Vorba ei ajunsese pentru toţi nefericiţii bordeielor mai preţioasă ca pâinea şi ca îmbucătura cerută cu ahtiere de foamea lor veşnică. De aceea, acum când cuvântul de libertate a fost în sfârşit înţeles şi imboldul său puternic a pornit oamenii, ei totuşi s-au oprit la porunca Gemei.

— Cine sunteţi voi, a continuat cu glasul ei răsunător femeia, zvârlind vorba spre noii sosiţi, care veniţi să-i smintiţi şi să-i batjocoriţi pe nişte bieţi oameni? Ce le aduceţi? Libertatea? Care libertate? Liberi şi trimişi în voia lor, risipiţi, ce vreţi să facă toţi neajutoraţii aceştia?

Apoi, ţinând facla înaltă în braţul ei puternic, se opri şi lumină faţa neagră şi încruntată a celui mai apropiat dintre oameni. Apucându-l de piept, ea îl scutură cu putere:

— Eşti liber! Ai auzit? Încotro o apuci? întreba ea. Sclavul dădu din umeri a neştiinţă. Femeia îl lăsă şi se aplecă spre vecinul său. Era un biet şchiop, cu un picior frânt din şold, ajutându-se cu o cârjă scundă să se târască.

— Dar cu ăsta ce faci? Îl iei sau îl laşi, că e liber şi el? Ticăloşilor, şi vreţi să plecaţi?

Mulţimea, oprită, încremeni. Pentru Zoltes şi Canites însă începuse să răsară o lumină printre cuvintele femeii. Înţelegeau cu încetul, din purtarea ei, ce părea numai pe deasupra ciudată, că ea vrea mai mult şi mai bine decât o libertate vlăguită, semănând a risipă şi a faptă fără de folos. Cei doi oameni au înţeles că ea vrea mai degrabă fapta libertăţii decât vorba ei.

Singurul care, cu toată ascuţimea lui de minte, n-a prins adevăratul tâlc din purtarea Gemei a fost Smikros. Orbit de îndeplinirea planurilor sale împotriva lui Genaios cel bătrân şi mai ales grăbit, nu lua seama la nimic din ceea ce s-ar fi ivit pe drum. Întâmplarea aceasta îl întârzia, cel puţin, dacă nu-l zădărnicea, credea el. De aceea, agitat şi pripit, el a căutat să stârnească pe păzitorii greoi la minte şi încă neluminaţi pe deplin, trezindu-se abia ca din somn. Aceştia, văzând pe Zoltes şi Canites purtând semnele stăpânilor, erau nedumeriţi de vorbele lor. Singurul lucru pe care l-au priceput era că Gema – vechea răzvrătită şi neîmpăcata lor duşmană – stăpânea iarăşi mulţimea. Iar Smikros, pentru care intervenţia Gemei era o surprinzătoare şi nedorită întâmplare, asmuţea pe păzitori împotriva ei.

Aşa s-au încurcat lucrurile, când deodată, la marginile mulţimii strânse, au început să pocnească şi să lovească bicele. Striga Zoltes să se oprească, striga Smikros să continuie. Mulţimea se frământa pe loc, murmura, tălăzuia, nimeni nu se mai înţelegea. Atunci un vătaf de păstori, înalt, pietros, cu zăbun şi glugă de lână, a crezut că el poate linişti furtuna aceasta. A rupt mulţimea cu coatele, şi-a făcut loc, s-a smucit şi a ajuns până în faţa Gemei. Aceasta stătea liniştită, cu facla aprinsă, aşteptând. Vătaful s-a apropiat de ea şi a încercat să o prindă de braţe. Femeia s-a apărat, trăgându-se cu câţiva paşi înapoi. Omul a încercat din nou, femeia iarăşi a dat înapoi. Atunci vătaful şi-a desfăcut de pe umeri o funie lungă, a făcut-o laţ şi a aruncat cu el, încercând să-şiprindă vrăjmaşa, ca pe vitele din cireadă. Mlădioasă şi pricepută, Gema, cu toată statura ei puternică, a ferit prinsoarea cu o mişcare din şold şi o pitulare. Toţi priveau tăcuţi la lupta aceasta ce se dădea între vătaf şi prizonieră. Încercarea s-a urmat de câteva ori fără izbândă. Mânios, omul, văzându-se aproape înfrânt, s-a repezit cu toată puterea înspre femeie. Aceasta l-a aşteptat. Şi când a fost la o lungime de braţ, a împlântat flacăra făcliei în gluga zăbunului de lână. A răsucit şi apoi l-a uns de-a lungul zăbunului până la picioare cu foc. Deodată, în noaptea ce se lăsase de-a binelea, vătaful aprins a luminat în jurul său până la o bătaie de piatră. Urla cu un urlet de fiară, încercând să-şi smulgă hainele, se răsucea, se tăvălea, sărea iar în picioare şi ardea mai departe. Înnebunit, s-a repezit spre mulţimea care se deschidea în faţa lui, dându-i drum. Ţipa:

– Loviţi-mă! Stingeţi-mă!

Ţipa şi alerga. Nimeni însă n-a pus mâna. A alergat aşa câteva zeci de paşi. Era ca un snop aprins, în picioare. În întuneric se vedea bine sulul de flăcări. Deodată s-a oprit. Urletele au încetat. S-a strâns, a îngenuncheat şi s-a făcut tot mai mic. Ajunsese un morman de gunoi aprins. A mai bătut vântul de câteva ori peste mormanul acesta roşu şi au mai stăruit câteva flăcări. Venea dintr-acolo un miros înţepător de lână arsă şi de carne friptă.

Când a murit cu totul focul îndepărtat, în noaptea liniştită şi plină de stele, doar cele două facle – a lui Zoltes şi a Gemei – mai ardeau. Ele s-au apropiat una de alta, ca o faclă adevărată, de răsfrângerea ei. În jurul lor, mulţimea se învârtoşa în întuneric, densă şi neagră, iar vătafii se topiseră în ea, dându-şi în sfârşit seama de ce vor oamenii strânşi şi că ei aveau să biruiască. Gema săvârşise prima faptă pentru libertate.



L

a Histria, bolnavii fiind izgoniţi, iar morţii arşi, molima se stinsese. Prindea însă tot mai puternic zvonul că jertfa adusă de Theodotos lui Poseidon făcuse minunea aceasta. Se apropia astfel nu numai în pregătiri materiale, dar şi în cugete, ziua sărbătoririi marelui zeu. În mijlocul iernii, în luna ce-i poartă numele, Poseidon era sărbătorit ca un zeu al puterilor dezlănţuite, al furtunilor din largul mării. În mijlocul verii, el era venerat ca un zeu al gârlelor şi izvoarelor, al rodirii, al pârgului şi al cutremurelor de pământ. Spre această nouă sărbătoare a cetăţii se osteneau conducătorii, în frunte cu Theodotos, să îndrepte toate gândurile histrioţilor. Încercau să acopere, în felul acesta, o pornire năprasnică ce creştea mereu. Smikros, prin oamenii lui, întreţinea agitaţia, dând neîncetat ca pildă vecina Tomis, în care însă nimic nu se întâmplase. El scosese numai o vorbă vânturată la Histria, acum când ştia că bătrânul Genaios, deşi înclinat să vadă limpede interesele sale alături de Atena, nesocotindu-se destul de tare, hotărâse să nu se despartă de dorinţa neclintită a lui Theodotos. Şi dorinţa aceasta, de a nu schimba nimic din vechea rânduială a familiei posedante, cu un sfat restrâns şi ca cens şi ca vârstă, o acoperea bătrânul cu aşezarea noului cult al lui Poseidon, spre care atrăsese şi de care legase acum întreaga viaţă a cetăţii.

