— Totuşi sunt aducător de veşti, răspunse flăcăul, sunt şi lucruri pe care trebuie să le ştiţi şi care nu îngăduie întârziere.
— Mi le spui mie şi e ca şi cum le-ai spune lor! E totuna, toţi mă ascultă, se încăpăţână femeia.
— Te vor întreba de unde le ştii.
— De la o iscoadă rătăcită, le voi spune.
— Şi eu să mă ascund? De ce? Şi rostind cu o anumită înflăcărare vorbele astea, Thrax, mlădios şi puternic, sări deodată în picioare, cu braţele întinse.
Gema tăcu. Cu fruntea în pământ şi tâmplele în pumni, ea nu îndrăzni să privească în ochii fiului său.
— Făcut-am vreo faptă rea? Mă urăsc? Vor să mă pedepsească? De ce? De ce, mamă? O, cum ştii tu să mă lipseşti nu numai de bucuria reîntâlnirii cu tine după atâţia ani, dar cum ştii, mai ales, să mă lipseşti de mândria celei mai de seamă fapte la care visez de mult: lupta şi jertfa pentru libertatea neamului meu.
Gema ridică fruntea şi sări şi ea în picioare. Erau acum unul în faţa celuilalt, privindu-se cu linişte. Ochii mamei mângâiau, ai lui Thrax aşteptau şi întrebau. Femeia îşi întinse braţele amândouă şi-şi aşeză mâinile pe umerii fiului său.
— Jertfă ai spus, rosti ea. Dar dacă ar fi jertfă fără de glorie?
— Nu te înţeleg, şopti Thrax.
— Vezi tu, fiul meu, la noi, geţii, sunt datini vechi şi crunte. Dacă voinţa celor de colo – şi ea întinse braţele înspre bordeiele prizonierilor lui Tanusa – te-ar arunca sub puterea unei asemenea datini?
— Aş primi bucuros, răspunse Thrax de îndată.
— Fără luptă frumoasă şi bărbătească?
— Fără!
— Fără slava oşteanului şi poate a conducătorului?
— Fără!
— Sub nebunia sfântă a celor care, înflăcăraţi, pornesc la luptă?
— Da! dacă datina aceasta, oricât ar fi de nebună şi de nefirească, dă puteri şi sporeşte cugetul încordat al luptătorilor, fapta mea ar avea şi ea o vitejie, o altfel de vitejie. Dar nu ştiu despre ce vrei să vorbeşti, mamă.
— Nici să nu afli vreodată, fiul meu! Aşa aş dori!
Cu aceste cuvinte, Gema crezu că se lepădase de slăbiciunea ei şi de temerile care o mânaseră să iasă în calea fiului său. Clipele moi şi înduioşate abătute în sufletul ei i se părură spulberate de pilda virtuţilor eroice ale fiului său, mărturisite cu tot devotamentul şi modestia, dar şi cu toate puterile sufletului său. Şi ca şi cum ar fi fost scăpată de grijile mamei, regăsindu-se pe ea însăşi în hotărâre şi voinicie sufletească, Gema, aruncându-şi un braţ după umerii lui Thrax, rosti cu putere:
— De-i aşa, să mergem la ceilalţi!
Iar când în jurul focului i-a găsit strânşi pe toţi, la răscrucea potecilor dintre bordeie, cu Zoltes şi Canites în frunte, ea a apărut înaltă, hotărâtă, neîndurată nici pentru alţii, nici pentru slăbiciunile ei, şi a strigat cu mândrie:
— Iată-l pe Thrax, fiul meu! E sol şi are multe a vă împărtăşi.
Tânărul get a fost primit cu strigăte, dansuri şi cinste. Le venea, în sfârşit, celor mai mulţi acel care întrupa pentru ei gândul lor de libertate.
Ceva din puterea mamei lui, dar mai ales din farmecul necunoscutului îl îmbogăţea pe Thrax în ochii acestor răzvrătiţi. Apoi el aducea şi veşti despre ziua apropiată a luptei pe care o aşteptau toţi. Când larma şi bucuria tumultuoasă s-a liniştit, Zoltes l-a aşezat pe Thrax lângă el şi i-a dat cuvântul.
— Vin la voi şi iată ce am să vă vestesc. Aşezaţi doi călăreţi pitiţi în afara zidurilor cetăţii, mai încoace de poarta dinspre apus. Şi asta de îndată ce mâine se va face la Histria jertfa taurilor negri, iar poimâine, dacă furtuna nu se va stârni, va trebui să se arate în faţa portului corabia cu statuia lui Poseidon, adusă de la Olbia. Călăreţii să vină atunci grabnic să dea de ştire. Ziua aceasta a fost aleasă pentru atac. O ştiu şi cei veniţi de la gura Histrosului şi aşteaptă la miazănoapte, sub geana pădurii, o ştie şi Genaios tânărul. Atunci şi el cu câţiva vor intra în cetate. S-a ales această ultimă zi a serbărilor pentru că în ea, în Agora cetăţii, se va încheia cortegiul sclavilor ce trebuie trimişi spre vânzare în târgurile mari din miazăzi. Sunt mai ales fraţi de-ai noştri printre sclavii aceştia. Şi apoi, pentru cortegii se vor deschide porţile din apus şi miazăzi. Prilejul va fi bine venit. Acestea sunt veştile, aceasta e măsurătoarea timpului. Sunteţi gata?
— Gata! răsună deodată din sute de piepturi şi Zoltes, în picioare, înălţă paloşul şi arcul cu braţele puternice.
Apoi în tăcerea ce se făcu o clipă se ridică un bătrân. Era get, din foştii sclavi ai lui Tanusa.
— Din câte am înţeles, rosti el cu glasul slab, numai o zi ne mai desparte de lupta şi de atacul cetăţii. Se cuvine deci să trimitem cât de curând pe cel mai bun dintre noi la Zamolxe. Noi, geţii, nu se cade să pornim la luptă fără crainicul acesta trimis la cel din cer. Fără ajutorul lui nu e izbândă. Nu uitaţi asta, fraţilor!
Zise şi se aşeză. Şi au fost multe glasuri de părerea lui. În bătaia galbenă a flăcărilor, ochii cercetau, privirile căutătoare săreau de pe un obraz pe altul, dar nimeni nu îndrăznea să rostească un nume.
Întunecimea şi mişcarea mulţimii au făcut să nu fie luată în seamă paloarea de pe chipul Gemei. Ea privea cu ochi speriaţi aproape spre fiul ei, care, liniştit, stătea aplecat asupra flăcărilor. E adevărat că tot mai stăruitor privirile îl alegeau. Dar el nu le luase în seamă. Se şoptea, se zvonea, se vorbea şi iarăşi ochii îl căutau tot mai stăruitor pe Thrax. Deodată, în tăcerea deplină, în aşteptare parcă, bătrânul get care vorbise se ridică iar, făcu câţiva paşi şi se apropie de Thrax. Dintr-o singură săritură, Gema a fost lângă fiul ei, acoperindu-l cu trupul.
— Nu! răcni ea cu putere. Nu pe el! Căutaţi, mai sunt şi alţii!
Bătrânul, cu pasul încet şi dureros, se opri lângă ea, atingându-i umărul stâng cu braţul întins.
— De ce îţi necinsteşti fiul, femeie? Nu se cade să te porţi astfel cu el. Nu e el cel mai bun dintre noi? Parca aşa am înţeles de mult din tot ce s-a povestit aici despre el. Şi te mândreai, Gema, şi tu!
Atunci Thrax, dând-o cu mânie pe mama sa la o parte, ieşi în faţa tuturor, rostind către bătrân:
— Tu ai spus-o! Eu sunt gata! Ce cereţi de la mine? Gema intră în cercul mulţimii agitate. Părea, în rumeneala focului, o fiinţă zămislită de negurile nopţii, cumplită, ameninţătoare.
— Opriţi-vă, geţi, şi nu încălcaţi datina! răcni ea.
— Noi datina o slujim! răspunse slab bătrânul.
— Nu e adevărat! întoarse femeia. Datina nu cere ca unul să rostească un nume şi ceilalţi să se năpustească pe urma lui. Datina cere tragerea la sorţi, alegere între mai mulţi, şi asta din patru în patru ani. Nu s-au împlinit nici câteva luni de când Zoltes, răzvrătit împotriva cetăţii şi a regelui, a venit lângă noi şi l-am ales ca pe cel mai bun dintre ai noştri. Zoltes e şi a rămas cel mai bun!
Apoi Gema, zbuciumată, cu sufletul la gură, a privit în jur, să vadă dacă a prins puterea vorbei şi judecăţile sale. Uriaşul Zoltes, ridicându-se, rosti cu mare mândrie:
