— O fi proaspăt?
— Nu e proaspăt! au strigat cu toţii.
— Clocit este?
— Clocit este! răspunse mulţimea. Apoi acelaşi glas ascuţit întrebă:
— Unde-i puiul?
— Uite puiul! şi zicând aceste cuvinte, zeiţa sparse oul cu lancea. El se desfăcu în două şi dintr-un imens cocoloş de gunoi, cu care era umplut, se rostogoli pe scenă o fiinţă rotundă, murdară, cocoşată. Zeiţa se apropie de schimă, care nu era altul decât Sofron cu cocoaşă şi cu ochii vopsiţi de păreau că se uită cruciş, şi cu vădită scârbă o apucă de ureche şi o ţinu astfel tot timpul cât o judecă, numind-o Smikretikos, arătând că e tot atât de urâtă la suflet ca şi la trup.
Bănuiala lui Smikros se realiză. Aşadar, el era acela de care Genaios cel tânăr şi mimii lui îşi băteau joc! Şi i se păru că recunoaşte şi vocea Necunoscutului. Sângele îi începu să fiarbă şi o mânie mare îl cuprinse, văzând că, dacă au ajuns până aci, de bună seamă se aflaseră de la vreun om al lui, care îl trădase, toate uneltirile şi planurile sale. Pornit cum era la mânie, piticul se stăpâni cu greu, încercând sa-şi asculte batjocura până la urmă, mai ales batjocura făpturii sale.
În timp ce Palas Atena îl judeca pe Smikretikos că şi-a luat numele în deşert, înşirându-i toate ticăloşiile de intrigă şi de apucături, apăru o femeie înaltă şi împopoţonată cu fel de fel de culori, care era Zarva, adică Philipos, ţinând în mână o pungă plină cu bani. Ea luă apărarea lui Smikretikos, declarând că e fiul ei, că el a adus-o la Histria şi că el o hrăneşte cu faptele sale. În vremea aceasta în dreapta şi în stânga scenei, de după butoaie şi lăzi apăreau urechi uriaşe făcute din cârpe şi piei. Smikretikos, în timp ce Zarva vorbea înşirându-şi intrigile, alerga de la o ureche la alta şi, cu mâinile pâlnie, ducea vestea pe care o prinsese. După fiecare drum, Zarva îi arunca o monedă, iar cocoşatul se târa pe burtă să o culeagă.
Publicul petrecea din toată inima. Unii aplaudau, alţii arătau cu degetul spre scenă, alţii huiduiau. Când urechile uriaşe de cârpă au început să mişte şi s-au auzit râsete, grohăituri şi guiţături din spate, ca semne că intriga prinsese şi mulţumirea era mare. Palas îl trase pe Smikretikos până în faţă şi aici începu să-l bată şi să-i care la tur cu latul suliţei. Atunci satisfacţia publicului n-a mai avut margini. Unii cereau să-i care şi ei, alţii voiau să se urce pe scenă şi de-abia a putut Palas Atena, cu braţele ridicate, să oprească tumultul.
În primele clipe de linişte, Necunoscutul anunţă că a doua zi are să fie o piesă nouă tot cu Smikretikos, că mai au multe de-ale lui de povestit. Şi pentru că locul era bun şi piaţa încăpătoare şi era reavăn aerul ce venea de la mare şi era plăcut în amurg, mâine piesa cu Smikretikos tot aici avea să se joace. Apoi Zeiţa, între cei doi mimi, făcu o reverenţă şi dispăru.
Înserarea se lăsase viorie, ştergând colţurile, legând umbrele. O fâşie de purpură mai dăinuia înspre uscat, din care bătea o lumină moale şi difuză. Mulţimea se topea, ca boabe negre ce se risipeau. Simikros, cu firea lui rea, otrăvită o viaţă întreagă de batjocura ce se ţinea pretutindeni de înfăţişarea fiinţei sale mici şi urâţeniei sale, suferea cumplit de cele ce văzuse. Îl dureau mai puţin mişeliile, intrigile şi ticăloşia lui morală, pe care apăsase cu vorbe tari judecarea lui Smikretikos de Palas Atena, dar pe care le simţea mai puţin decât înfăţişarea nevrednică şi ticăloasă a făpturii sale fizice. Gunoiul din care îl scosese, murdăria, ochii crucişi, făceau mai mult pentru el decât urechile uriaşe în care piticul vorbise, simbol al intrigilor şi ticăloşiei sale. Şi ceea ce mai ales îl durea şi era un gând pe care nu-l putea îndura era vestirea că şi mâine seară va fi batjocorit. Se gândea să-şi aline arsura batjocurii, să fugă, să se depărteze de locul acesta, să iasă din cetate. Ce i-ar fi păsat ce se spunea dacă nu auzea şi dacă nu se putea să se facă o legătură între Smikretikos şi el, astfel ca să fie descoperit nu ca mişel, ci ca urât şi pitic? La început gândul acesta părea că-l linişteşte, dar nu ţinu mult. Liniştea aparentă i se spulberă şi o idee nebunească, chinuitoare se aşeză în mintea lui: oriunde ar fi fost, departe sau aproape, nu putea îndura să fie astfel batjocorit. Ghemuit sub coastele corăbiei din curtea arsenalului, piticul sta nemişcat. Dinafară veneau negurile şi îl înfăşurau, dându-i un fel de siguranţă; dinlăuntrul său însă creştea o frământare făcută din mânii, din planuri, din gânduri.