E adevărat că histrioţii erau învioraţi de o viaţă noua şi de blândeţea verii. Ea se lăsase cu zile lungi şi calde pe marea liniştită, pe iazuri, pe gârle, pe păşuni şi ogoare şi, departe, pe stejărişul des ce se pierdea în zare. Liniştea aceasta, cu vipii uleioase şi sute de rândunele cu zborul frânt, urmase după o aprigă furtună de câteva zile. Marea sărise peste zidul înalt al Acropolei, până la picioarele templelor şi, de bună seamă, puterea ei scornise şi săpase nisipurile din adânc. Astfel că în primele zile de calm bucuria a adus pe creasta digurilor o întreagă populaţie delirantă, sărind, cântând, bătând din mâini, când o corabie din Rhodos, sosită fără popas la Tomis, a intrat liberă şi legănată uşor în portul Histriei. Aşadar, marele zeu, Taurul Mării, se îndurase de urgisita cetate şi, după cea dintâi închinare lui, îi desferecase portul. Şi pentru ca lucrul acesta să se facă şi mai bine cunoscut tuturor, Theodotos, după sfatul bătrânului Genaios, se hotărâse cu deosebită pompă şi cu noi sacrificii să măsoare şi să însemne locul viitorului templu ce avea să se ridice în cinstea lui Poseidon. Avea să fie al treilea pe Acropolă. Tot atunci, într-o încăpere pătrata, zidită în graba la marginea mării, dincolo de far, din scoici din lut şi pardosită cu piatră, s-au strâns pentru prima dată Taureii, orfani rămaşi în urma molimii, copiii până la zece ani ai cetăţenilor liberi, toţi îmbrăcaţi în alb, cu coroane de alge în plete şi maci roşii în mâini, învăţând cântece în cinstea noului zeu. Şi de atunci cetatea clocotea de muncă şi de râvnă. Despotmolirea portului printr-o întâmplare şi o voinţă a mării aduseseră în lumea negustorilor şi meş- teşugarilor o veselie şi o poftă de viaţă cu atât mai mare, cu cât molima şi îngrijorarea fuseseră mai cumplite. Perdeaua uitării peste trecut şi peste lipsuri şi revendicări, lăsată cu îndemânare de bătrânul Genaios, începea să acopere rănile, ajutată în liniştea asta vremelnică şi de împrejurări.

După cum era obiceiul lumii greceşti şi după cum cultul însuşi al lui Poseidon cerea, în curând, nemaivăzute încă, aveau să aibă loc la Histria curse de tauri şi de care. Un bătrân armurier, cretan de felul lui, povestea seara şi strângea în pragul dughenii lui mulţimea roată, ahtiată, ascultând povestea purtată din gură în gură de la strămoşii lui. Cretanul zugrăvea întâmplările străvechi ale curselor de tauri din insula lui. Povestea moşneagul cum tineri zvelţi, laţi în umeri şi strâmţi în şolduri, cu o cunună de pene de păun pe frunte, apucau taurii de coarnele lor poleite şi, dându-se de două ori peste cap, în aer, săreau dincolo de grumazul lor. Înflăcărat de povestire, tineretul cetăţii pontice abia aştepta să-şi încerce şi el puterile în asemenea isprăvi sportive.

Dar grijile şi preocupările cele mai mari le dădeau viitoarele curse de care şi întreceri între vestitele herghelii. Theodotos şi Tanusa uitaseră neînţelegerile dintre ei pentru arenda cetăţii. În discuţii nesfârşite între cei doi se hotărau condiţiile concursului, numărul carelor, împerecherea cailor după vârstă şi culoare. Se alegeau vizitiii, se destinau hamurile, cu sau fără dublă zăbală de bronz şi, mai ales, se discuta îndelung, cum nici înfrumuseţarea cetăţii sau apărarea ei n-ar fi cerut-o, asupra locului ce trebuia ales, bătătorit şi însemnat pentru curse. Theodotos era pentru un loc spre miazăzi; Tanusa dorea mai degrabă un loc întins înspre miazănoapte, printre lacuri, până la geana pădurii la care se putea ajunge pe plaja reavănă a mării, pe unde nu s-ar fi frânt copitele cailor.

A biruit părerea regelui, aşa că foarte curând echipe întregi au fost trimise să aleagă, să măsoare, să împrejmuiască locul şi să ridice tribunele de lemn, de pe care cele câteva mii de spectatori aveau să privească întrecerile.

Într-un anumit fel, se împlinea în cetate ceea ce prevăzuse Genaios cel bătrân: se muncea cu spor în toate întreprinderile meşteşugăreşti, oamenii câştigau bine, căci însăşi cetatea plătea cu noile drahme de arginţi, şi astfel negoţul mărunt înflorea. Se mai găseau rezerve în grânarele cetăţii. Nimeni nu se gândea încă la recolta cea nouă, care din tulburări şi vremea neprielnică se vestea slabă. Nici la negoţul cu peşte nu se gândea nimeni, la negoţul cel mare din delta Histrosului, smuls deocamdată din mâna întreprinzătorilor săi. Toată grija era pentru cele trebuincioase la viitoarea serbare. Carele se încheiau din lemn îndoit cu meşteşug al tâmplarilor şi osiile şi roţile de bronz ale turnătorilor. Curelarii croiau, tăbăceau şi răsuceau hăţurile; vopsitorii scoteau din aburii cazanelor zeci de coţi de ţesături fine, vopsite în diferite culori; croitorii aveau de lucru cu tunicile alegătorilor şi ale multor cetăţeni care ţineau să se înnoiască pentru o asemenea împrejurare, cizmarii se îndeletniceau cu botfori şi sandale, iar pe scările templelor lui Apollon şi Afroditei se auzeau corurile de tineri învăţând şi repetând cântece. Împreună cu ale Taureilor, ele aveau să alcătuiască un program ales pentru un Odeon rotund de piatră, încăpător.

O preţuire cu totul deosebită câştigaseră în zilele acestea cei doi mimi: Philipos şi Sofron. Li se îngăduise să joace pretutindeni în cetate, la răspântii, unde găseau doi căpriori, câteva scânduri şi o scară care să închipuiască o scenă. Ajunseseră oamenii cei mai populari din Histria, şi pentru serbările cele mari li se construise chiar o scenă din lemn, aşezată în drum, spre locul de curse. Născociseră fel de fel de scenete din viaţa cetăţii şi nimeni nu se supăra de glumele lor. Chiar Tanusa şi Theodotos erau înfăţişaţi într-o piesă în care cei doi mimi, care îi întruchipau, şedeau la masă cu un personaj cu capul de taur, se desfătau şi glumeau. Era o aluzie, fireşte, la marele eveniment ce se apropia, la care luau parte şi regele şi arhontele.

Acest al treilea personaj – taurul – întregise de curând mica trupă a mimilor. Nimeni nu ştia însă cine era, căci nu apărea pe scenă decât sub diferite costumări şi măşti. Cea mai obişnuită travestire a lui, în afară de taur, era în zeiţa Palas Atena care îşi ascundea faţa sub un coif de tablă poleită. În numele libertăţilor, cunoscute de poporul atenian, zeiţa critica aspru viaţa Histriei lipsită de libertate şi, fără greş, lunga şi tăioasa ei vorbire se încheia cu imboldul adus poporului histriot să ceară intrarea cetăţii în Liga maritimă condusă de Atena. Dacă numai atât ar fi fost, fireşte că nu li s-ar fi îngăduit mimilor tirada aceasta. Dar după ce sfârşea zeiţa, Sofron, îmbrăcat ca un meşteşugar, iar Philipos ca un negustor din Histria, săreau cu gura împotriva Palas Atenei. O pofteau să-şi ia zborul, că n-avea ce căuta aici, că cetatea îşi avea zeii ei mai mari şi mai puternici şi că poporul his-triot era fericit aşa cum era. Ca răspuns, zeiţa începea să dea pilde din cutare încăpăţânare a lui Theodotos, din cutare negustorie a lui Tanusa, din cutare mişelie a amândurora, din lipsa de libertate, din censul ridicat şi din vârsta prea ridicată a alegătorilor, toate temeiuri ce nu îngăduiau să se înjghebeze o adunare a cetăţenilor, în care ei să-şi spună liber voinţa. La fiecare pildă dată, zeiţa era bătută cu o băşică de bou când de Philipos, când de Sofron, cu aceeaşi fraza rostită pe toate tonurile:

— Taci, că nouă ne e bine! Taci, că nouă ne e bine!

