— E cam băut zeul! străpunse o altă voce – şi iară un clocot de râs.

Dar zeflemeaua nu putea ţine prea mult. Şi aşa s-a întâmplat. Uşor, ea a trecut la socoteală mai întâi şi apoi la tulburarea mâniată.

— Şi cât ne-a costat tărăşenia asta? a întrebat în cele din urmă un glas gros, grav, dintr-un piept puternic.

— Bani mulţi şi grei, după cum se vede! îi răspunse un altul.

Şi dialogul, de data aceasta, pe cheltuieli pentru argint, pentru aur, pentru statuie, creştea. Dădea la o parte, cu fiecare întrebare ce aştepta, desigur, de mult să fie pusă în faţa tuturor, în faţa poporului, neguri în grosimea cărora se strânsesera averile şi se chinuiseră oamenii. Fiecare vorbă era o lumină care se făcea, era un văl care se smulgea. Lucrul se petrecea şi se schimba iute şi cu zvâcnire. Genaios abia putea să-l urmărească, îngrijat cum era, dar simţea cum creşte primejdia în jurul sau. Se adâncea frământarea, se închega mişcarea, întocmai cum un nor care călătoreşte şi aruncă o umbră rece într-o zi de vară schimbă deodată înfăţişarea holdelor liniştite.

Vorbele începute cu zeflemele şi ajunse la socoteli schimbară sufletul mulţimii. Părea bătută de vântul răscoalei şi începuse să tălăzuiască. Costumele, înşirate armonios în şiraguri colorate, cu câteva clipe mai înainte, acum se amestecau. Oamenii se înghesuiau, făceau noduri frământate de-a lungul digurilor şi mai ales se mişcau trecând de la goluri la aglomeraţii.

Genaios îşi dădea seama că pierduse lupta fără să spună un cuvânt. Mai încercă zadarnic să oprească mişcarea, să se facă ascultat cu gesturile lui largi. Dar nimeni nu se mai uita la el. Murmurul şi mişcarea se îndreptau spre alte drumuri.

Mocnea totul în mişcare şi zvon, când deodată un huiet şi o larmă crescură de jur împrejur. Din apus, cetele lui Zoltes şi Canites trecuseră de poarta cetăţii. Când s-a întâlnit cu rugul fratelui său, Canites şi-a strunit calul, a oprit oştenii şi le-a arătat cu braţul întins, tuturor, pe Tanusa. A făcut apoi un gest larg, ca şi cum ar fi rotit o coasă nevăzută, care vrea să spună că pe drept i s-a curmat viaţa regelui trădător. Apoi, cerând o torţă, se apropie şi dădu foc rugului la cele patru colţuri. Buştenii răşinoşi începură să trosnească, o mireasmă dulceagă se risipi în aer şi Tanusa se acoperi de flăcări. Canites, după această faptă ce cuprindea în ea şi înrăire, dar şi o cuminte şi interesată ascultare a datinelor strămoşeşti, încălecă şi intră în cetate în fruntea gloatelor, alături de aliatul său.

Dar nu numai din apus Histria era năvălită. Din miazănoapte, cu un pas mai grăbit şi mai iute, ieşiţi de sub geana pădurii în care se ascunseseră, veneau sclavii răsculaţi, în frunte cu Aetas. Lăţosul căzuse într-o agitaţie şi o bucurie vecine cu beţia. Lăsându-se târât de trei dulăi puternici cu zgărzi de piele şi cuie, cu care lupta braţul său puternic, ţinând cu braţul celălalt sabia scurtă ce-i bătea de coapsă, era purtat de un mers săltat, ce semăna aproape a zbor. Cu greu ceilalţi se ţineau după el. Dar veneau toţi cu un pas grăbit, mânaţi de aceeaşi sete de luptă şi răzbunare. În urma lor, liniştit, cu oamenii inimos orânduiţi, înainta navarhul Thrasybulos, mulţumit încă de faptul că Histria îşi deschisese porţile fără vărsare de sânge.

Cei dintâi au ajuns în agora oamenii lui Aetas. Pe uliţele dinspre Acropolă şi port începură să mişune asediatorii, apro-piindu-se. Homericus, în fruntea unei cete numeroase de armurieri, tăbăcari, zidari, negustori înarmaţi cu securi şi suliţi se apropia, strigând puternic, să dea ajutor oastei lui Thrasybulos.

