Deşi numele său se asemăna cu acela al tiranului miletan care ridicase harnica cetate asiatică la o mare înflorire, atenianul Thrasybulos era opus aceluia ca gândire şi simţire socială. Democrat convins, stând în fruntea fracţiunilor democrate, în timpul războiului peloponeziac, când a obţinut comanda flotei ateniene, care în vremi de restrişte trebuia să asigure prin Propontida legături cu coasta pontică, el a fost deosebit de mulţumit nu numai să afle o prietenie ce creştea în felul vederilor sale la amicul său Genaios din Histria, dar şi de faptul că va putea servi însuşi spiritul democrat al Atenei pe coastele acestea îndepărtate, precum şi interesele economice ale ţării sale.
Deşi mult mai puţin importantă decât Histria, mica Tomis nu primise, la fel cu stăpânitorii Histriei, să încerce drumul cel nou al puternicii Ligi navale ateniene, care într-un anumit sens însemna democratizarea vieţii de cetate.
Smikros lucrase cu râvnă la refuzul celor de la Tomis. De aceea navarhul Thrasybulos aşteptase cu răbdare clipa prielnică în rada unei cetăţi doriene, la Callatis, unde găsise totuşi o stare mai generoasă de spirit. Acolo, aşteptând, se pasionase pentru izvoarele calde şi sulfuroase, care ţâşneau dintre stânci ruginite, într-un ochi de lac. Săpase şi fărâmiţase pământul moale şi roşcat, întrebându-se în vechiul fel al lui Thales, dacă nu, într-adevăr, apa este elementul primordial. Iar noaptea, în seninele nopţi pontice, Thrasybulos verificase iarăşi învăţătura lui Thales, care sfătuise pe marinari să se ajute în navigaţie de constelaţia Carului mic şi de aşezarea lui pe cer.
Acolo îl găsiseră, în vremea din urmă, trimişii prietenului său, Genaios. Febril, tânărul armator se destăinuia amicului său, navigatorul. Pas cu pas, Genaios se analiza în schimbarea sa, care cu încetul, din primele zile ale reîntoarcerii, avea să-l ducă de la nepăsare la o mare pasiune socială şi politică. Şi fireşte că o dată cu aceste veşti, de îndată ce aflase de oprirea şi aşteptarea răbdătoare şi prudentă a lui Thrasybulos în cetatea de la miazăzi, Genaios îi împărtăşise gândul unei lupte împotriva stărilor de lucruri de la Histria, deşi în fruntea lor se afla chiar tatăl său. Răspunsurile navarhului fuseseră însă simple şi orale, rostite din când în când de către un sol, mai ales după aşezarea lui Genaios în satul pescăresc. Era o izbitoare nepotrivire între înflăcărarea din corespondenţa tânărului histriot şi cuvintele calme, rare ale atenianului, rostite mereu de alte buze: „Să aşteptăm!”. S-ar fi spus aproape o neînţelegere, dacă Genaios n-ar fi avut o cunoaştere adâncă a lui Thrasybulos şi dacă acesta, prin mici daruri trimise cu solii, să-i adeverească spusele – un stilet de argint, o splendidă coamă de coif, tablete minunat şlefuite şi stil – n-ar fi ţinut trează şi sigură prietenia în răzvrătitul său prieten. Liniştea aceasta încercată a conducătorului de năvi vădea o adâncă pricepere politică şi militară.
O siguranţă în cele ce aveau să vină dobândise, prin atentă înţelegere, şi Genaios. De aceea, când fără nicio altă veste, în dimineaţa aceea tragică dinaintea furtunii, el a văzut trecând încet spre nord escadra Atenei, a înţeles că i se dădea un răspuns. Furtuna însă îl lăsase nesigur de soarta escadrei.