Până la sfârşit zeiţa, biruită, îngenuncheată, ieşea din scenă şi se ascundea după o perdea. Puţini – desigur, oamenii stăpânirii – se bucurau de sfârşit şi arătau că reprezentaţia era bună şi sănătoasă. Cei mai mulţi, însă, luau cu ei acasă vorbele zeiţei. Prin fundul bordeielor de dincolo de ziduri, pline de mizerie şi murdărie, până să adoarmă pe culcuşul tare, sub foşnetul gândacilor şi al ploşniţelor, cu obrajii supţi şi burta sleită, oamenii amărâţi îşi îngânau unul altuia:

— Ai auzit ce le-a spus zeiţa?

— Da… Au bătut-o ei… dar le-a spus-o!

Şi vorbele Palas Atenei, rostite, rămăseseră ca o mângâiere şi ca o nădejde în inima lor. Acolo aveau să dospească, să crească şi poate într-o bună zi să se schimbe în faptă. Ceea ce se petrecea pe scenă era o glumă, fireşte, făcută pentru desfătarea mulţimii, dar ea avea un gând menit să prindă tot mai mult în întreaga cetate: intrarea Histriei în Ligă şi adoptarea libertăţilor ateniene. Personajul care o întrupa pe zeiţă, zvelt şi graţios, înainte de a fi gonit de pe scenă, în fiecare zi adăuga acuzări tot mai grave împotriva lui Theodotos şi a celor câţiva cetăţeni bogaţi, care se spunea că ar alcătui sfatul său. Se vedea bine că actorul acesta necunoscut – pentru că de câte ori Philipos şi Sofron îşi strângeau după reprezentaţie costumele şi plecau, necunoscutul dispăruse – trăia în mijlocul frământărilor politice ale cetăţii şi nu era de partea celor care ţineau îndrumarea evenimentelor numai în folosul câtorva.

După molimă, Theodotos încercase reînnoiri în conducerea cetăţii. Deoarece Genaios – şi tatăl, şi fiul – fuseseră făcuţi cetăţeni cu drepturi depline, căci bizuindu-se pe averea lor mare făceau faţă censului foarte ridicat ce se cerea pentru a lua parte la restrânsul sfat al cetăţii, Theodotos – cu o înscenare de vot – îl chemase lângă el. Genaios cel bătrân, cu măsura vicleniei, a pândei desfăşurării evenimentelor şi a prudenţei, luneca printre un gând mai nou aruncat cu sfială şi întunecata încapăţânare a lui Theodotos. Niciodată n-a rupt însă molcoma şi anosta atmosferă a sfatului, în care aproape nici nu se mai vorbea, ci cei câţiva părtaşi, mari proprietari de sclavi şi de moşii în jurul cetăţii, de vile de ţară şi de alte bunuri, dădeau numai din cap. Era o deosebire hotărâtă între ei – cetăţeni liberi din tată în fiu şi la fel de bogaţi, urcând pe spiţe fiecare până aproape de întemeietorii cetăţii din cele patru triburi miletane – şi bătrânul Genaios. Din preocupările lor şi din felul averii lor, minţile astfel îi purtau. Bătrânul frigian se strecura însă printre lăcomii şi încă-păţânări de mari şi aspri posedanţi, dar mintea îi era isteaţă, deschisă, ascuţită de prevederile, primejdiile şi câştigurile negustoriei pe care o ducea de ani de zile, căutând să împace toate potrivniciile.

