Cel mai mirat însă de sosirea regelui a fost Genaios cel tânăr. El s-a înclinat totuşi adânc, iar Tanusa i-a răspuns cu un zâmbet familiar şi un clipit din ochi, ca şi cum mai înainte ar fi fost o înţelegere între ei.
În adierea brizei marine, care răzbătea printre coloane, umbra era proaspăta şi răcoarea plăcută la această adunare a aşa numitului sfat, peste care se abăteau din când în când norii parfumaţi ai jertfelnicilor. De departe se auzea glasul cetăţii, ca un murmur de strigăte şi de modulaţii, iar privirea luneca plăcut pe deasupra portului vegheat de farul înalt, pe lângă care, acum, de când iarăşi se liberase şi se adâncise intrarea, treceau corăbiile rotunde şi grele ale negoţului, cu pânze colorate şi prove înalte, vopsite felurit, sau uşoara escadră a Histriei, în manevre.
Cu ochiul său bulbucat şi stins, acoperit de pleoapa obosită, Theodotos privea dar nu vedea şi nu prindea întreaga bucurie din această măreaţă desfăşurare a cetăţii, sub înalta şi înflăcărată zi de vară. Genaios cel bătrân, dimpotrivă, preţuia în clipa aceasta, cu puţin mai înainte de a juca un rol foarte important în sfat, întreaga mulţumire a puterii demult rivnită, în care se simţea crescând.
Regele îşi mângâia barba inelată şi arămie, îşi suna brăţările în aşteptare, scriind semne necunoscute cu vârful toiagului pe lespedea de marmură trandafirie. Mai şedeau pe jilţurile lor de fildeş câţiva mari proprietari de sclavi şi de pământ, care nu vorbeau ci numai aprobau, şi sfatul astfel se încheia. Histria întreagă, în vechea ei orânduire, avea să asculte de hotărârile acestora, oameni nepricepuţi şi lacomi, care nu aveau alt merit decât pe acela de a se trage din întemeietorii cetăţii, pe spiţe legate de-a lungul a câtorva sute de ani.
Statura înaltă a lui Theodotos arunca în bătaia plină a soarelui, ajuns între coloanele templului, o umbră ce se întindea până la soclul lui Apollon. Cu glasul tărăgănat şi stins, Theodotos rosti o scurtă invocare, lăsându-l apoi pe Genaios cel bătrân să vorbească. Acesta reaminti mai întâi, cum era şi firesc, de urgiile înfruntate, dintre oare cele mai mari fuseseră împotmolirea portului şi ciuma. Dar ele trecuseră, căci zeii ajutaseră deopotrivă cetatea. Erau amândouă năprasnic venite de dincolo de voinţa oamenilor. Mai erau însă şi altele, arăta bătrânul Genaios, care nu trecuseră, care mai ameninţau încă şi veneau de la oameni: răscoala sclavilor şi mişcarea metecilor şi a meşteşugarilor. Şi Genaios cel bătrân vorbi şi de revolta sclavilor sub conducerea lui Aetas, care pusese stăpânire pe delta marelui fluviu, lipsind cetatea de bogăţia negoţului cu peşte; apoi de pierderea recoltei de pe moşiile cetăţii, în urma ridicării sclavilor şi a prizonierilor de acolo. Când silit a fost Genaios de povestirea întâmplărilor să pomenească de numele lui Zoltes – să fie blestemat! adăugă de îndată cu putere – se uită lung la regele Tanusa. Acesta se opri din scrisul său pe lespezi, ridică fruntea şi după o clipă încuviinţă, dând din cap.
— Şi Canites! se grăbi atunci să adauge bătrânul Genaios. Fără o vorbă, regele arătase că ştia, că aflase de trădarea fratelui său şi lămurea astfel de ce răspunsese, venise şi sta în sfatul Histriei. Şi bătrânul Genaios continuă:
— Am încercat să punem o domolire peste focul ce mocneşte în cetate. Am născocit întoarcerea la un cult vechi, al lui Poseidon, şi am născocit de asemenea serbări şi petreceri. Am dat de lucru tuturor şi trebuie să recunoaştem că am izbutit să liniştim oarecum cugetele. Cât va dura însă, când suntem prinşi între Aetas de o parte şi Zoltes şi Canites de alta? Măsurăm cu groază zilele de linişte pe care răzvrătiţii aceştia binevoiesc să ni le dea.
