- IRVIN D. YALOM -
școlii primare la care învăț. E o zi de iunie umedă și călduroasă, înWashington D.C., astfel că, înainte de a se adresa tatălui meu,bărbatul își șterge fața cu o batistă. „Trebuie să discutăm niștelucruri importante despre fiul dumneavoastră, despre Irvin.” Tata euimit și nerăbdător să afle despre ce poate fi vorba; este prima dată
când întâlnește o astfel de situație. Tatăl și mama mea, nefiindniciodată asimilați în cultura americană, se simțeau bine doar încompania persoanelor de aceeași etnie, alți evrei emigrați din Rusiaodată cu ei.
Cu toate că în magazin mai sunt și alți clienți de care ar trebui să
se ocupe, tata înțelege că acesta nu e un om pe care-l lași să aștepte.
O sună pe mama – locuim într-un mic apartament deasupraprăvăliei – și, ferindu-se să fie auzit de străin, îi spune, în idiș, să
vină cât mai repede jos. Mama coboară după câteva minute și-i preiaeficient pe clienți, în timp ce tatăl meu îl conduce pe străin în micuțacameră de depozit din spate. Se așază pe navete goale de bere șivorbesc. Din fericire, nu-și face apariția niciun șobolan sau gândac.
Tatăl meu e vizibil stânjenit. Ar fi preferat s-o lase pe mama să
vorbească, dacă asta n-ar fi însemnat o recunoaștere publică afaptului că în familia noastră, deciziile importante erau luate de ea,nu de el.
Bărbatul în costum îi spune niște lucruri extraordinare.
„Profesorii din școala mea îmi spun că fiul dumneavoastră, Irvin,este un elev excepțional și are potențialul de a aduce o contribuțieremarcabilă societății noastre. Dar numai în condițiile în care vaavea parte de o educație bună.” Tata pare înghețat, cu ochii săisuperbi și pătrunzători pe străin, care continuă: „Sistemul deeducație din Washington, D.C. este bine condus și destul desatisfăcător pentru elevul mediu, dar nu e tocmai potrivit pentru fiulvostru, pentru un elev atât de înzestrat.” Deschide servieta și-i arată
tatălui meu o listă cu câteva școli particulare din D.C., zicându-i:
„Vă recomand insistent să-l trimiteți la una dintre școlile astea 11
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
pentru restul anilor de studiu.” Scoate din portofel o carte de vizită
și i-o întinde tatălui meu. „Contactați-mă și voi face tot ce-mi stă înputință pentru a obține o bursă pentru el.”
Văzând uimirea de pe figura tatălui meu, străinul îi explică: „Voiîncerca să găsesc un ajutor pentru achitarea taxelor școlare – acesteșcoli nu sunt gratuite, precum cele publice. Vă rog, pentru binelefiului dumneavoastră, considerați-o cea mai mare prioritate adumneavoastră.”
Tăiați! Aici se oprește de fiecare dată visul cu ochii deschiși.
Imaginația mea nu mă lasă să completez scena. Nu văd niciodată ce răspunde tata sau ce-i spune mamei despre asta. Reveria exprimă
dorința mea de a fi salvat. În copilărie, nu-mi plăceau viața mea, cartierul, școala și amicii – voiam să fiu salvat și în fantezia asta eram, pentru prima dată, recunoscut ca special de către un emisar important al lumii exterioare, lumea de dincolo de ghetoul cultural în care am crescut.
Privind retrospectiv, regăsesc în scrierile mele această fantezie a salvării și înnobilării. În cel de-al treilea capitol din romanul meu Problema Spinoza, în timp ce se plimba către casa profesorului său Franciscus van den Enden, Spinoza se pierde într-o reverie care reia prima întâlnire cu acesta, petrecută cu câteva luni înainte. Van den Enden, fost iezuit și profesor de studii clasice care conducea o academie particulară, a intrat într-o zi în prăvălia lui Spinoza căutând vin și stafide și a fost cu totul uimit de profunzimea și amploarea minții celui din urmă. L-a îndemnat pe Spinoza să se înscrie la academia privată, unde ar fi avut contact cu filosofia și literatura non-iudaică. Romanul este, desigur, o ficțiune, dar am încercat să fiu cât mai fidel acurateței istorice. Nu și în pasajul acesta: Baruch Spinoza nu a muncit niciodată în prăvălia familiei. O
asemenea prăvălie nici nu a existat: familia deținea o afacere de 12
- IRVIN D. YALOM -
exporturi și importuri, dar nu avea punct de desfacere. Cel care lucra într-un magazin de familie eram eu.
Această fantezie de a fi recunoscut și salvat supraviețuiește în mine în multe forme. Am fost, recent, la piesa Venus înveșmântată în blănuri, a dramaturgului David Ives. Când se deschide cortina, vedem o scenă de culise și un regizor obosit după o zi de audiții pentru un rol principal feminin. Epuizat și profund nemulțumit de actrițele văzute, se pregătește să plece, când intră în scenă o actriță
foarte agitată și impertinentă. A întârziat o oră. El îi spune că a terminat cu audițiile pe ziua aceea, dar ea îl imploră și îl lingușește.
Văzând că e cât se poate de nesofisticată, neștiutoare, needucată și cu totul nepotrivită rolului, o refuză.
Dar ea e o lingușitoare excelentă; e isteață și insistentă, așa că, mai mult ca să scape de ea, el cedează și-i acordă o scurtă audiție în care citesc împreună din scenariu. În timp ce citește, femeia se transformă, i se modifică accentul, vocea i se maturizează, rostește cuvintele ca un înger. El este șocat, copleșit de-a binelea. Pe ea o căuta. E mai mult decât a îndrăznit să spere. Să fie aceeași femeie murdară și vulgară pe care o cunoscuse acum jumătate de ceas? Cei doi continuă să citească din scenariu. Și nu se opresc până ce nu joacă magistral toată piesa.
Mi-a plăcut totul la piesa asta, dar acele prime minute, în care el sesizează cum este ea cu adevărat, au rezonat cel mai profund în mine: mi-am văzut reveria pusă în scenă, astfel că nu mi-am putut stăpâni lacrimile, în timp ce mă ridicam, primul din sală, să-i aplaud pe actori.
13
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 3
VREAU CA EA SĂ PLECE
Am o pacientă, Rose, care mi-a vorbit în ultima vreme mai mult despre relația cu fiica ei adolescentă, singurul său copil. Rose a fost cât pe ce să renunțe la ea, tânăra fiind pasionată doar de alcool, sex și de compania altor adolescenți la fel de împrăștiați ca ea.
În trecut, Rose și-a explorat propriile eșecuri, ca mamă și soție, multele sale infidelități, episodul petrecut cu câțiva ani în urmă, în care și-a abandonat familia pentru un alt bărbat, doar pentru a reveni după ce relația a fost consumată, adică după vreo doi ani.
Rose a fost o fumătoare înrăită, viciu în urma căruia s-a ales cu un emfizem pulmonar avansat, dar asta nu a împiedicat-o să încerce în anii din urmă să-și ispășească greșelile și să se dedice din nou fiicei sale. Dar nimic din ce a făcut nu a funcționat. I-am recomandat insistent să apeleze la terapie de familie, dar fiica a refuzat, iar Rose a atins de-acum punctul critic: fiecare acces de tuse și fiecare vizită
la doctorul de plămâni îi amintește că zilele îi sunt numărate. Nu mai vrea altceva în afară de ușurare: „Vreau ca ea să plece”, mi-a spus. Numără zilele până ce fiica va termina liceul și se va muta de-acasă – la colegiu, la muncă, oriunde. Nu-i mai păsa ce drum alege.
A șoptit iar și iar, pentru sine și pentru mine: „Vreau să plece.”
În activitatea mea, fac tot ce-mi stă în putință să reunesc familiile, să repar rupturile dintre rude și dintre copii și părinți. Dar în lucrul cu Rose am obosit și mi-am pierdut toată speranța pentru această
familie. În ședințele din trecut am încercat să anticipez un viitor în care ea se desprinde de fiica ei. Nu s-ar simți vinovată și singură?