În clocotul acesta interior, fără voia lui, se legară deodată două glasuri: al Palas Atenei, ascultat cu câteva clipe mai înainte, cu amintirea de departe a unui glas moale, tineresc, ce răsuna într-o umbră şi o răcoare şi într-un zbucium, tot ca cel de acum, amestecat cu frică şi cu apărare. Al cui era glasul acela? Smikros se muncea şi se chinuia în turburarea cea mai dinafară a amintirii sale, ca şi cum ar fi vrut să spargă un fruct închis cu multe învelişuri. Erau lumini, umbre, sunete, chipuri care veneau de-a valma, învăluiau amintirea şi nu voiau să ia un şir aşezat şi să-l ducă la adevărata descoperire. Se zbuciuma, închidea ochii, ofta, se răsucea căutând…
Când deodată totul se limpezi. Lanţul orânduirilor fireşti se lega, mintea alergă pe lângă el, ajutându-se de verigi, şi iată glasul limpede, precis, desfăcut din toate întâmplările: era al sclavului rănit, sosit cu câteva luni în urmă la Tomis, în tovărăşia lui Genaios cel tânăr. Cum de nu l-a prins mai degrabă, de la început, glasul ăsta care i-a plăcut atunci, moale şi mlădios? Şi în clipa în care a fost sigur că el era, o linişte veni iar să-l mângâie. Gândi că are să se ducă să-l roage să nul mai batjocorească şi să-l lase în pace! Asta i se păru că e calea cea mai bună, cea mai sigură. Nu se putea ca tânărul acesta să nu-l înţeleagă! Are să-i spună mai ales că el, Smikros, ca să se bucure şi să-i fure vieţii plăcerile, trebuie să-i facă pe ceilalţi să uite cum e. De ce tocmai de asta, cu răutate, să le aducă aminte? Dacă vrea să-l facă hoţ, trădător, mişel, dacă îi porunceşte cineva, să-l facă aşa, n-are decât. Dar să nu se mai lege de mărunţenia şi urâciunea lui. Şi liniştit puţin, socotind că va izbuti, Smikros ieşi din ascunzătoarea lui.
Rămăsese din amurg o urmă de lumină care mai desluşea fiinţele şi lucrurile. Smikros cu paşi prudenţi trecu piaţa, se plecă pe sub căpriorii scenei improvizate, căutând scara, care din spate urca spre ascunzişul mimilor. Când a fost să pună piciorul pe cea dintâi treaptă, răsări lângă el o femeie frumoasă, subţire, liniştită, purtând haine împăturate şi coiful Palas Atenei. Ispitiţi, ochii piticului mângâiară îndelung, cu poftă, făptura asta minunată, de care Smikros se apropie cu paşi mărunţi, ca de o pradă. Sângele lui aprig se înfierbântă deodată şi uitând, cum uitase de atâtea ori datoria şi cu ea infirmitatea urâţeniei sale, încercă să-i prindă mâna căzută de-a lungul trupului şi să o mângâie. Femeia tresări, îşi trase mâna, apoi, plecându-se uşor şi privindu-l mai bine, începu să râdă. La început încet, apoi tot mai tare, până ce ajunse la un hohot aproape neaşteptat.
Biciuit în aceeaşi măsură de pofta şi de ocara râsului, Smikros se lăsă pradă unei îndrăzneli în care era mai mult înfruntare. Repezindu-se cu braţul întins, el o apucă de mijloc pe femeie, trăgând-o înspre el. Atunci Kita, căci ea era, începu să strige. Coborâră câteva umbre scara, iar din jur se întoarseră din drum câţiva curioşi, care tocmai voiau să o ia spre port. Se strânse o roată de oameni în jurul piticului şi femeii, mulţime întunecată, în care nu se mai vedea bine om de om. Cineva se apropie şi smulgându-i pulpana hainei şi gluga, recunoscu, în ultima licărire, pe vinovat. Omul începu să strige.
— Uite piticul bătrânului Genaios, adevăratul pitic! Hei, Smikros, ai venit să te vezi pe scenă! Mai joci şi mâine, otreapă mică, mai stai cu noi! Unde ai tras?