Genaios cel bătrân, văzând că sunt ameninţaţi, sfătui în grabă pe Theodotos să strângă suliţaşii şi arcaşii, câţi mai avea, în jurul templelor lui Apollon şi Afroditei, transformând în cetăţuie cartierul sacru. Şi n-a trecut mult până să înceapă lupta cu zbor de săgeţi frânte de coloanele templelor, dar şi înfipte în carne, aducătoare de moarte. În Histria, sub templele ei, se luptau vechii stăpâni, moştenitori ai cetăţii din tată în fiu, cu oamenii care îşi cereau dreptul la viaţă. Mulţimea din cetate, pregătită şi purtată de Homericus, uitase serbările şi statuia răsturnată în portul împotmolit, pentru libertatea care mijea.

Ţintaşii de la picioarele templelor erau buni ochitori. Trăgeau şi se ascundeau apoi cu îndemânare după coloane. De aceea, lupta începuse să se facă tot mai grea. Atunci mintea în neîncetată lucrare a priceputului strateg Thrasybulos a născocit o armă neobişnuită pentru asedierea Acropolei. A închipuit-o mai ales din marea lui dragoste şi respectul pe care-l avea pentru viaţa omenească. Dorea, desigur, înfrângerea vechii Histrii, de aceea răspunsese din rada de la Callatis chemării prietenului său Genaios cel tânăr; dorea ca spiritul democratic al Atenei sale să domnească pretutindeni; dar dorea toate lucrurile acestea, pe cât s-ar fi putut, cu cât mai puţine pierderi. De aceea, el aşeză la picioarele Acropolei asediate maşinile sale de război. Erau un fel de morişti cu aripi lungi care se învârteau sub puterea unei roţi. Pe drumurile străbătute până aproape de cetate, Thrasybulos întâlnise bogatele prisăci, aşa cum se găseau pretutindeni prin pajişti, zăvoaie şi dumbrăvi, în jurul Histriei, vestită prin negoţul său cu miere şi ceară. Şi navarhul strânsese stupii, drept armă. Albinele agitate se înghesuiau înainte la urdiniş ca o apă vâscoasă, când din porunca strategului stupii au fost aşezaţi fiecare pe câte o aripă de morişcă. Din rotire au fost aruncaţi foarte sus şi după un drum curb prin aer au căzut şi s-au spart în spatele asediaţilor.

Roiul lovit şi asmuţit din fiecare stup a zburat ca un nor ameninţător, muşcând. Pe mâini, pe faţă, pe braţe, arcaşii au fost înţepaţi cu furie şi chiar cei ascunşi în templu n-au scăpat de furia albinelor, care pătrundeau pretutindeni. Săgeţile trimise de pe Acropolă se făceau tot mai rare, soldaţii fiind orbiţi de valul acesta metalic de insecte înfuriate.

Între timp se apropiau şi cetele conduse de Zoltes şi Canites. Coloanele se uneau, armata asediatoare se îngroşa, iar mulţimea cetăţii – mici negustori, meseriaşi, meteci – se lega cu cei ridicaţi împotriva vechilor stăpâni. Deodată, un glas s-a auzit din tumult:

— Să ne dea copiii! Au voit să-i omoare pentru că mâncau prea mult!

Unii ştiau că era vorba de copiii închişi ai sclavilor. Alţii aflau atunci. Vorbele necunoscutului au fost ca lovituri de bici peste ochii mulţimii. S-a frământat amestecul acesta de oameni şi s-a lăsat agitat şi dezlănţuit. În fruntea puhoiului stăteau doi măcelari laţi, cu gâtul gros şi capul mic, pierdut între umeri. Sub frunţi joase, năpădite de un păr des, ochii rotunzi şi ascuţiţi priveau cu mânie.

— Uite-i pe copiii lor zdraveni, gătiţi şi împopoţionaţi! urlă unul din măcelari şi se repezi cu un cuţit lat, de despicat vite, înspre Taurei, care, părăsiţi de conducători şi imnografi, se strânseseră ca un stol de vrăbii ameninţat de uliu. Degetele butucănoase se şi înfipseseră în părul mătăsos al celui mai apropiat copil, când peste braţul puternic al măcelarului se lăsă o mână salvatoare.

