Genaios cel bătrân, vechi corăbier, era mai puţin interesat de jocul acesta al alergărilor de cai. Preţuia însă şi se bucura de ideea reînviată pe care o azvârlea în aprinderea acestor mulţimi, cu un anumit scop. Spiritul agonal pentru care luptase din răsputeri se înfăptuia aici în forma lui cea mai largă, în amurgul aceleiaşi zile, în Odeonul de curând construit, aveau să aibă loc, de asemeni, întreceri de imnografi şi de coruri. Şi acolo va sta în faţa cetăţenilor din Histria aceeaşi idee a agonului, a întrecerii, mai subţire, mai spiritualizată, fireşte, menită să reînvie însă o veche datină elină. Ideii curselor, nu curselor în vârtejul lor de copite şi urlete ale mulţimii, îi zâmbea bătrânul armator. El ştia că în alcătuirea autocrată a cetăţii, pe care voia să o păstreze, întrecerile dădeau numai impresia participării mulţimilor, nu şi participarea însăşi. Atâta vreme cât metecii, meseriaşii şi sclavii nu puteau lua parte la asemenea întreceri din propria lor libertate şi iniţiativă, ci numai ca prepuşi ai liberilor cetăţeni, agonul rămânea o înşelătoare unealtă aristocratică, menită să lege polisul, cetatea însăşi, de cultul şi venerarea zeilor şi tradiţiilor stăpânitoare.

Acestea erau gândurile reîmprospătate, cărora le ieşea înainte cu încredere bătrânul Genaios la cursele de cai ţinute în cinstea lui Poseidon, mai ales după neplăcuta întâmplare a armăsarului alb din ajun. Aflase că stângăcia şi lipsa lui de putere, care n-au izbutit să răpună jertfa, avuseseră neplăcute urmări. În ciuda solemnităţii şi a sărbătorilor începute, în după-amiaza aceleiaşi zile zeflemelele nu mai încetau. Până şi Tanusa, regele viclean, găsise prilejul să se răzbune pe Genaios de strigătele insultătoare pe care le auzise din mulţime. De aceea, când frumosul armăsar alb din grajdurile sale a fost totuşi adus, măcelărit de secure şi aşezat sub altarul improvizat, Tanusa ar fi rânjit şi ar fi spus printre dinţi:

— Ar fi fost mai uşor sacrificiul, dacă în loc de armăsar se cerea o broască ţestoasă!

Genaios s-a făcut că nu aude, dar n-a uitat.

Era trecut de amiază. Mulţimea petrecuse toată dimineaţa privind în arenă la luptele care frângeau trupurile unor uriaşi. Erau luptători înalţi şi blonzi, veniţi de departe, din nord, de dincolo de Histria, pe care mărunţii sciţi îi doborau lovindu-i cu capul în burtă; erau înalţi oamenii arămii veniţi de departe, din ţinuturile Egiptului, erau unii care priveau blând, strângând numai pumnii puternici, erau alţii cu ochii însângeraţi, sălbatici, gata să muşte când se vedeau aproape învinşi. Premiile se plăteau în câteva amfore de vin bun de Thasos şi Rhodos şi voie liberă de sorbit după pofta inimii, după luptă, din butii mari, desfăcute, cu vin prost, oţetit, din partea locului. Într-una din butii, de sete şi căldură se înecase chiar un luptător gigantic, alb, cu părul ca fuiorul.

Mulţimea, puţin obosită, sub soarele dogorâtor şi greu, ospăta. La brânza şi pâinea adusă de fiecare, dărnicia cetăţii adăugase subţirile gustări dulci, mai rare. Sclavele tinere ale cetăţii, toate cu pescăruşul ars cu fierul pe umărul stâng, umblau printre spectatori cu coşurile pline, oferind migdale, nuci, pere şi naramze. Turte dulci, plămădite cu miere şi presărate cu mac şi şofran, se smulgeau, din coşurile purtătoarelor, cu bătaie.

Se înviorase puţin de pauza nămiezii mulţimea, când s-a dat semnalul curselor. Lunga pistă trebuia ocolită de două ori de carele alergătoare. Când s-a lăsat o pânză purpurie, carele au pornit cu huruit de roţi, pocnituri de bice şi strigăte de vizitii. Gigantul cu tunica albă din primul car al lui Theodotos ţinea latura cea mai dinafară. Lângă el, înspre interiorul arenei, era un car al lui Tanusa, apoi altul al grajdului potrivnic şi aşa până lângă zaplaz. Au pornit nebuneşte în nouri de praf şi în atenţia tuturor. Când au ajuns însă la capătul dinspre pădure al arenei, lătrături sălbatice au speriat caii. Carele s-au îndesat, o clipă, unele peste altele. Trecând de capătul zaplazului, şi-au regăsit iarăşi locul liber. La a doua ocolire însă, în acelaşi loc de sub pădure, o haită de lupi a sărit înaintea alergătorilor, cu mult înainte de capătul pistei. Caii s-au speriat, n-au putut fi ţinuţi în frâu, s-au ridicat în două picioare, au răsturnat carele, au rupt oiştile. Mulţi cai şi-au frânt picioarele, şi vizitiul spătos al lui Theodotos, el însuşi a rămas sfârtecat de roţi şi copite.

Nimeni n-a mai ajuns la capătul cursei, nimeni n-a mai luat premiu. Era pagubă mare şi înfrângere. Spuneau unii care se aflau mai aproape de capătul acesta dinspre pădure al pistei că, de cum s-a spart alergarea şi carele s-au încălecat în învălmăşeală, s-au făcut nevăzute şi haitele de lupi. Şi că de sub stejăriş, în loc de urlete s-ar fi auzit râsete, râsete puternice ca din zeci de piepturi. Atunci oamenii care fuseseră martorii acestei grozăvii s-au speriat, au scuipat înspre pădure şi au crezut în farmece.

Întâmplarea aceasta l-a mâhnit cumplit pe rege, păgubit de ce avea mai bun în grajdurile sale, dar l-a întristat şi pe Theodotos, nemângâiat de o mare pierdere. În amândoi murise gustul serbărilor şi entuziasmul şi credinţa în ziua de mâine. A trebuit să le reamintească Genaios bătrânul şi să stăruie în gândul că întâmplările, oricât ar fi fost de vitrege, nu trebuiau să întunece strălucirea serbării şi nici înscăunarea marelui zeu. Ea însemna mai mult decât pierderea unor cai şi moartea unor vizitii. Însemna ţinerea în loc a vechilor stări de lucruri şi de câştiguri, în faţa unei lumi mărunte, iscusite şi producătoare, care după munca şi pofta ei cerea să înnoiască vremurile. Şi altă putere nu era de folosit decât a zeilor chemaţi în ajutor, bizuită mai mult pe prostia şi frica mulţimilor decât pe o putere reală, ce nu exista.

E adevărat că oamenii lui Genaios i-au povestit că au văzut pe geana pădurii, înainte de nenorocire, pe câţiva din oamenii lui Tanusa, ba chiar şi pe cei aflaţi că strigaseră la sacrificiul armăsarului alb. Şi oamenii de încredere l-au vestit pe bătrânul negustor că se urzeşte ceva. Dar Genaios şi de data aceasta s-a făcut că nu aude. A clipit numai de câteva ori şi a schimbat vorba.

Dacă astfel au fost văzute cursele dinspre tribunele îndelung pregătite ale Histriei, cu totul altfel ele s-au înfăţişat dinspre pădure. Aici ajunsese şi se ascunsese, aşteptând, navarhul Thrasybulos cu mica lui oaste şi ceata sclavilor răzvrătiţi de sub conducerea lui Aetas. După cum hotărâse atenianul, avea să pornească atacul în ultima zi. Sta însă apropiat pentru a putea supraveghea toate mişcările din cetate. Şi, în aşteptarea asta, Aetas, dar mai ales Lăţosul, s-au hotărât să le strice lui Theodotos şi lui Tanusa gustul curselor de care. Sclavii aveau cu ei o haită întreagă de dulăi puternici, pe care i-au asmuţit la început, făcându-i să latre. Apoi, la a doua ocolire, Lăţosul şi câţiva îmbrăcaţi în piei de lup abia jupuiţi, al căror miros înspăimântaseră caii, le-au ieşit înainte.

