Capitolul 7

TÂNĂRUL JUCĂTOR

E opt dimineață. Miercuri. Am luat micul dejun și am plecat la pas pe cărarea neasfaltată către birou, oprindu-mă doar să-i spun bună dimineața bonsaiului și să smulg câteva buruieni. Știu că au și ele dreptul lor la viață, dar nu le pot lăsa să bea toată apa bonsaiului. Sunt foarte fericit când știu că mă așteaptă patru ore de scris neîntrerupte. Abia aștept să încep, dar, ca de obicei, nu mă pot abține să verific mai întâi e-mailul, promițându-mi că nu voi pierde mai mult de jumătate de oră cu răspunsurile. Primul mesaj îmi captează atenția:

Reamintire: JOCUL E ÎN SEARA ASTA la mine. Ușile sedeschid la 18:15. Găsiți mâncăruri delicioase și scumpe pe masă.

Mâncați repede – jocul începe la 18:45 fix. Veniți cu saci de biștari!

Kevan

Prima reacție e să șterg mesajul, dar mă opresc și încerc să simt sentimentul de melancolie care mă traversează. Am început să joc poker în urmă cu patruzeci de ani, dar nu mai pot juca, deoarece vederea slabă (și imposibil de corectat) face jocul prea scump pentru mine: citirea eronată a cărților mă costă cel puțin o mână

bună sau două pe seară. M-am opus vreme îndelungată renunțării la acest joc. Să îmbătrânești înseamnă să renunți la lucruri, unul după

altul. Băieții îmi trimit în continuare invitații, din curtoazie, chiar dacă nu am mai jucat de patru ani.

Am renunțat la tenis, jogging și scufundări, dar cu pokerul a fost altceva. Restul erau activități mai solitare, pe când pokerul presupune un efort social: băieții ăștia simpatici erau partenerii mei de joc și-mi era tare dor de ei. Eh, ne mai întâlnim din când în când 46

- IRVIN D. YALOM -

să luăm prânzul (prilej cu care dăm cu banul sau facem o partidă

scurtă, ca să stabilim cine plătește masa), dar nu e același lucru: îmi lipsesc acțiunea și senzația de risc. Mi-a plăcut dintotdeauna senzația pariului, dar tot ce mi-a mai rămas e să o ademenesc pe soția mea să se implice în niște pariuri cu totul caraghioase: ea îmi cere să port cravată la un dineu, iar eu îi spun: „Pun pariu pe douăzeci de dolari că nu vom întâlni nici măcar un singur bărbat cu cravată la petrecerea asta.” În trecut mă ignora, însă acum, de vreme ce m-am lăsat de poker, îmi face uneori pe plac și acceptă

pariurile.

Acest gen de joc a făcut parte din viața mea foarte mult timp. Cât de mult? Am aflat câteva informații suplimentare în urma unei convorbiri telefonice petrecute cu câțiva ani în urmă. M-a sunat Shelly Fisher, cu care nu mai vorbisem din clasa a cincea. El avea o nepoată care studia psihologia, iar la o vizită recentă la ea acasă

observase că citea una dintre cărțile mele, Darul psihoterapiei. „Hei, îl știu pe tipul ăsta”, i-a spus Shelly nepoatei sale. S-a uitat în cartea de telefoane din Washington, D.C., a găsit numărul surorii mele și a sunat-o ca să i-l ceară pe al meu. Am purtat o discuție lungă, în timpul căreia ne-am amintit de drumul nostru împreună în fiecare zi spre școală, de jocul de bowling, de jocurile de cărți, de dansuri și de colecțiile de cartonașe cu jucători de baseball. A doua zi m-a sunat din nou: „Irv, mi-ai spus ieri că vrei să-ți spun ce-mi amintesc.

Uite, mi-am amintit un lucru despre tine: aveai o problemă cu jocurile de noroc. Mă băteai la cap să joc cu tine gin rummy pe cartonașe cu jucători de baseball. Tu voiai să pariezi pe orice: îmi amintesc că într-o zi ai vrut să pariezi pe culoarea următoarei mașini care trece pe stradă. Și-mi mai amintesc cât de încântat erai când jucam loteria italiană5.”

5 Gen de loterie ilegală practicată în cartierele sărace, în care pariorii încercau să

ghicească trei numere dintre cele extrase aleatoriu a doua zi.

47

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

„Loteria italiană” – nu mă mai gândisem la asta de ani întregi.

Când aveam unsprezece sau doisprezece ani, tatăl meu și-a reconvertit prăvălia din una de alimente în una de băuturi, iar viața a devenit ceva mai ușoară pentru părinții mei: s-a terminat cu bunurile expirate și aruncate la gunoi, cu drumurile la 5 dimineața la piața angro, cu munca de măcelărie. Însă lucrurile au devenit totodată ceva mai periculoase: tâlhăriile erau frecvente, astfel că în fiecare sâmbătă seară un paznic înarmat se ascundea în camera din spate a prăvăliei. Ziua, magazinul era vizitat adesea de personaje care de care mai extravagante: printre clienții noștri obișnuiți se numărau proxeneți, prostituate, hoți, alcoolici, atât dintre cei simpatici, cât și dintre cei periculoși, precum și cartofori și jucători de loterie italiană.

Odată l-am ajutat pe tata să care câteva lăzi cu whisky și bourbon la mașina lui Duke. Duke era unul dintre cei mai fideli clienți ai noștri, iar eu eram fascinat de stilul său: baston cu cap din fildeș, parpalac cu două rânduri de nasturi, din cașmir albastru-deschis, asortat cu pălăria albastră de fetru și strălucitorul Cadillac, alb și nesfârșit de lung. Când am ajuns la mașină, parcată pe o străduță

laterală în apropiere, am întrebat dacă trebuie să pun lada cu whisky în portbagaj, dar tata și Duke au răspuns cu un chicot de râs. „Duke, hai să-i arătăm portbagajul”, a spus tata. Duke a făcut un gest teatral de plecăciune și a deschis portbagajul: „Nu prea e loc aici, flăcău.” Când am aruncat o privire înăuntru, mi s-au făcut ochii cât cepele. Șaptezeci de ani mai târziu, îmi amintesc izbitor de limpede scena: portbagajul era plin ochi de cărămizi din bancnote de toate valorile, legate cu benzi groase din cauciuc, peste care tronau câțiva saci burdușiți cu monede.

Duke făcea parte dintre escrocii loteriei italiene – o activitate specifică cartierului nostru din Washington, D.C. Iată cum funcționau lucrurile: pariorii din cartier își anunțau în fiecare zi mizele (uneori neînsemnate, de zece cenți) pe care le puneau pe 48

- IRVIN D. YALOM -

numerele „favorite” din trei cifre. Când mizau corect, „ghiceau numerele, slavă Cerului” și încasau șaizeci de dolari în urma unui pariu de zece cenți – o cotă de 600 la 1. Dar, desigur, cota era de fapt de 1000 la 1, astfel că pariorii făceau profituri imense. Numerele zilnice nu puteau fi manipulate, din moment ce erau extrase printr-o formulă cunoscută publicului, care pleca de la totalul mizelor pariate pe trei cai înscriși la cursele hipodromului local. Șansele erau, evident, împotriva pariorilor, însă aceștia aveau două lucruri de partea lor: mizele foarte mici și nesfârșita speranță că „Cerul” le va trimite un dram neașteptat de noroc care să le mai aline disperarea unei vieți trăite în sărăcie.

Eu am experimentat în mod direct entuziasmul anticipației de fiecare zi al loteriei, deoarece uneori, în secret, pariam eu însumi mici sume (în pofida avertismentelor părinților mei), adesea cu monede de cinci sau zece cenți șterpelite din sertarul prăvăliei.

(Amintirea acestor furtișaguri mărunte mă face și azi să plec capul de rușine.) Tatăl meu spunea adesea că numai un nebun ar putea să

parieze în condițiile unor șanse atât de scăzute. Știam că are dreptate, dar era singurul joc din oraș, cel puțin până am mai crescut. Pariurile le făceam prin intermediul lui William, unul dintre cei doi negri care lucrau pentru tata. Îi promiteam întotdeauna 25 de procente din câștig. William, alcoolic, era un om simpatic și plin de viață, dar nu tocmai ușă de biserică, astfel că nu puteam ști niciodată dacă punea pariurile ori băga monedele în buzunar, sau pur și simplu paria în numele său. Nu am nimerit niciodată numerele, dar bănuiesc că, dacă le-aș fi nimerit, William s-ar fi eschivat spunându-mi că nu s-au anunțat numerele câștigătoare în ziua respectivă sau vreo altă poveste inventată. Am renunțat, în cele din urmă, la această îndeletnicire, când am avut marele noroc de a descoperi loteria baseballului, zarurile, pinacle, dar în primul rând pokerul.

49

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Capitolul 8

SCURTĂ ISTORIE A FURIEI

Pacienta mea Brenda a venit la ședința de azi cu un plan bine ticluit. A intrat în cabinet fără să-mi arunce o privire, s-a așezat la locul ei, și-a scos carnețelul din geantă și a început să citească cu voce tare o listă pregătită dinainte de nemulțumiri legate de comportamentul meu din timpul ultimei noastre întâlniri.

„Mi-ați spus că mă descurc foarte prost la ședințe și că alți pacienți vin mult mai bine pregătiți să discute despre problemele lor. Prin asta, ați sugerat că preferați să lucrați cu ceilalți pacienți. Și m-ați mustrat că nu vorbesc despre vise sau fantezii. Și ați făcut front comun cu fostul meu terapeut, afirmând că eșecul tuturor încercărilor mele terapeutice se datorează refuzului meu de a mă

deschide.”

La ședința anterioară, Brenda tăcuse mâlc, cum face de multe ori, oferind foarte puțin din proprie inițiativă și forțându-mă pe mine să

duc greul muncii noastre: simțeam că mă chinui să desfac o scoică.

De data asta, în timp ce-mi citea lista de acuzații, am devenit tot mai defensiv. Lucrul cu furia nu e punctul meu forte. Tendința mea instinctivă a fost să-i explic unde distorsionează adevărul, dar am avut câteva motive pentru care mi-am mușcat limba. În primul rând, era un început foarte bun de ședință – incomparabil mai bun decât cel de săptămâna trecută! Brenda se deschidea, elibera din gândurile și sentimentele care o ținuseră atât de ferecată în sine. În plus, deși îmi distorsiona cuvintele, știam că într-adevăr gândisem o parte dintre lucrurile pe care mă acuza că le-am spus și probabil că

aceste gânduri îmi coloraseră cuvintele în moduri de care nu fusesem conștient. „Brenda, îți înțeleg pe deplin supărarea: cred că

mă citezi un pic greșit, dar ai dreptate – într-adevăr, săptămâna trecută chiar m-am simțit frustrat și oarecum derutat.” După care 50

- IRVIN D. YALOM -

am întrebat-o: „Dacă se întâmplă să avem o ședință similară în viitor, ce sfat îmi dai? Care ar fi cea mai bună întrebare pe care aș

putea să o formulez?”

„De ce nu mă întrebați pur și simplu ce anume din ședința de săptămâna trecută m-a făcut să mă simt prost?”, a răspuns ea.

I-am urmat sugestia și am întrebat-o: „Ce anume din ultima noastră ședință te-a făcut să te simți prost?” A urmat o discuție constructivă despre motivele care o făcuseră să se simtă dezamăgită

și desconsiderată în ultimele zile. La finalul întâlnirii am revenit în punctul inițial al discuției, întrebând-o cum a fost pentru ea să simtă

furie față de mine. A plâns, mulțumindu-mi că o iau în serios, că-mi asum responsabilitatea rolului meu și că nu mă dau bătut. Cred că