În vremea îndelungată a aşteptării sale şi din observaţii precise, Thrasybulos ajunsese cunoscător bun al vânturilor în părţile acestea ale Pontului Euxin. El se pricepea de aceea să le folosească cât mai bine. După o trecere aproape strategică prin faţa Histriei, el cârmi înspre larg, pentru a prinde vântul de miez de zi, care bătea înspre seară din răsărit. În felul acesta nici nu se vestise furtuna, când trierele ateniene atinseră galbenul prag de apă a celui dintâi braţ de la vărsarea Histrosului în mare. Cu mult înainte de a intra cu pânzele umflate în apele fluviului, navarhul privi cu atenţie culoarea încropită a mării, neîntâlnită de el nicăieri. Adâncimile verzi se tulburau de nisipurile suspendate, şi valurile se făceau tot mai întunecate. Gustând dintr-o căldare aruncată peste bord, el află apa sălcie îndulcindu-se. Şi cu încântare şi bucurie, naturalistul Thrasybulos, de data aceasta între două comenzi de vele şi de cârme, îşi însemna pe tăbliţele de ceară:
„Histrosul, când se varsă, îndulceşte marea până departe… Alţi peşti trebuie să trăiască pe aici… Delfinii sunt mari şi lucii… Cârduri de păsări ciudate călătoresc spre interiorul pământurilor plutitoare… Merită să fie văzute şi studiate mai deaproape toate acestea”…
Desigur că prudentul Thrasybolus nu intrase pe braţul fluviului la întâmplare. Învestit cu depline puteri de Atena, el avea răspunderea tuturor intereselor cetăţii sale: militare, politice, negustoreşti. Sosit la o epocă prielnică, întărit de prietenia devotată şi entuziastă a lui Genaios cel tânăr, sprijinit pe o alianţă cu Liga maritimă ateniană a cetăţii de la sud, Callatis, navarhul le folosise pe toate pentru a-şi da siguranţa şi preciziunea mişcărilor. Urzise o întreagă ţesătură de alianţe secundare, legate prin împrejurări prielnice, prin oameni pricepuţi şi devotaţi. Izolase oarecum încăpăţânata şi reacţionara Tomis şi, încă din vremea refugiului lui Zoltes la gurile Histrosului, adică de la începutul primăverii, îşi trimisese câţiva oameni pricepuţi de-a lungul coastei, până la vechile cherhanale ale lui Genaios cel bătrân, la început devastate, apoi stăpânite şi folosite de sclavii răsculaţi. Aci, mai târziu, după plecarea lui Zoltes în tabăra lui Canites şi a lui Thrax la Histria, îl aflase stăpânind pe Aetas. Solii atenianului duseseră vorbe bune bătrânului conducător de sclavi şi-l poftise să negustorească, dacă vrea, cu Atena. Cetatea Palas Atenei nu se uita cine vinde, dacă vânzătorul era, într-adevăr, stăpân pe marfă. Iar dacă el era în strâmtoare şi ducea cumva lipsă de libertatea negoţului, Atena era gata să i-o dea, o dată cu drahmele unui preţ cinstit.
Şi felul acesta atenian de a se înţelege Aetas l-a prins uşor. De aceea, când trierele ateniene au intrat lin pe apele Histrosului, ducând în mijlocul lor pântecoasele nave de comerţ cu pânzele roşii, la schela de pe fluviu, de unde bătea un aspru miros de peşte spintecat şi uscat, unde lotcile îşi nălbeau la soare carenele cu creste, au ieşit înaintea amiralului atenian mulţimea noilor stăpânitori de fapt, în frunte cu bătrânul Aetas. Schela, şubredă, de lemn, din apele galbene şi largi slujea unei aşezări alcătuite dintr-un turn pătrat, făcut din lut şi scoici şi din bordeie la fel clădite. În bătaia vântului şedeau înfipte grătare de lemn uriaşe, pe care morunii spintecaţi îşi zvântau carnea grasă, roşcată, sfârtecată, acoperită cu zgrunţuri albi de sare. Pe drumul până la turn, pe jos – alte grătare care înlesneau mersul, iar în hârdaie mari – icre, lapţi şi măruntaie sângerate.
De sub turn se deschidea un drum de apă, ca o uliţă lichidă, pe care, în loc de lespezi, înfloreau nuferi albi. Iar de departe, din fundul cotit al acestei uliţe mişcătoare, se auzea neîncetat un croncănit, un cârâit şi ţipete de păsări puzderie şi un fâlfâit sonor de stoluri compacte de zboruri grele, uşoare, curbe, în zigzaguri sau ţâşnite drept în sus, ca suliţele. Mulţimea felurită a înaripatelor dădea priveliştea aceasta şi zgomotul neobişnuit.
Când navele s-au înşirat numai câteva lângă schela prea scurtă, având precădere cele rotunde de comerţ, care trebuiau să încarce, o pulbere arămie de apus începuse să cadă pretutindeni. În ea juca o lume vioaie de insecte, cu zbor moale de fluturi, zbârnăitor şi metalic, de libelule mari şi agitate, şi subţire cântec de muşte şi ţânţari, dând o podoabă vie de smalţ întregului cuprins. Miros greu de peşte, de mâl şi miros de om asudat în muncă se amesteca cu duhoarea fundului mâlos al apelor dulci şi stătute, făcând pe călător să tânjească după aerul proaspăt, larg, permanent primenit al mării.
Thrasybulos asculta cu atenţie greceasca scâlciată a sclavilor răsculaţi, în care dialectul străin deforma, împreună cu o pronunţie neobişnuită, cuvintele. Mai ales navarhul a avut greutăţi de înţeles la rostirea Lăţosului, pe care Aetas l-a prezentat oa pe un locotenent al său. Acesta l-a lămurit că-şi pusese un lanţ de iscoade, cu ajutorul căruia era zilnic informat de cele ce se petrec la Histria. Iar Aetas i-a completat navarhului că o legătură aidoma au şi cu moşiile cetăţii, unde aşteptau Zoltes şi Canites. De la ei şi numai de acolo puteau dobândi, pe un drum ocolit până aici, grânele, după cum peştele sărat şi afumat aşezarea aceasta îl dădea. Histria era tăiată de bogăţiile ei. Trăia deocamdată din rezerva hambarelor şi minciuna serbărilor. Când va veni însă ziua socotelilor, mâncările astea n-aveau să-l sature nici pe Theodotos, nici pe Genaios cel bătrân, nici pe Tanusa. Şi spunând lucrul acesta, Aetas râdea, îşi freca mâinile, iar Lăţosul se bătea singur cu pumnii în coaste.
Thrasybulos cunoştea bine desfăşurarea serbărilor plănuite la Histria din veştile primite încă înainte de plecarea din Callatis. De aceea, el îi ceru lui Aetas ca, prin legăturile lor, să-l anunţe amănunţit de ziua jertfelor taurilor negri. Trebuia să urmeze cu alai de flotă intrarea în port a statuii lui Poseidon. Şi aceasta era ziua şi clipa în care Thrasybulos avea de gând să asedieze Histria. Planul său se bizuia nu numai pe mulţimea histriotă şi soldaţii chemaţi şi ocupaţi cu rosturi sărbătoreşti, dar şi cu tulburarea cugetelor. Marele şi noul zeu, îngăduind chiar în ziua triumfalei sale intrări în cetate asedierea ei, avea să fie mai puţin marele şi puternicul zeu. Şi lupta va fi astfel, gândea Thrasybulos, mai dinainte pe jumătate câştigată.
Deocamdată însă veştile erau întârzielnice. Se aflase că la Histria, din cauza furtunii, serbările se amânaseră. Cetatea îşi pierduse frumoasa ei podoabă, smulsă de vijelie. Se vestejiseră ghirlandele şi valtrapurile, se prăbuşiseră foişoarele, se umpluseră cu apă săpăturile pe planul noului templu, care trebuia sfinţit şi început, dar mai ales se aflase că, pentru a pluti în siguranţă cu încărcătura de preţ a statuii, întregul alai de corăbii histriene aştepta în portul Olbiei să se domolească larga hulă, care după furtună mai frământa marea.