Cu totul altfel se purta fiul său. În el, ultimele evenimente din Histria aduseseră o mare schimbare. Sfatul acesta al celor mai nepricepuţi şi incapabili, în care de altfel el însuşi fusese chemat, i se părea o nedreptate şi o prea veche aşezare, care nu se mai potrivea cu viaţa nouă a cetăţii. Genaios cel tânăr îşi spunea că viaţa aceasta o purtau meşteşugarii şi negustorii cu munca şi primejdiile lor şi tocmai ei erau înlăturaţi, printr-o rea întocmire, de la putinţa de a-şi spune cuvântul.

Astfel erau lucrurile când, într-o dimineaţă, într-un colţ tăinuit al curţii, Genaios cel tânăr l-a aflat pe Thrax vorbind aprins cu Philipos şi cu Sofron.

Genaios nu bănuise că Thrax s-ar fi întors. În împrejurările aflate la Histria, fiul armatorului amânase planul unei olării ateniene de fundat aci, aşa că îngăduise, cu uitare aproape, lipsa lui Thrax. Dar acesta, întors pe neaşteptate, fusese ascuns de cei doi mimi cu grijă de iscodirea şi ochii tuturor din casa bătrânului Genaios, pentru că pornirea cu care sosise Thrax îi încântase, dar îi şi înspăimântase. Răzvrătit, purtând în el ura pentru răpirea mamei sale şi alor săi, el se strecurase într-o noapte pe străzile pustii ale cetăţii, până ce a bătut în taină la uşa prietenilor lui. Venise cu gând sa afle cine s-ar uni cu ei, sclavii răsculaţi din dumbravă, de sub conducerea lui Aetas, şi când şi cum ar fi mai nimerit să lovească cetatea şi, o dată cu ea, şi pe regele Tanusa. De câteva zile şuşoteau prin colţuri cei trei, mimii aducându-i nevăzutului Thrax veşti din cetate de la oameni feluriţi, de la fel de fel de neamuri şi meserii. Dar nemulţumirile erau acum mai rare, mâniile mai scăzute, oamenii mai tăcuţi de când cu pregătirile pentru serbările lui Poseidon. Meseriaşii şi negustorii câştigau mai bine, iar sclavii ţinuţi sub bici, fără o căpetenie, nu îndrăzneau să se gândească la revoltă.

A fost, când i-a aflat tânărul Genaios, o clipă de ruşine şi de sfială pentru ei, pentru mimi mai ales. Au tăcut, au plecat privirile în pământ. Unul, Philipos lunganul, şi-a tras capul între umeri, iar Sofron a început să se mişte de pe un picior pe altul, pe tălpile lui late. Fuseseră surprinşi de binefăcătorul lor într-o sfătuire conspirativă împotriva acelora dintre care, după socotelile lor, însuşi Genaios cel tânăr făcea parte.

Acel care cu îndrăzneală a rupt tăcerea a fost Thrax.

— Stăpâne, rosti el cu fruntea sus, cu o roşeaţă a pornirii ce-i şedea bine pe faţa frumoasă, ne-ai prins şi suntem în puterea ta! Fă ce vrei cu mine, dar pe ei iartă-i, că nu sunt vinovaţi! De ce ţi-aş mai ascunde? Am fost trimis de la marginea lacurilor să aflu despre frământarea cetăţii. Acum ştii tot! Eu am să cad, dar vin alţii după mine şi numărul lor e mare şi urile lor sunt vechi. Şi dreptatea e cu ei!

Pe măsură ce se mărturisea astfel, glasul lui Thrax creştea cu aprigă mânie.

La Histria, zilele domolite de câteva fericite împrejurări pentru stăpânitori nu erau încă pregătite pentru răscoală, de aceea Genaios chibzui în altfel. El nu se putu opri de a-i privi cu simpatie pe Thrax şi pe cei doi mimi. Şi cumpănind într-o olipă împrejurările, dorinţele sale, drumul pe care îl avea de urmat ca şi aprinderea tinerească şi pornirea lui Thrax, el îi spuse fără înduioşare, simplu, noului venit:

— N-ai să mai pleci! Am altă nevoie de tine! Apoi adresându-se mimilor: Şi voi aveţi să mă urmaţi.

