăgea asupra lui Smikros bunăvoinţa arhonţilor tomitani.
Histria trecea printr-o vreme de grele încercări. Smikros o ura, dar nu rupsese niciodată pe faţă legăturile cu stăpânul său. Cumpănind bine starea de lucruri, şi mai ales după moartea neaşteptată a arhontelui eponim şi mare preot al lui Apollon tămăduitorul, Genaios cel bătrân înţelesese că acum era de grăbit planul de aşezare a noului cult al lui Poseidon, care trebuia adus şi împlinit cu toată maiestatea lui. De aceea, după sfatul lui, Theodotos, arhonte el însuşi, a jertfit cu mare pompă la Histria pe o piatră închipuită ca altar, pe locul unde avea să se ridice templul închinat stăpânului mărilor, cel dintâi taur negru. Apoi i-a smuls fierea şi a împrăştiat-o pe pământul cetăţii, ca pe o sfântă putere a mării, cu apa căreia fierea animalului se asemăna prin gustul ei amar.
Trebuia săvârşit cât mai grabnic acest act de pietate faţă de noul zeu tutelar al cetăţii. Molima începea să scadă şi era bine să se lase înţeles că nu Apollon, al cărui preot murise în faţa altarului său, ci Poseidon aducea izbăvirea cetăţii de cumplita urgie, îndată după cel dintâi sacrificiu ce i se închinase.
Şi mai era un fapt, care nu-i scăpase bătrânului Genaios. Îl ştia pe Tanusa lacom de bani, dar mai ales de vază şi de cinstire în cetatea în care îşi avea palatul în mijlocul lumii eline. De aceea se gândise să-l asocieze şi să-i ofere un rol important în ceremoniile ce aveau să urmeze în cinstea lui Poseidon. Şi nu se înşelase: regele fusese foarte măgulit. Deşi în faţa palatului el păstra, pentru liniştirea şi recunoaşterea neamului său scit, trei prăjini cu ţeste de cai albite şi uscate de soare, deşi în pofta lui de a se bucura de toate bunătăţile vieţii nu încercase şi nici nu se apropiase vreodată de pietatea elină, nu dispreţuia marile sărbători religioase ale cetăţii şi lua parte la alaiurile lor. Era prilej pentru Tanusa de lux şi de podoabe. El singur şi cu Theodotos, care totuşi făcea parte dintr-o altă generaţie, mai purtau la Histria grele mantale de purpură cu ţesături de fir de aur pe poale. E adevărat că, atent cum era la cel mai mic gest al tânărului Genaios, om de nouă purtare ateniană, regele văzuse că îmbrăcămintea acestuia era simplă şi că eleganţa lui, ca şi a celor din Atena, era numai în felul de a-şi aşeza cutele himationului, ale largului veşmânt ce-l acoperea, ţesut din cea mai fină lână albă. Totuşi, Tanusa nu se mulţumea numai cu atât. Nu se putea despărţi de brăţări şi de inele, de încărcături şi de culori. De aceea a primit bucuros să fie un martor de deosebită importanţă la marile serbări ce se pregăteau în cinstea lui Poseidon.