— Să fie dărnicie sau cuminte chibzuiala care-i împinge? se auzi deodată glasul lui Genaios cel tânăr.
Pusese întrebarea liniştit, privind departe, ca pentru el. Tatăl său se opri, strânse sprâncenele mânios şi după o pauză continuă:
— Ne-am prefăcut că nu luăm în seamă primejdiile, pentru ca să nu tulburăm cetatea, să le adormim.
— Şi le-aţi adormit? întrebă Genaios cel tânăr.
De data aceasta, Theodotos a socotit că se cuvine să intervină. Ridicând încet braţele, el ceru tăcere şi-i făcu semn lui Genaios să vorbească.
— Am cumpănit aşa cum se cuvenea din împletitura ei meşteşugită de ameninţări şi ispite poftirea Atenei de a ne uni cu ea în Liga maritimă şi am respins-o, ştiind câte pri mejdii ascunde. Nu vream să adăugăm cu mâna noastră flăcări peste jarul de sub cenuşă.
— Înţelepciunea însăşi grăieşte prin cuvintele tale, rosti cu putere şi convingere Theodotos.
— Şi prudenţa, şi apărarea, adause regele Tanusa.
— Să nu uităm viclenia, spuse Genaios cel tânăr.
De data aceasta surprinderea şi indignarea au fost ale tuturor celor care ascultau orbeşte ce li se cerea şi n-aveau niciun grăunte de judecată în minte. Şi se dezvăluia vrăjmăşia dintre tată şi fiu mai mult decât din cele câteva ciocniri dinainte, şi lucrul acesta îi agita. Genaios bătrânul pălise.
— Noroc, vorbi el, că avem iscoade bune! Aflaţi deci cu toţii că trădarea însăşi e strecurată în mijlocul nostru. Şi cu braţul întins el îl arătă pe fiul său. Şi, fără să-l lase să spună un cuvânt, continuă: Cunoaştem întreaga urzeală pe care o porţi! Ştim că eşti prieten cu răsculaţii şi ştim că ai înţelegeri cu navarhul escadrei ateniene, care aşteaptă în portul Callatis… De toate însă nu ne înspăimântăm, căci ştim să luptăm bărbăteşte…
— Lăsând copiii să moară de foame! strigă tânărul Genaios ridicându-se.
— Copiii? Care copii? şi un murmur trecu peste toţi. Însuşi regele Tanusa arătă surprindere pe faţa lui lată.
— Ah! De copiii sclavilor e vorba? Da, îi ţinem ostateci! Şi nu-i bine? O armă trebuie să ne păstrăm! lămuri Genaios bătrânul. Şi pe chipul cu brazde adânci flutură un zâmbet.
— De copiii sclavilor e vorba? Oho, ce zarvă nepotrivită! se rosti, în sfârşit, un gros negustor de sclavi şi de grâne. E ca şi cum de scaune s-ar vorbi! Şi peste toată adunarea trecu un râs şi o petrecere ca din pricina unei neaşteptate şi neasemuite prostii.
Tânărul Genaios, însă, în picioare, luă cuvântul, adresâudu-se lui Theodotos.
— Arhonte, spuse el, tatăl meu a aruncat asupra mea nemeritată ocară! Nu vreau să lupt cu el, dar se cuvine să spun câteva cuvinte. M-aţi chemat aci…
Theodotos însă nu-l iubea pe tânăr şi se temea de el. Îl adusese în sfat de dragul tatălui său. Acum, văzându-i învrăjbiţi pe atmândoi, bucuros se grăbea să se scape de supărătorul musafir.
— Te-am chemat, îi tăie cuvântul, să ne fii de ajutor, nu să ne stai împotrivă!
— Eu sunt de ajutor cetăţii!
— Cetatea o ocrotim noi!
— Cetatea nu se ocroteşte cu înşelătorii şi minciuni! Cu zei uitaţi şi reînviaţi, când îi sugrumaţi pe meseriaşi şi negustori. Nu ştiţi cu cine să vă ajutaţi, sau nu vreţi, şi atunci vă folosiţi de zei.
Theodotos pentru prima dată se îmbrăcă în toată măreţia magistraturii sale şi rosti:
— Nimănui nu-i e îngăduit să se abată de la cultul cetăţii!
— Eu nu cred în zei! a strigat atunci tânărul Genaios. Viaţa e o trecere neîncetată şi singurul care o poate îmbunătăţi e omul! Eu cred în omul pe care voi îl batjocoriţi! Şi mai ales tu, tată!
Oricât ar fi fost de sigur pe el, bătrânul privi aproape rugător înspre Theodotos. Îi cerea din ochi un ajutor pentru întregul său prestigiu călcat în picioare, împotriva loviturii acesteia a orgoliului său, adusă de cel mai apropiat. Simplitatea calmă, de obicei, a marelui arhonte, de data aceasta se lăsă atinsă de rugăminte şi o ajută. Vorbi cu tâlc potrivit, urmându-şi parcă şirul întrerupt, şi zise:
— Astăzi marele zeu al cetăţii, aşa am hotărât, e Poseidon, iar cetăţeanul Genaios, tatăl tău, îi e preot. Să se ştie! Şi apoi se aşeză.
Faţa uscată a negustorului de peşte se însenină şi ochii îi sticliră de bucuria ce i s-a dat prin neaşteptata veste. Ahtiat de bunuri şi mai ales de vază a lumii, pentru care ar fi dat şi dragostea lui de părinte, şi liniştea sufletească şi a răspunderii cetăţii, purtată într-o măsură şi de el acum, armatorul îşi ridică din nou cuvântul, de data asta cu un glas limpede şi sigur şi cu o judecată ce dovedea că e un adânc cunoscător al veacului în care trăia:
— E în primejdie cetatea, desigur, dar nu numai Histria noastră de astăzi. Alături de ea este în primejdie şi Tomis, şi Callatis, şi Olbia, şi Heraclea, şi însăşi Atena, care cu libertăţile ei sapă temeliile lumii greceşti. L-aţi auzit cu toţii pe răzvrătitul meu fiu că nu mai crede în zei! Ca el sunt mulţi care şubrezesc aşezările polisului grecesc al cetăţii de pretutindeni. Zeii trăiau printre noi, iar noi le stăteam alături fericiţi, necunoscând alte râvne decât întrecerile la jocuri. Vechiul agon, care tot al cetăţii era. Din el au ieşit şi lupta în palestre, şi tragedia. Astăzi toate temeliile acestea se duc sub duhul răzvrătirii şi a unei aşa-numite libertăţi!
Vorba lui pătrundea şi parcă aducea lucruri noi şi necunoscute pentru minţile somnolente ale celor din jurul său.
— Înţeleg, mărturisi el în cele din urmă, că cetăţeanului din mine i se face cinstea şi i se dă încrederea, şi mulţumesc. Sunt de neam străin şi aşa voi rămâne până la moarte, dar sunt astăzi cetăţean al polisului histriot. După vechea întocmire a lumii greceşti, închinarea la zei are un rost cetăţenesc, pe care întru nimic nu-l poate atinge originea mea străină. Gândul şi voinţa de a sluji şi de a-i struni pe cei mulţi e totul în mine, întocmai ca hotărârea de a-i înlătura pe cei slabi şi îndoielnici. Şi cel dintâi care s-a dovedit astfel a fost chiar fiul meu…
Braţul bătrânului, îndreptat din nou spre tânărul Genaios, îl arătă ca pe un răufăcător. Zadarnic a încercat fiul să se apere. La primele lui cuvinte, sfatul, trezit, în sfârşit, s-a ridicat tumultuos. Şi numai noul preot al lui Poseidon a izbutit sa-l domine.
— Îl alung din casa mea, tună el, după cum vouă vă cer să-l alungaţi din cetate. E rugămintea mea cea mai mare, zise şi apoi privi cu hotărâre spre Theodotos. Arhontele înclină fruntea în semn de înţelegere.