Şi din ziua aceea pe mimi îi trimitea regulat să strângă mulţimea pe la răspântii, prin pieţele cetăţii, să înveselească şi să arunce zeflemeaua. Şi adeseori el însuşi le scria mici scene pe care să le joace. Pe Thrax l-a ascuns cu grijă chiar la el, tăinuindu-i prezenţa de toţi ceilalţi ai casei.

Urzeala aceasta, asupra căreia tânărul Genaios veghea cu multă grijă, era sprijinită de Crisis şi Kita. Cele două femei ajutau mult tăinuirea, ascunzând de ochii supraveghetoarelor de ginecee şi a vătafilor de casă complotul ce creştea chiar în cuprinsul casei bătrânului armator. Pornirile mimilor şi ale lui Thrax mai ales nu erau uşor de ţinut în frâu. De multe ori fapte mai îndrăzneţe sau necugetate erau gata să dea la iveală primejdiosul joc. De aceea Genaios cel tânăr a fost silit să impună o anumită măsură, să aşeze o domolire pe aprinderea celorlalţi. Rămăsese în el, însă, încă o ultimă încredere în cuvânt, o nădejde că va mai putea opri întâmplările nechibzuite ale bătrânului cu o vorba înţeleaptă. De aceea a mai aşteptat cu răbdare ca Theodotos să-şi strângă sfatul şi astfel să-şi poată rosti cuvântul. Se înşela însă, căci tatăl său nu se dădea înapoi de la nicio urzeală, pentru a-şi atinge planurile şi a nu-şi pierde câştigurile.

Oricât de greu ar fi fost de închipuit că Smikros ar fi îndrăznit şi bătrânul Genaios ar fi primit să-l vadă târându-se la picioarele sale, lucrurile s-au întâmplat.

— Cum de ai ajuns până la mine, broască râioasă, i-a spus mai întâi armatorul când Smikros a intrat frânt la el şi s-a prăbuşit. Apoi, după vechiul său obicei, l-a călcat pe degete şi pe palmele întinse la pământ.

— M-am zbătut ca să-ţi aduc pietre în desaga minţii mele, stăpâne. Clădeşte cu ele când vei voi, răspunse cu umilinţă piticul. M-ai hrănit o viaţă întreagă şi inima se face treaptă sub sandalele tale. Ascultă-mă şi apoi mă omoară, de vrei!

— Eşti spurcat ca o râmă, Smikros!

— Sunt, stăpâne. Dar poate tot s-ar mai putea vinde din marfa de la Tomis, că am socoteli pentru amândoi.

— Eu nu mai am marfă! Magaziile sunt goale! M-au prădat!

— Mai am eu marfă în magaziile mele. Am luat şi pentru mine, dar a mai rămas încă multă şi bună şi pentru tine. Şi mai sunt încă la Tomis câţiva care să preţuiască mai mult marfa străină decât ce fac cârpacii noştri cu trudă.

Ochii vineţi ai lui Genaios se aprinseră. Primi momeala, dar nu vru să pară că se şi prinde.

— De mine nu-mi pasă! Ştii ceva despre cetate?

— Lasă cetatea, stăpâne, şi vezi-ţi de treburile tale.

— Ticălosule, să nu îndrăzneşti! şi bătrânul ridică mâna să-l lovească.

— Cetatea şi-a pierdut averea. Şi nu o să vă vină pe curând cele de care aveţi nevoie, zise Smikros, ferindu-se de pumn. Peştele de la Histros e-n mâinile răsculaţilor… Aetas e gospodar bun! Iar moşiile – aflat-ai, stăpâne, sau eu sunt crainicul dintâi! — le stăpânesic răsculaţii ceilalţi, ţărani şi prizonieri geţi.