Sclavii şi ostaşii au petrecut şi s-au veselit de priveliştea celor văzute. Se urcaseră în copaci, sau unii în cârca celorlalţi şi băteau cu pumnii şi cu palmele de atâta plăcere. Navarhul însă a stat gânditor, simţind o mâhnire. Împins la luptă de împrejurări, el o primea, dar firea lui, înclinată spre armonioasă zidire şi în lucruri, şi în oameni, simţea ca o părere de rău nu numai pentru cei ce se jertfeau, dar şi pentru lucruri şi pentru dobitoace. Pentru el stăteau un preţ şi o trebuinţă în toate câte viaţa aşezase în jurul omului. Şi distrugerea îl mâhnea.





n tabăra de la apus de cetate, la moşiile Histriei, de unde fusese trimis Smikros care nu se mai întorsese, nu se pierduse vremea. Zoltes şi Canites, înţelegând sfatul Gemei, au orânduit după cum se cădea, puterea atât a braţelor, cât şi a sufletelor. Vătafii fuseseră omorâţi şi păstraţi numai câţiva oameni de încredere, care, sub înfăţişarea că ar fi mai devotaţi stăpânilor din cetate, duceau acolo câte puţin din rod de fructe şi de legume pe câte un măgăruş încărcat, culegând în schimb vorbe şi tâlcuri despre tot felul de întâmplări. Conducătorii Histriei simţeau, fireşte, că lucrurile nu merg după pofta lor la aşezările de la câmp, dar prinşi între frământările cetăţii, ameninţarea corăbiilor ateniene, răscoala sclavilor de la gura Histrosului fugiţi din cetate şi acum liberi şi mai ales pregătirea serbărilor în cinstea lui Poseidon, nu voiau să întârzie pe cercetări. A fost de la început politica lui Genaios bătrânul de a se face ca nu ia în seamă ceea ce nu-i pria lui sau stăpânilor cetăţii, amânând hotărârile. Veştile care veneau la moşii prin iscoade vorbeau toate mai ales de fierberea pregătirilor pentru serbare.

Canites se bucura îndeosebi de întâmplarea armăsarului alb şi a curselor de care. Cei doi soldaţi mărunţi, cu ochii oblici şi nasul turtit, de el fuseseră trimişi să stea de strajă la palat, în înţelegere cu comandantul gărzii. Erau doi oameni de încredere. Cel mai în vârstă slujise cu devotament pe regele Charaspes, tatăl lui Tanusa şi al lui Canites, coborâtor de la miazănoapte şi, într-o generaţie anterioară, cuceritorul acestui ţinut, silind cetăţile greceşti, dar mai ales înfloritoarea Histrie, să plătească un tribut greu pentru întinderea pe care se ridica cetatea, în ţara ajunsă acum în stăpânirea sciţilor năvălitori.

De curând, starea de lucruri însă se schimbase. Legăturile dintre răsculaţi şi cetate se înrăiseră. După răstimpul de început, în care Genaios se făcea că nu-şi dă prea mare osteneală cu răscoala de pe moşii, au venit soli ai Histriei până la gospodăriile acestea de la ţară. Ei au adus veste despre cele ce se hotărâse în sfatul cetăţii, anume să se omoare toţi copiii de sclavi până la cinci ani. Solii arătaseră însă că Histria ar renunţa la hotărârea aceasta, făcută din economie, că nu avea să hrănească atâtea guri neproducătoare, dacă cei de la moşii s-ar supune, ar intra iarăşi în ascultare, ar aduce toate roadele pământului din acel an în cetate, dacă ar munci să sporească veniturile şi, mai ales, dacă i-ar preda pe toţi cei făcuţi prizonieri de Tanusa, din neamul geţilor.

Acum, însă, la vestea aceasta a crescut Zoltes în mânie. Pentru libertatea neamurilor vechi, băştinaşe, se răzvrătise şi pornise el la luptă. Deci răsculaţii ogoarelor au respins josnicia propunerilor histriote. Ca valurile veneau veştile şi băteau în cugetele oamenilor, lăsând în urma lor şi amărăciune şi mânie.

Din toate, o singură bucurie de-a lungul răstimpului acesta au putut culege: lauda ce se aducea vlăstarului celui mai tânăr al neamului get, despre care se aflase că se purtase cu neabătut eroism. Era, fireşte, vorba de Thrax. Seara, în jurul focurilor, se povesteau multe din isprăvile lui. Erau cunoscute aci şi jocul său ca al treilea actor împreună cu mimii lui Genaios, după cum mai ales se aflase şi despre omorârea lui Smikros. Thrax creştea în admiraţia şi nădejdea tuturor. Fără să-l fi văzut măcar, oamenii aceştia aprinşi, care aveau nevoie de un erou al lor, de o icoană vie în care să creadă, făcuseră din tânărul ucenic al lui Duris o pildă şi un neasemuit viteaz, trăgând nădejde că în ziua în care se vor porni împotriva Histriei, cu arme furate cu încetul din arsenalul cetăţii în bună învoială cu păzitorii lui, Thrax va face parte dintre ei. Nu ştiau cum, dar o doreau ziua aceea şi o aşteptau.

Singura care se temea că are să vină şi trăgea nădejde că ceva are să zădărnicească până la sfârşit sosirea lui Thrax era Gema. Ea nu era numai păstrătoare, dar şi buna cunoscătoare a datinelor. Şi cu groază îşi vedea fiul căci, după câte i se povestise, îl identificase sub numele său nou, căzând poate jertfă unor datini ale vechiului neam get, cărora nu li s-ar fi putut împotrivi. De aceea, de la un timp, ea nu mai răspundea la întrebări, lipsea de la sfatul şi adunările tuturor, era greu de găsit. Dincolo de aşezări, de grajduri şi de corturi, acolo unde începeau zăvoaiele şi lanurile, la guri de poteci şi de maluri săpate, Gema aştepta. Din câte aduseseră iscoadele, din câte bănuia, dar mai ales din câte simţea cu inima ei de mamă, se temea că în drum de noapte sau de zi Thrax se va arăta. Şi nu s-a înşelat. Într-un amurg liniştit, fluierând uşor, zvârlind cu pietre în păsări, sărind şi zburdând, Thrax a apărut cu statura lui zveltă şi chipul frumos de flăcău bălai cu ochii limpezi, albaştri, dând la o parte spicele înalte sau crengile, făcându-şi drum. Mama sa, recunoscându-l de îndată, a sărit de la locul ei de pândă, l-a apucat de umeri cu braţele ei puternice şi l-a strâns la piept. L-a sărutat apăsat pe frunte şi i-a pus palma pe buze, să nu rostească vreun cuvânt. Apoi l-a tras într-un aluniş des, l-a întins la pământ şi abia acolo, mângâindu-i părul, au început să vorbească în şoaptă. Gema îi lămurea lui Thrax, uimit de toate precauţiile astea, că erau încă neînţelegeri în tabără şi că nu era bine să se arate.

— Totuşi sunt aducător de veşti, răspunse flăcăul, sunt şi lucruri pe care trebuie să le ştiţi şi care nu îngăduie întârziere.

— Mi le spui mie şi e ca şi cum le-ai spune lor! E totuna, toţi mă ascultă, se încăpăţână femeia.

— Te vor întreba de unde le ştii.

— De la o iscoadă rătăcită, le voi spune.

— Şi eu să mă ascund? De ce? Şi rostind cu o anumită înflăcărare vorbele astea, Thrax, mlădios şi puternic, sări deodată în picioare, cu braţele întinse.

Gema tăcu. Cu fruntea în pământ şi tâmplele în pumni, ea nu îndrăzni să privească în ochii fiului său.

— Făcut-am vreo faptă rea? Mă urăsc? Vor să mă pedepsească? De ce? De ce, mamă? O, cum ştii tu să mă lipseşti nu numai de bucuria reîntâlnirii cu tine după atâţia ani, dar cum ştii, mai ales, să mă lipseşti de mândria celei mai de seamă fapte la care visez de mult: lupta şi jertfa pentru libertatea neamului meu.

Gema ridică fruntea şi sări şi ea în picioare. Erau acum unul în faţa celuilalt, privindu-se cu linişte. Ochii mamei mângâiau, ai lui Thrax aşteptau şi întrebau. Femeia îşi întinse braţele amândouă şi-şi aşeză mâinile pe umerii fiului său.

— Jertfă ai spus, rosti ea. Dar dacă ar fi jertfă fără de glorie?

— Nu te înţeleg, şopti Thrax.

— Vezi tu, fiul meu, la noi, geţii, sunt datini vechi şi crunte. Dacă voinţa celor de colo – şi ea întinse braţele înspre bordeiele prizonierilor lui Tanusa – te-ar arunca sub puterea unei asemenea datini?

— Aş primi bucuros, răspunse Thrax de îndată.

— Fără luptă frumoasă şi bărbătească?

— Fără!