Şi altcineva se apropia din atelierele şantierului cu un felinar. Lumina gălbuie amesteca umbrele mişcătoare. Mulţimea se agita. Prins ca un şoarece, Smikros încerca să fugă, dar i se tăia drumul.
— Ai venit la slănină, şobolanule! Na, că te-ai prins!
— O să mai avem de furcă cu tine!
— Corcitură de om! Spurcatule! se auzeau glasuri din toate părţile.
— Lasă că ai să vezi tu, mâine! Care va să zică, e adevărat: exişti! Mimii n-au minţit! Stârpitură!
Spaima batjocurii pe care o uitase o clipă lângă frumuseţea ispititoare a Kitei, spre pierderea lui, îl cuprinse iar pe Smikros, legată de spaima clipei de faţă. Trebuia cu orice chip să scape din capcana în care căzuse. Şi, hotărât la orice, se repezi în mulţime. Dar ea se strângea de parcă ar fi fost o împrejmuire de butuci negri, fără chip. Nimeni nu se mai desluşea, dar toţi ţineau la un loc lanţul acesta rotund din juru-i, pe care Smikros nu putea să-l spargă. Mai încercă de câteva ori. Şi prin întuneric, luptându-se cu o umbră grea ce-i sta în faţă, nu izbuti. Sub puterea fricii, aproape că nici nu şi-a dat seama cum a tras de la şold un stilet şi l-a înfipt cu toată puterea în omul din faţă. A fost o prăbuşire cu un sunet înfundat şi un geamăt. Un loc se făcu în zaplagul de oameni, o spărtură. Smikros putea să scape. Sărind peste cel pe care nu-l ştia, dar îl doborâse, lovind cu braţele în lături ca la înot, el îşi croi drum şi fugi înspre plaja apropiata.
— A scăpat! Puneţi mâna pe el, c-a omorât un om, spurcăciunea! a auzit strigăt în urma lui.
Dar Smikros, ajuns la mare, şi-a ridicat stiletul în palida lumină a stelelor. Era negru de sânge. Şi-a plimbat două degete de-a lungul lamei. Lipicioasă, era parcă dată cu clei. Învârtindu-şi de câteva ori braţul scurt, piticul făcu vânt armei în mare. Zâmbea. Pe haine nu putu să desluşească petele de sânge. Întunericul se lăsase cu totul. Socotind că din drumurile pe care le-ar fi putut lua, cel mai sigur era înspre Tomis, furişându-se pe sub ziduri şi sub poarta dinspre miazăzi a cetăţii, porni. Cântau greierii prin lanuri şi broaştele prin băltoace. Din când în când, sub pasul său câte un caprimulg îşi lua fâlfâitul zbor, speriindu-l deodată ca o zdreanţă însufleţită. Carul mare sta cu oiştea răsturnată, iar luceafărul de seară sclipea ca o ţandără. Marea se auzea în stânga. În urmă, Histria se depărta tot mai mult, cu pătrate gălbui de lumină, ici şi colo, în ziduri albastre în noapte.
Smikros, care avea o conştiinţă subţire şi uscată ca o piele pusă la tăbăcit şi o minte isteaţă numai pe legături scurte, intrigi şi zâzanii, nu mai resimţea din cele întâmplate decât bucuria că scăpase de frică şi primejdie. Pentru planurile mari de luptă la care se gândise cândva, acum nu-i mai ajungeau puterile. Blândeţea nopţii nu-l ducea mai departe de mulţumirea fiinţei lui. Gândul batjocurii pentru care suferise atât se stinsese şi el, după spaimă şi eliberare nu-i mai rămăsese decât gâdilitoarea poftă pentru şoldul şi sânul Kitei, pe care în gând şi-o făcuse tovarăşă de drum, ca să-i pară calea mai scurtă.
T
otuşi drumul era greu şi pustiu. Smikros se muncea de-a lungul coclaurilor, simţind oboseala şi foamea. De aceea se hotărî să poposească şi să îmbuce din proviziile ce le avea cu el. Se opri pe o dună cu vagi umbre de mărăciniş, sub palidul pătrar de lună răsărit târziu. Îşi scoase sandalele şi îşi îngropa cu voluptate picioarele în nisipul călduţ încă şi pufos. Îmbuca dând din umeri, mormăind uşor, liber şi scăpat de orice primejdie, fără vreo povară de gând sau conştiinţă.
Din când în când, în amintirea lui lua fiinţă Kita. Atunci se oprea din mestecat, închidea ochii, zâmbea şi simţea iar, prin tot trupul, gâdilitura plăcută cu care se juca, chemând-o şi lăsând-o iarăşi să moară în el. Era desfătătoare clipa aceasta de linişte, de lumină neobositoare, de murmur de mare abia simţită şi miresme tari. Mirosea a sare, a alge şi a reavăn. Iar când îşi imângâia buzele cu vârful limbii, buzele îi erau plăcut sărate. Asta era liniştea şi fericirea lui Smikros, făcute din senzualitate şi nesimţirea cugetului şi răspunderii.
Deodată însă se auzi strigat pe nume. Tresări. Să i se fi părut? După un răstimp chemarea se auzi din nou. O dată şi încă o dată, şi apoi tăcu. Un fior cutremură fiinţa piticului. De data aceasta nu se înşela, nici nu se mai chinuia să-l recunoască. Era acelaşi glas: Necunoscutul care-l batjocorise şi căruia voise să-i ceară să-l uite, să nu-şi mai aducă aminte de el.
Smikros nu răspunse, încetă să mănânce şi privi îndelung în jurul său. Nu văzu pe nimeni. După un lung răstimp de încremenire şi de tăcere, o umbră subţire şi înaltă se desprinse de cenuşiul dunei, sări ca o sălbătăciune şi se topi iar în negurile nopţii. De cum nu mai văzu nimic, glasul se auzi din nou, de data aceasta mai aproape.
— Smikros!
Era în modulaţia binecunoscută o asprime şi o mânie. Smikros simţi din nou un fior alergându-i prin trup şi, spre mai multă siguranţă, se ridică în picioare. Era locul liber, larg în jurul său şi totuşi parcă ar fi fost închis într-un ţarc. O prevestire urâtă, o frică mare îl făcea să-şi caute, cu paşi nesiguri, un început de fugă. Încercă, în cele din urmă, să alerge spre mare. Dar nu făcu decât câţiva paşi şi umbra îi răsări în faţă, tăindu-i calea. Desigur, era Necunoscutul. Când se luase după el? Cum de nu i-a pierdut urma prin cotituri? Atâtea întrebări care nu mai aveau niciun rost acum şi care prosteşte îi munceau mintea lui Smikros!
Thrax sta înfipt în spatele lui, liniştit. Purta suliţa Palas Atenei, cu care îl bătuse pe Smikretikos, şi un paner bine închis. Să fi vrut să-l bată şi pe el, să-l urecheze şi să-l dojenească, să se joace cu el ca pe scenă, gândi Smikros, gata ar fi fost. Ar fi simţit chiar o uşurare. Gândea că s-o fi speriat degeaba de un rău mai mare, care nu era! Dar toată socoteala asta năroadă n-avea vreme să se desfăşoare. Thrax se apropia acum încet, ameninţător, întrebând:
— Smikros, de ce l-ai omorât pe Sofron?
— Pe Sofron? Aşadar pe el îl omorâse! Îi părea chiar rău piticului. Greşise şi era gata să-şi rostească mâhnirea, când în noaptea cu lumină difuză şi întinsă ca o pânză izbucni departe o lumină roşietică şi tremurătoare. Se aprinsese pe plaja dinspre cetate, lângă satul pescarilor. Fără voie, Smikros întoarse capul să o privească. Sta cu braţul întins să se apere şi să oprească orice pornire a celuilalt.
— Rugul! îi şopti înfundat şi ameninţător Thrax. Rugul lui Sofron! Tu l-ai aprins! Şi mai făcu un pas.
Suliţa o ţinea dreaptă, lipită de umăr. De la ea nu-şi putea lua ochii Smikros. Ciomag de comedie care să-i joace pe spinare, sau armă tragică şi răzbunătoare, de suliţa aceasta se legau schimbătoarele şi frământatele simţăminte ale celui ce-şi aştepta judecata. Şi acum, în cele din urmă, frica lui de armă se legase. Îi era frică de suliţă, care stătea dreaptă, dar care putea să se aplece şi să se întindă spre el. Era lungă, puternică şi tăioasă şi sigur putea să-l ajungă. Şi picioarele stăpânului ei erau şi mai lungi, şi mai tinere decât ale lui. Aşa că nici fuga n-ar fi putut să-l scape.
Toate gândurile astea cu care Smikros măsura clipa de faţă îl împietreau ca pe pasăre puterea şarpelui. Era legat mai tare decât cu otgoane şi sta neclintit şi pregătit pentru orice în faţa lui Thrax.
— De multe ticăloşii, Smikros, ai să dai socoteală, începu tânărul. Din cea dintâi clipă când te-am întâlnit la Tomis, ţii minte, nu mi-ai plăcut! Jucai în jurul lui Genaios să te ierte! Marfa n-o vânduseşi, ca s-o vinzi apoi şi să-ţi păstrezi banii. Şi tot timpul, de-atunci, numai de ochii lumii ai fost duşmanul bătrânului Genaios, care te-a iertat de furtul mărfii.
