- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
2
- IRVIN D. YALOM -
IRVIN D. YALOM
CĂLĂTORIA CĂTRE SINE
Memoriile unui psihiatru
Traducere din limba engleză și note de Florin Tudose Titlul original: Becoming Myself: A Psichiatrist’s Memoir, 2017
Editura Vellant, 2017
Versiune ebook: v1.0, august 2019
3
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
În amintirea părinților mei, Ruth și Benjamin Yalom,și surorii mele, Jean Rose
4
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 1
NAȘTEREA EMPATIEI
Mă trezesc din vis la 3 noaptea, plângând în pernă. Mă mișc încet ca să n-o trezesc pe Marilyn, mă dau jos din pat, mă duc la baie, îmi usuc ochii și urmez instrucțiunile pe care le-am dat pacienților mei vreme de cincizeci de ani: închide ochii, refă visul în minte și notează ce ai văzut.
Am în jur de zece ani, poate unsprezece. Mă dau cu bicicleta peun deal mic, în apropiere de casă. Văd o fată pe nume Alice cum seodihnește pe veranda casei ei. Pare un pic mai mare decât mine și efoarte atrăgătoare, chiar dacă are fața acoperită de pete roșii. Cândtrec cu bicicleta pe lângă ea, o salut: „Salut, Pojar.”
Deodată, apare în fața mea un bărbat masiv, cu o înfățișareînfiorătoare; apucă bicicleta de ghidon și mă oprește. Știu, cumva, că
e tatăl lui Alice.
Bărbatul îmi spune: „Hei, tu, cum te-o fi chemând. Gândește-te oclipă – dacă ești în stare să gândești – și răspunde. Gândește-te la cei-ai spus acum fiicei mele și zi-mi un singur lucru: cum s-a simțit eaauzind asta?”
Sunt prea speriat ca să răspund.
„Haida, răspunde. Ești băiatul lui Bloomingdale (prăvălia tatăluimeu se numea Magazinul Bloomingdale, mulți clienți presupunândcă familia noastră se numește Bloomingdale) și pun pariu că ești unevreu isteț. Așa că, hai, spune-mi cum crezi că s-a simțit Alice cândai strigat-o așa”
Tremur. Sunt mut de frică.
„Gata, gata. Calmează-te! Hai să facem lucrurile mai simple!
Spune-mi atât: crezi că cuvintele tale au făcut-o pe Alice să se simtă
bine sau prost?”
5
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Pot doar să mormăi: „Mnu știu.”
„Nu poți gândi limpede, ha? Bun, hai să te ajut să gândești. Să
zicem că mă uit bine la tine, găsesc ceva aiurea și te strig așa defiecare dată când te văd.” Se uită foarte atent la mine. „Îți iese unmuc din nas, ha? Ce-ar fi să-ți spun «Mucea»? Văd că urechea tastângă e mai mare ca dreapta. Ce-ar fi să-ți spun «Ureche-grasă» defiecare dată când te văd? Sau «Ovreiașu’»? Da, cum ar fi? Ți-arplăcea?”
Îmi dau seama, în vis, că nu e pentru prima oară când trec pelângă casa asta, că am trecut zilnic pe aici și că am strigat-o pe Alicela fel de fiecare dată, încercând să obțin o conversație, să-mi facprieteni. Și de fiecare dată când strigam „Hei, Pojar”, o insultam și orăneam. Sunt îngrozit – de răul făcut în tot timpul ăsta și de faptulcă am fost atât de orb încât să nu văd ce fac.
După ce termină tatăl ei cu mine, Alice coboară scările verandeiși-mi spune cu o voce blândă: „Vrei să vii sus să ne jucăm?” Se uită
la tatăl ei. El aprobă cu o mișcare a capului.
„Mă simt oribil”, răspund eu. „Îmi este rușine, foarte rușine. Nupot, nu pot, nu pot…”
Dintotdeauna, încă din adolescență, obișnuiesc să citesc înainte de culcare, iar în ultimele două săptămâni am citit o carte de Steven Pinker, intitulată Our Better Angels. În seara asta, înainte de vis, am citit un capitol în care vorbește despre apariția empatiei în epoca Iluminismului și cum dezvoltarea romanului, în special a romanului epistolar britanic, cum sunt Clarissa și Pamela, s-ar putea să fi jucat un rol în diminuarea violenței și cruzimii, ajutându-ne să
privim lumea din perspectiva celorlalți. Am stins lumina pe la miezul nopții, iar după câteva ore m-am trezit din coșmarul cu Alice.