— Ei nu sunt vinovaţi! Lăsaţi copiii în pace! Eliberaţi-i pe ceilalţi! Vă poruncesc!

Măcelarul, surprins, din mintea lui joasă a încremenit şi n-a mai ştiut ce să facă. Privea la omul din faţă, care cu chipul său prelung, liniştit, încadrat de o uşoară barbă, comanda. Din gloată, atunci, s-a strecurat cineva, Homericus chiar, cu enormul său ciocan în mână, şi i-a strigat măcelarului:

— Ascultă-l! El e tânărul Genaios.

Sub Acropola ce mai trebuia urcată, acum, când apărarea se făcuse tot mai slabă, Genaios şi Thrasybulos s-au îmbrăţişat, cel dintâi mulţumind cu căldură de ajutorul dat.

Când au intrat şi au ocupat templul lui Apollon, în care se refugiaseră stăpânii căzuţi, Theodotos a rămas în umbră. Genaios tatăl a ieşit înaintea fiului său:

— Spânzură-mă, dacă vrei, tu eşti stăpânul! îi zise cu un glas aspru şi împreună braţele pe piept.

— Nu, tată, răspunse celălalt. Nu veţi muri, veţi părăsi însă Histria!

— Exilul, aşadar?

— Da, şi pentru totdeauna. Alegeţi-vă locul!

Şi după o tăcere grea, în care bătrânul Genaios s-a înţeles din ochi cu Theodotos şi cu ceilalţi, el rosti:

— La Tomis!

— Fie după voia voastră!

*

Cetatea căzuse toată în mâinile răsculaţilor. Suliţaşii şi arcaşii trecuseră şi ei de partea lor. Cetele se uniseră, punând mâna pe fort şi arsenale. Dincolo de ele se vedea o casă arzând, şi un grup de sclavi ai cetăţii alerga spre ea.

În timpul acesta, Zoltes vorbea mulţimii, care îi aclama pe biruitori. Băştinaş în vechea cetate din spiţa geţilor, Zoltes a ridicat braţele, a strigat mulţimea şi a chemat-o să aleagă ca pe un nou prim arhonte al Histriei pe Genaios cel tânăr. Mulţimea de meteci, negustori, meseriaşi de tot felul a strigat puternic numele lui Genaios, care acum nu-l mai arăta decât pe Genaios cel tânăr.

Biruitoare, cetele se împrăştiau. Geţii urcau, în frunte cu Aetas, spre vechile lor aşezări din cotul Histrosului sub muntele, comat, unde aveau s-o regăsească pe Gema veghind la mormântul fiului ei. Iar sclavii răzvrătiţi în cherhanale, care luptaseră pentru libertate împotriva vechilor tirani, se reîntorceau, vechi meşteşugari, ca oameni liberi la luntrele şi vântrelele lor.

Ziua aceasta a victoriei n-a apus până ce n-a văzut plecând pe drumul exilului pe foştii stăpânitori. Într-un car înalt, pe două roţi pline, din lemn dintr-o bucată, Theodotos şi fostul preot de câteva zile al lui Poseidon, bătrânul uscat care nu putea duce o jertfă până la sfârşit, au pornit spre Tomis. În pasul agale al boilor înjugaţi, carul cu exilaţi se depărta încet, străjuit de câţiva călăreţi.

Se lăsa seara peste drumul acesta lung, tras prin viroage şi buruieni de-a lungul mării, până în cetatea vecină, care avea să facă o primire îndoielnică noilor veniţi. Exilaţii nu erau bineveniţi nicăieri şi nici mari înlesniri nu aveau. Gândeau în tăcere aceasta, precum şi la dugheana de piatră cu două încăperi, în care lăcomia lui Smikros poate mai uitase câteva lucruri de folos. Un zeu mare, a cărui scurtă putere încetase, nu putuse acoperi înşelăciunea oligarhilor asupritori, ahtiaţi de averi nesfârşite.





n palatul regelui Tanusa, intrat în stâpânirea cetăţii, răsunau prin încăperile pustii paşii noilor veniţi. Se ridicaseră strajile, se doborâseră cele trei prăjini cu tidve de cai albe şi uscate de lângă poartă, pierise orice urmă a stăpânirii lui Tanusa. Tot ce cuprindeau încăperile era de mare preţ, de la amforele şi cupele lui Duris până la Afrodite de marmură din Paros şi bijuterii lucrate cu migală în munţii acoperiţi cu păduri ai Daciei îndepărtate. Stofele erau bogate şi bătătoare la ochi, lăzile din Cos şi din Milet străjuiau pereţii în armăturile lor de aramă, încheiate în abanos şi cedru; modele meşteşugite şi corăbii minuscule egiptene şi ateniene stăteau ici-colo pe laviţa de marmură şi era plin un coş bogat din împletitură de argint cu manuscrise de preţ, de la Hesiod şi Homer până la poeţii mai noi. Şi pretutindeni, în palatul acesta, colivii multe, cu fel de fel de păsări, care, uitate, flămânzeau, se agitau şi cereau să mănânce, fiecare pe limba ei. Erau stăncuţe şirete şi guralive, grauri, sticleţi şi privighetori, după cum erau şi păsări străine, cu penajul în multe culori, lucrat ca în puf, sau cu aripi lungi, lustruite şi viu colorate. Iar în bazinele mari şi mici, în care apa se oprise, pluteau peştii mării apropiate sau cei ai îndepărtatelor mări, aduşi cu grijă în borcane de mică.

Genaios, Thrasybulos şi Zoltes, care îşi căpătase libertatea, ca şi Aetas, cu deosebire numai că el rămânea în cetate, intrau cu un pas rar şi prudent în bogăţia aceasta uimitoare, întovărăşiţi de Kita, bună cunoscătoare a palatului. Priveau cu încântare, întârziind fiecare în colţul cel mai atrăgător înclinărilor sale.

Lucruri de seamă se întâmplaseră în cele câteva zile, de la asediul cetăţii şi răsturnarea lui Theodotos până la vizitarea palatului lui Tanusa. Cetatea aclamase pe Genaios cu aprobarea faptelor ce se cunoscuseră de toate stările şi meseriile. Mulţimea se schimbase curând într-o adunare largă – mai puţin glasul sclavilor, al străinilor şi al femeilor. Ea alesese sfatul în care, de data aceasta, intrau nu numai posedanţii de moşii, de corăbii, de bunuri şi de sclavi, ci şi negustorii şi meşteşugarii tineri, de tot soiul. Se alesese apoi de către ecclesia, cum se numea adunarea poporului, şi colegiul de arhonţi care avea să cârmuiască viaţa cetăţii. Şi în fruntea acestui colegiu, hegemon, cu rânduiri civile şi militare, fusese aşezat Genaios, care îndeplinea şi însărcinarea de navarh autocrat, amiral cu depline puteri. Astfel, ridicat de Histria, cetatea sa, Genaios sta acum alături, prin înalta funcţiune, de prietenul său, Thrasybulos atenianul.

Histria se aşeza acum pe temelii noi, prin chemarea în sfatul cetăţii al tuturor stărilor libere ce munceau să-i îmbogăţească şi să-i înfrumuseţeze viaţa. Totuşi, legătura cu vechiul trecut nu fusese ruptă, ba dimpotrivă. El era reamintit prin reînnoirea şi orânduirea precisă a celor patru triburi gentilice ioniene, aşezate cu veacuri în urmă din lumea miletană, la întemeierea cetăţii.

Drepturi necunoscute sub conducerea autocrată a lui Theodotos se dădeau acum oamenilor liberi; preţuirea la fel a cetăţenilor, oricare le-ar fi fost meseria sau originea; egalitatea tuturor în faţa legilor şi libertatea pentru toţi de a lua cuvântul în faţa judecătorilor, dar mai ales în faţa adunării poporului. Erau drepturi care stăteau alături de cele date de Atena democrată cetăţenilor ei.

Dar fireşte că în această schimbare politică din vechea Histrie dăinuia hotarul pus de vremurile acelea ale orânduirii sclavagiste.

Aclamaţiile zilelor hotărâtoare fuseseră puternice, dar nu fără glasuri răzleţe şi înrăite. Se strigase în clipele de linişte, dar şi puternic, din colţuri tăinuite ale portului, că în bucuria mulţimii care îl ridicase pe Genaios, Histria însăşi era uitată, că zeii ei erau batjocoriţi, mai ales zeul cel mare, Poseidon, a cărui statuie înclinată fusese, într-adevăr, uitată pe corabia împotmolită. Şi mai ales despre moartea portului, despre capriciile mării în înnămolirea şi eliberarea intrării se rosteau glasurile, ca nişte dojene, ce nu veneau însă din grija purtată cetăţii. Şi cu toată bucuria libertăţilor noi, din când în când treceau peste mulţimea adunată clipe grele de tăcere, nu însă de mânie. Viaţa portului liber, sau nu, era însăşi viaţa cetăţii. Aceasta o ştiau toţi. Şi reamintirea recentei înnămoliri adusă de furtună punea o umbră şi o îngrijorare în toate cugetele. Mai ales gândul că Histria era lăsată în voia întâmplării îi îngrijora şi încă din prima clipă a întregii sale răspunderi mai ales pe Genaios.

Dar acestor frământări şi griji avea să le pună capăt mintea pătrunzătoare a lui Thrasybulos. Purtse câteva zile gânduri tainice şi acum urca spre foişorul regelui Tanusa, pentru a arăta celor care îl întovărăşeau planul întocmit de el. Foişorul era înalt de patruzeci, cincizeci de picioare, nu prea lat, clădit din piatră, cu o terasă în vârful său, de unde, roată în jur, se deschidea o privelişte departe, peste mări şi peste uscat. Portul, mai ales, sta scris ca în palmă, cu farul, cu digurile sale şi toate aşezările, până dincolo de şantiere şi arsenal. Se vedea chiar sub vălurile albăstrii ale dimineţii satul de pescari care îl adăpostise pe Genaios în vremuri de restrişte, iar în port, rănită şi răsturnată, corabia împotmolită. Soarele, care îşi făcea loc mai târziu prin aburii dimineţii în această zi de toamnă timpurie, scânteia pe poleiala preţioasă şi pe culorile giganticului Poseidon.

Thrasybulos apropiindu-se de parapetul terasei, cu braţul întins înspre diguri, începu să vorbească:

— De acolo, dinspre miazănoapte, vărsate de gurile His-trosului, marea cară nisipurile spre intrarea portului. Mişcarea aceasta nu încetează nicio clipă şi vine de la fund. Lucrarea apelor, a valurilor este întâmplătoare, şi dovada vi s-a făcut că o furtună a despotmolit portul, după cum o alta l-a împotmolit. Împotriva nisipurilor plutitoare ce vin cu valurile şi prin valuri trebuie dusă lupta. Şi aceasta nu se poate decât cu ajutorul unui dig care să le stăvilească. Dincolo de el să crească fundul, să nască o împotmolire mai întâi, apoi – ieşit din apă – un ţărm nou, lăsând dincoace de el, întreagă, libera adâncime portului.

Apoi Thrasybulos, desfăşurând un papirus ca pe o lungă fâşie gălbuie, arătă pe el planul pe care-l trăsese în clipele sale de născocire inginerească:

— Iată aici, lămuri el, în faţa farului e un dig care se află pe planul meu, dar iata-l şi colo, albind în albastrul mării. Lângă el stă corabia răsturnată, pentru că acolo vin şi se strâng nisipurile. Dacă spre digul acesta, spre miazănoapte, am construi un alt dig pieziş – iată-l aci, pe plan – care să oprească invazia dunelor submarine, am salva de împotmolire portul Histriei, pentru un timp, cel puţin. Am studiat şi curenţii, şi vânturile şi nu cred că adâncimea va fi prea mare. Desigur, lucrarea va fi costisitoare. Dar palatul acesta bogat are destule lucruri în el de mult preţ, care mai pot fi folosite şi altfel decât spre desfătare, ci pentru binele obştesc. Şi apoi însăşi statuia zeului, care aşteaptă să apere cetatea, într-un anumit fel poate fi folosită şi ea. Arătaţi oamenilor că Taurul Mării, spre binele Histriei, mai degrabă decât un templu a vrut un dig ridicat din aurul şi tot ce are de preţ statuia lui. Şi cei cu mintea ageră vă vor crede şi vă vor înţelege!

Şi Thrasybulos zâmbi uşor, cu o licărire în ochi. Genaios privi în jurul său. Îi răspunse hotărât, cu privirea lui albastră, Zoltes. Kita avu o licărire de bucurie sub gene. Dar tăcu, nu rosti niciun cuvânt.