— Fără slava oşteanului şi poate a conducătorului?

— Fără!

— Sub nebunia sfântă a celor care, înflăcăraţi, pornesc la luptă?

— Da! dacă datina aceasta, oricât ar fi de nebună şi de nefirească, dă puteri şi sporeşte cugetul încordat al luptătorilor, fapta mea ar avea şi ea o vitejie, o altfel de vitejie. Dar nu ştiu despre ce vrei să vorbeşti, mamă.

— Nici să nu afli vreodată, fiul meu! Aşa aş dori!

Cu aceste cuvinte, Gema crezu că se lepădase de slăbiciunea ei şi de temerile care o mânaseră să iasă în calea fiului său. Clipele moi şi înduioşate abătute în sufletul ei i se părură spulberate de pilda virtuţilor eroice ale fiului său, mărturisite cu tot devotamentul şi modestia, dar şi cu toate puterile sufletului său. Şi ca şi cum ar fi fost scăpată de grijile mamei, regăsindu-se pe ea însăşi în hotărâre şi voinicie sufletească, Gema, aruncându-şi un braţ după umerii lui Thrax, rosti cu putere:

— De-i aşa, să mergem la ceilalţi!

Iar când în jurul focului i-a găsit strânşi pe toţi, la răscrucea potecilor dintre bordeie, cu Zoltes şi Canites în frunte, ea a apărut înaltă, hotărâtă, neîndurată nici pentru alţii, nici pentru slăbiciunile ei, şi a strigat cu mândrie:

— Iată-l pe Thrax, fiul meu! E sol şi are multe a vă împărtăşi.

Tânărul get a fost primit cu strigăte, dansuri şi cinste. Le venea, în sfârşit, celor mai mulţi acel care întrupa pentru ei gândul lor de libertate.

Ceva din puterea mamei lui, dar mai ales din farmecul necunoscutului îl îmbogăţea pe Thrax în ochii acestor răzvrătiţi. Apoi el aducea şi veşti despre ziua apropiată a luptei pe care o aşteptau toţi. Când larma şi bucuria tumultuoasă s-a liniştit, Zoltes l-a aşezat pe Thrax lângă el şi i-a dat cuvântul.

— Vin la voi şi iată ce am să vă vestesc. Aşezaţi doi călăreţi pitiţi în afara zidurilor cetăţii, mai încoace de poarta dinspre apus. Şi asta de îndată ce mâine se va face la Histria jertfa taurilor negri, iar poimâine, dacă furtuna nu se va stârni, va trebui să se arate în faţa portului corabia cu statuia lui Poseidon, adusă de la Olbia. Călăreţii să vină atunci grabnic să dea de ştire. Ziua aceasta a fost aleasă pentru atac. O ştiu şi cei veniţi de la gura Histrosului şi aşteaptă la miazănoapte, sub geana pădurii, o ştie şi Genaios tânărul. Atunci şi el cu câţiva vor intra în cetate. S-a ales această ultimă zi a serbărilor pentru că în ea, în Agora cetăţii, se va încheia cortegiul sclavilor ce trebuie trimişi spre vânzare în târgurile mari din miazăzi. Sunt mai ales fraţi de-ai noştri printre sclavii aceştia. Şi apoi, pentru cortegii se vor deschide porţile din apus şi miazăzi. Prilejul va fi bine venit. Acestea sunt veştile, aceasta e măsurătoarea timpului. Sunteţi gata?

— Gata! răsună deodată din sute de piepturi şi Zoltes, în picioare, înălţă paloşul şi arcul cu braţele puternice.

Apoi în tăcerea ce se făcu o clipă se ridică un bătrân. Era get, din foştii sclavi ai lui Tanusa.

— Din câte am înţeles, rosti el cu glasul slab, numai o zi ne mai desparte de lupta şi de atacul cetăţii. Se cuvine deci să trimitem cât de curând pe cel mai bun dintre noi la Zamolxe. Noi, geţii, nu se cade să pornim la luptă fără crainicul acesta trimis la cel din cer. Fără ajutorul lui nu e izbândă. Nu uitaţi asta, fraţilor!

Zise şi se aşeză. Şi au fost multe glasuri de părerea lui. În bătaia galbenă a flăcărilor, ochii cercetau, privirile căutătoare săreau de pe un obraz pe altul, dar nimeni nu îndrăznea să rostească un nume.