La adăpostul acestui răgaz, navarhui Thrasybulos dăduse poruncă de încărcare şi aştepta şi convoiul carelor cu două roţi pline, trase de boi pe un drum de uscat mai scurt, să aducă încărcăturile de grâu de la moşiile cetăţii stăpânite de sclavii răzvrătiţi. Una dintre corăbii avea să încarce peşte, cealaltă grâu, iar din pădurile de grinduri, dintre apele Histrosului, câţiva buşteni de pini răşinoşi, buni pentru facle cu lumină albă şi plete de fum parfumate. Plătise marfa aceasta deîndată, în bune drahme ateniene cu chipul Palas Atenei, încheind astfel cinstit socotelile negustoreşti. Spiritul său vioi nu sta însă lânced în aşteptarea de fapte, ci cerceta neîncetat în jurul său privelişti, pământuri, jivine şi oameni. Şi de bună seamă că nici Herodot, el însuşi, nu-şi strânsese şi împachetase mai cu grijă tabletele de ceară în călătoriile sale, decât navarhul Thrasybulos pe ale lui, acoperite cu un scris înflorat, în aşteptare de negoţ şi de luptă.
Se îngrămădeau pe tablete observaţii, impresii, simţiri felurite şi noi.
„Am fost chiar astăzi – scria el – împreună cu Aetas, pescari de monştri marini. Când am intrat cu luntrea în marea tulbure şi îndulcită, morunul se zbătea prins în cârlige. Pescarii au tras de otgon şi a ieşit din apă un cap mai mult lat, ca o mască de tragedie, cu rât. A ameninţat spre noi, lăbărţându-şi urechile acoperite de câte un ghem de stele din oase cenuşii. Era puternic peştele, se zbătea şi ne ameninţa luntrea. Atunci Aetas, ca să-mi facă cinste de musafir, mi-a dat ciocanul. Era o măciucă grea de stejar, lucioasă şi pătată de sânge. De-abia am ridicat-o cu două mâini. Când am plesnit cu toată puterea, mi s-a părut că sparg ţeasta unui taur. A ţâşnit sângele şi morunul a căzut în mare, de unde l-au scos. Pentru prima dată vedeam pescuindu-se cu măciuca…”
În altă parte, navarhul scria despre viaţa care fierbe prin locurile astea într-o veşnică dospire:
„Din moliciune şi grăsime de boabe şi grăunţe mici, rotunde ca meiul cald, încropit, roieşte un altfel de mei de viaţă vie, mărgele mărunte, agere, mişcate, colorate, care nu ştii de unde vin, unde se duc, cât stau, cât trăiesc, dar sunt. Cresc sugând la ugere de apă şi soare şi duc cu ele taina unor forme pe care nu le bănuim încă. Din apa verde, şi adâncă, şi caldă, din boabe culese şi vii, mâine poate se nasc raci, peşti, salamandre, păsări, animale. Din taina şi puterea apei – toate schimbările şi creşterile astea fără sfârşit.”
Iar în altă parte, Thrasybulos se întorcea înspre oameni care „… sunt sclavi, pentru că noi spunem aşa, dar nu sunt dintr-o stare a firii lor sclavi, dintr-o stare care să iasă din ei, ba dimpotrivă, ei duc munca pretutindeni”.
Pe munciţii de aici şi înhămaţii la munci istovitoare şi grele el îi asculta seara cum cântau la focuri şi se înspăimântă de gălbejeala şi slăbiciunea lor. „Am stat lângă unii când îi cuprindea boala care bântuie pe aici. Dogoresc cum dogoresc cuptoarele încinse şi ei tremură, totuşi, de frig. Mulţi dintre ei îşi muşcă limba de zguduirea frigurilor. Dar le trece după un timp şi îi apucă şi îi lasă o zi da şi o zi nu. Şi zeul lor cel mai mare, al geţilor băştinaşi, e un zeu tămăduitor. Ca şi Apollon al nostru, el e făcut în gândul oamenilor din boală şi pentru boală…”.
A stat aşa Thrasybulos câteva zile, umblând cu pasul său, purtat în cârcă în mlaştini până la brâu, pentru a vedea şi cerceta. În a patra zi de la sosire, seara, lângă foc, a picat un crainic rupt şi obosit, vestind:
— La Histria au început serbările! Poimâine se jertfesc taurii negri, iar în ziua următoare soseşte flota şi zeul!
Thrasybulos a trimis atunci un călăreţ la Zoltes şi Canites să pornească de îndată înspre cetatea ce avea să fie prinsă din două părţi. El însuşi, înainte de a se lumina de ziuă, avea de gând să ia drumul. Lăsă două triere cu corăbiile încărcate aci, în siguranţă, cu tabletele lui mai ales, trimise patru triere să stea în faţa Histriei, ca o putere ocrotitoare, iar el cu hopliţii în arme pornea pe vechiul drum de care, spre sud. Tabăra lui Aetas putea să pornească şi ea în voie spre zidurile Histriei, dincolo de care oamenii petreceau.
S
osise, în sfârşit, şi ziua amânată a începutului de sărbătoare. O căldură dogorâtoare de miez de vară se lăsa greu peste cetate, cu linişte când nu era larmă de goarne şi de tobe. Flamuri albe cu chenare albastre, frânte, fluturau la colţurile caselor şi ale templelor. Crengi verzi atârnau la încheietorile porţilor, buchete de maci roşii şi viorii împodobeau inelele şi clanţele intrărilor. Toate ivărele erau trase, uşile băteau întredeschise, slobod se putea circula pretutindeni. Oamenii erau atenţi la toate semnele de vară; la căldură, la linişte, la uscăciunea vântului uşor, la zborul gâzelor şi al păsărilor. Lebedele, stârcii şi pelicanii erau arătaţi cu degetul pe adâncul albastru al cerului, când îşi schimbau locul dintr-un lac în altul, rândunelele erau urmărite în zborul lor săgetat – şi toate faptele astea se adunau în vorbe şi se răstălmăceau ca tot atâtea semne, date de zeul cel nou şi puternic, din mulţimea atributelor sale de vară. Zeu al creşterilor şi el, al fărâmiţării şi înmulţirii vieţii din fierberile umede ale gârlelor, izvoarelor şi ochiurilor stătute de apă, Poseidon era urmărit cu bucurie şi satisfacţie în toate manifestările lui blajine, în mişcarea feţei acesteia universale şi surâzătoare a lui, spre deosebire de încruntarea în forţele de iarnă, sălbatic dezlănţuite în luna care îi poartă numele, vremea furtunii şi îngheţurilor.
Unii, printre pâlcurile de cetăţeni strânşi pe străzi în haine de sărbătoare, vesteau cutremure. Era iarăşi un atribut, o manifestare de seamă a zeului. Stăpân al cutremurelor! Alţii protestau şi negau posibilitatea unor asemenea întâmplări. Era adevărat că Poseidon era zeul cutremurelor, spuneau ei, dar în ipostaza de iarnă, iar nu de vară, când e numai blândeţe. Şi o lungă şi pasionată discuţie se aprindea, se întindea pretutindeni, stârnind la cei mai isteţi argumente, iar la cei mai simpli şi temători o frică înspăimântătoare. Spaima aceasta de un lucru ce nu putea fi nici prevestit şi nici controlat trecea ca un fior prin bucuria generală.
Ceea ce dădea uitării, din când în când, groaza de cutremure cu afirmare de viaţă şi gingăşie, cu un mare curaj în frăgezime neştiutoare era cortegiul Taureilor, care trecea cântând pe străzile cetăţii, înspre Acropolă, unde aştepta temelia, planul săpat între templul Afroditei şi al lui Apollon, al celui de-al treilea templu, cel viitor, închinat lui Poseidon.
Taureii erau cele mai tinere vlăstare ale unei confrerii închinată Taurului Mării. Un imnograf compusese cu caznă imnurile pe care copiii, îmbrăcaţi în alb, încununaţi cu alge şi buchete de maci în mâini, le cântau pe străzi.
În zilele următoare, cântecele lor aveau să răsune în Odeonul pregătit pentru serbări. Copiii erau toţi orfani, crescuţi şi îngrijiţi de cetate. Toţi erau odrasle de cetăţeni liberi.
Când au urcat din Agora înspre Acropolă, copiii cântăreţi s-au înşiruit câte doi la umbra unui vechi zid, care sus avea gratii. Semăna cu o închisoare pe dinafară. El despărţea parcă o şcoală, după larma de glasuri tinere ce se auzeau amestecate de dincolo de tristeţea şi masivitatea aceasta de piatră. Şi copiii cântăreţi de pe stradă, simţind alături pe alţi copii, au încurcat frumoasa rânduială a cântecului lor şi, curând, arătându-şi unul altuia zidul, o gălăgie fără graţie, dar cu putere de viaţă şi vioiciune, răspunse de pe stradă celor ce stăteau închişi dincolo de zid. Cu greu, pedagogii şi imnograful au măsurat iar pasul şi au dat tonul. Micii cântăreţi se aliniau, ascultau, începeau să cânte încurcat, cu capetele întoarse spre zidul cenuşiu, care râmânea în urmă cu larma lui. Ei nu ştiau că dincolo de el stăteau închişi copiii care, în vremuri grele de economii ale Histriei, erau poşidic de sclavi, mâncând mai mult şi producând, şi destinat, după sfatul lui Genaios cel bătrân, pieirii. Fuseseră culeşi copiii aceştia, prunci de la un an până la cinci, de pretutindeni, din bordeie, din bucătării, din grajduri, de la mame şi de la părinţi, închişi încă dinainte de furtună într-o veche temniţă nefolosită şi uitaţi acolo. Uliţa fiind dosnică, de bună seamă că, după sărbători, îşi vor mai aduce aminte de ei şi îi vor căuta, pe câţi îi vor mai găsi.
Cortegiul s-a încheiat în piaţa cetăţii, Agora largă, împrejmuită de ziduri înalte, între palatele lui Genaios şi Tanusa. După o aşteptare îndelungată s-au aşezat în frunte doi sclavi puternici, acoperiţi doar cu fâşii albastre peste şolduri, purtând pe prăjini culcate stema Histriei, grea, săpată în lemn, vulturul şi delfinul, mai înaltă decât o statură de om. Veneau apoi suliţaşii cu scuturi de argint şi goarne drepte şi răsunătoare. Ca o turmă nevinovată urmau Taureii, magistraţii, apoi preoţii lui Apollon şi ai Afroditei şi, în sfârşit, noul preot învestit al lui Poseidon, bătrânul Genaios. Purta o cămaşă lungă, verde, dintr-o ţesătură grea, pe care flutura un fel de largă pelerină albastră, străvezie. Neregulate broderii de argint înspumau pe veşmintele astea, care voia să întruchipeze marea, elementul stăpânit de Poseidon.
Întunecat la faţă şi strâns subţire în toată fiinţa lui deşirată şi osoasă, Genaios se silea să pună un zâmbet pe faţa încruntată. Venea după el jertfa, animalul care trebuia sacrificat, fiind şi el închinat lui Poseidon: un frumos armăsar alb, ţinut în frâu cu zăbale de argint de doi sclavi. Era din grajdurile lui Tanusa, dăruit de rege cetăţii pentru această împrejurare, ca semn de măgulire şi îmbunare, în vederea unei arenzi ce se cerea totuşi scăzută faţă de zilele grele prin care trecea Histria.
Genaios pregătise cu meşteşug o manifestare pentru rege. Mulţimea îl lăuda cu aclamaţii pentru darul armăsarului alb.
— Slavă ţie, Tanusa! E calul frumos ca ziua de azi!
— Mulţumim pentru podoaba hergheliilor tale!
— Fie ca sângele lui să ne fie tuturor de folos!
Aşa se ridicau din toate părţile strigăte de mulţumire. Regele păşea rar, alături de Theodotos. Ei doi mai purtau la Histria chitonurile solemne şi grele. De purpură stacojie al lui Tanusa, galben ca şofranul al lui Theodotos. Pe ele, o lucrătură de fir de aur închipuiau desene felurite, aruncate geometric, ca pe hainele largi ale unor preoţi chaldeeni. Theodotos, ca şi Genaios, se silea să zâmbească.
Tanusa sta însă cu faţa lui lată împietrită. Din când în când ridica numai braţele amândouă, răspunzând la saluturi, şi le lăsa grabnic în jos, facând să sune mulţimea de brăţări, când din mulţime, bine aşezat în câte o scurtă tăcere, izbucnea un glas:
