— Știu unde bați. Sunt de acord că n-are niciun sens. Admit că
mi-e teamă să mă opresc. Ce să fac de dimineață până seară? Unde să mai călătoresc și ce să mai văd? Am fost în toate locurile interesante, în absolut toate.
L-am presat și mai mult:
— Mă întreb dacă simți că munca te ține în viață, că fără ea ai aluneca în stadiile finale ale vieții – senilitatea și moartea. Putem găsi împreună o cale de a separa munca de viață?
A ascultat cu atenție și a mișcat aprobator din cap.
— Mă voi gândi la aceste lucruri.
366
- IRVIN D. YALOM -
Mă îndoiesc că o va face.
Sunt un începător al vârstei de optzeci și cinci de ani și, la fel ca Howard, mă lupt cu bătrânețea. Uneori accept ideea că bătrânețea ar trebui să fie un timp de odihnă, liniște și reflectare împăcată.
Totodată, știu că încă mai există sentimente turbulente din tinerețea mea care continuă să amenințe că vor ieși la suprafață imediat ce încetinesc ritmul. Am citat mai devreme cuvintele lui Dickens:
„Întrucât, apropiindu-mă de-acum tot mai mult de sfârșit, mă
deplasez într-un cerc tot mai aproape de început.” Sunt cuvinte care mă bântuie. Simt tot mai mult forțele care mă trag înapoi spre începuturile mele. Acum două seri am fost cu Marilyn la FoolsFURY Factory Festival în San Francisco – eveniment organizat o dată la doi ani de compania fiului meu, Ben – în cadrul căruia și-au prezentat munca douăzeci de teatre din toată țara. Înainte de spectacol ne-am oprit să luăm o gustare la Wise Brothers, un mic magazin evreiesc de delicatese, desprins parcă din Washingtonul anilor 1940, din copilăria mea. Pereții magazinului erau acoperiți aproape în totalitate cu fotografii de familie – imagini cu grupuri de imigranți cu ochii larg deschiși, exprimând speranță sau teamă, sosiți în Insula Ellis tocmai din Europa de Est. M-au fascinat: mi-au amintit de fotografiile familiei mele extinse. Am văzut un băiețel trist, care aș fi putut fi eu, recitându-și rândurile de Bar Mitzvah.
Am văzut o femeie care mi s-a părut a fi mama. Am simțit o pornire bruscă – și nouă – de tandrețe față de ea, îngrozindu-mă apoi de gândul și vina de-a fi vorbit atât de critic la adresa ei în paginile acestei cărți. Femeia din fotografie părea la fel ca mama, needucată, speriată, muncitoare; o femeie care încerca să supraviețuiască și să-și crească familia într-o cultură nouă și stranie. Viața mea a fost atât de bogată, de privilegiată și de sigură – în mare măsură grație muncii și generozității mamei mele. Am rămas în micul magazin de delicatese, uitându-mă în ochii ei și ai celorlalți refugiați și am 367
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
plâns. Am avut la dispoziție o viață de explorări, analize și reconstruire a trecutului, dar îmi dau seama acum că există în mine o vale a plângerii și a durerii pe care s-ar putea să nu o străbat niciodată până la capăt.
De când m-am retras, devreme, de la Stanford, în 1994, programul meu a rămas la fel; dimineața scriu trei sau patru ore, șase sau șapte zile pe săptămână, iar în cinci zile pe săptămână
primesc pacienți după-amiaza. Locuiesc în Palo Alto de cincizeci de ani, iar cabinetul meu se află la cincizeci de metri de casă. Continui să primesc pacienți în după-amiezile de joi și vineri în apartamentul de pe Russian Hill, în San Francisco, achiziționat acum treizeci și cinci de ani, cu o vedere splendidă spre oraș și golf. De obicei vine și Marilyn vineri seara, ca să ne petrecem finalul de săptămână în San Francisco, oraș pe care îl găsesc inepuizabil de interesant.
Autorul în cabinetul din Palo Alto, 2010
368
- IRVIN D. YALOM -
Mă cert singur pentru așa-zisa mea pensionare: „Câți psihiatri de optzeci și cinci de ani muncesc cât muncești tu?” Oare continui să
muncesc ca să alung, la fel ca Howard, senilitatea și moartea? Sunt asaltat de întrebări de tipul acesta, dar dețin un adevărat arsenal de răspunsuri. „Mai am încă mult de oferit… Vârsta mă ajută să-i înțeleg și să-i ajut mai bine pe oameni… Sunt scriitor și sunt intoxicat de procesul scrierii, așa că de ce să renunț?”
Prea bine, mărturisesc: nu mi-e deloc ușor acum, că am ajuns la acest ultim paragraf. Am avut întotdeauna, undeva în mintea mea, un teanc de cărți așteptând să fie scrise, dar acum nu mai am. Sunt sigur că după cartea asta nu mai urmează niciuna. Prietenii și colegii mei oftează când le spun. Au auzit-o de-atâtea ori. Dar mă
tem că de data asta e adevărat.
Le-am solicitat mereu pacienților să-și investigheze regretele și să
aspire la o viață cât mai lipsită de ele. Privind în urmă, mă încearcă
puține regrete. Am avut o femeie extraordinară ca partener de viață.
Am copii și nepoți iubitori. Am locuit într-o zonă privilegiată a lumii, cu vreme potrivită, parcuri minunate, criminalitate și sărăcie scăzute, și am avut Stanfordul, una dintre marile universități ale lumii. Și primesc zilnic scrisori de departe, în care oameni din alte colțuri ale lumii îmi mulțumesc pentru ajutor. Cum să nu rezonez cu cuvintele lui Zarathustra, eroul lui Nietzsche:
„Asta a fost viața? Atunci, hai încă o dată!”
369
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
MULȚUMIRI
Sunt recunoscător multor persoane care au fost alături de mine în aventura asta. Membrii Pegasus, grupul lunar de medici scriitori de la Stanford, au făcut comentarii critice pe marginea câtorva capitole din carte. Mulțumiri speciale fondatorului acestui grup, Hans Steiner, precum și prietenului meu Randy Weingarten, psihiatru și poet, pentru sugestia legată de titlul capitolului „Un începător într-ale îmbătrânirii”. Am fost extrem de norocos să-i am ca editori pe Sam Douglas și pe Dan Gerstle. Mulțumiri lui David Spiegel și, ca întotdeauna, agentei mele literare, Sandra Dijkstra, și asociatului ei, Andrea Cavalloro, pentru susținerea lor entuziastă de la început până la sfârșit. Le mulțumesc, desigur, pacienților mei, sursa mea de educație și inspirație. Julius Kaplan și Bea Glick, prietenii mei de-o viață, m-au ajutat să-mi răscolesc memoria, la fel ca cei patru copii și cei șapte nepoți ai mei. Și, înaintea tuturor, îi mulțumesc iubitei mele soții, Marilyn, care m-a ajutat să-mi amintesc întâmplări din urmă cu mulți ani și a jucat rolul unui redactor-șef personal.
370
- IRVIN D. YALOM -
Irvin D. Yalom este profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford și practică psihiatria în San Francisco și Palo Alto.
Împreună cu soția sa, Marilyn, are patru copii și șapte nepoți.
Locuiește în Palo Alto, California.
