Majoritatea familiilor aveau mici afaceri, în general prăvălii de alimente și băuturi sau delicatese, pe care le închideau duminicile, de Crăciun, de Anul Nou și la principalele sărbători evreiești. Țin minte foarte limpede cum arăta sinagoga la Marile Sărbători: tata, prietenii și rudele de sex masculin se înghesuiau pe același rând de jos, în timp ce femeile, printre care mama și sora mea, stăteau la etaj. Îmi amintesc că stăteam lângă tatăl meu și mă jucam cu franjurii șalului său de rugăciune alb cu albastru, inhalam mirosul de naftalină emanat de costumul său purtat doar la sărbători și mă
4 Strict vorbind, Marile Sărbători ale iudaismului sunt Rosh Hashanah (Anul Nou evreiesc) și Yom Kippur (Ziua Ispășirii).
34
- IRVIN D. YALOM -
lăsam pe umărul lui în timp ce-mi arăta cuvintele ebraice cântate de cantor sau de rabin. Dar, cum nu înțelegeam nimic din literele ebraice, mă concentram cât de tare puteam pe traducerea în engleză
de pe pagina opusă, plină de povești ale unor bătălii violente, ale unor miracole și o nesfârșită și epuizantă glorificare a lui Dumnezeu. Nici măcar un singur rând nu semăna cu ceva din viața mea. După ce petreceam un timp rezonabil lângă tatăl meu, fugeam afară, în mica curte interioară, unde se adunau copiii să vorbească, să se joace și să flirteze.
Cam ăsta a fost contactul meu cu religia în copilărie. Rămâne un mister de ce părinții mei nu au încercat niciodată, nici măcar o dată, să mă învețe să citesc în ebraică sau să-mi transmită din principiile religioase importante ale iudaismului. Dar situația s-a schimbat pe măsură ce m-am apropiat de vârsta de treisprezece ani și de Bar Mitzvah, când am fost trimis duminica la ore de religie, unde m-am comportat foarte rebel, cu totul necaracteristic mie, insistând să
primesc răspuns la întrebări precum: „Dacă Adam și Eva au fost primii oameni, atunci copiii lor cu cine s-au căsătorit?” sau: „Dacă
practica neamestecării laptelui cu carnea e menită să evite situația abominabilă în care vițelul ar fi gătit în laptele mamei, atunci, Rabbi, de ce se aplică această regulă și în cazul găinii? În definitiv”, le aminteam eu, enervant, tuturor, „găinile nu dau lapte.” Rabinul s-a săturat într-un final de mine și m-a eliminat de la ore.
Dar povestea nu s-a încheiat aici. De Bar Mitzvah nu aveam cum să scap. Părinții m-au trimis la un învățător particular, domnul Darmstadt, un bărbat cu spatele drept, demn și răbdător. Principala sarcină de Bar Mitzvah, cu care se confruntă orice băiat când împlinește treisprezece ani, este cântatul Haftarei (o selecție din Cartea Profeților) din săptămâna respectivă, în ebraică, în fața întregii comunități adunate la sinagogă.
Întâlnirile mele cu domnul Darmstadt au întâmpinat o problemă
majoră: eu nu puteam (sau nu voiam) să învăț ebraică! În rest, eram 35
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
un elev eminent, mereu printre primii din clasă, dar iată că acum devenisem brusc complet prostănac: nu rețineam literele, sunetele și nici melodia pasajelor. În cele din urmă, răbdătorul și mult încercatul domn Darmstadt a abandonat și l-a anunțat pe tatăl meu că misiunea încredințată era imposibilă: nu aveam să învăț în veci Heftara. Prin urmare, la ceremonia de Bar Mitzvah, secțiunea pe care trebuia să o cânt a fost cântată de unchiul Abe, fratele tatălui meu. Rabinul mi-a cerut să citesc cele câteva rânduri de binecuvântări în ebraică, dar la repetiții a fost clar că nici măcar pe acestea nu le puteam învăța, astfel că în timpul ceremoniei, rabinul, resemnat, a ținut în mână niște foi ajutătoare, pe care literele ebraice erau transpuse în litere englezești.
Cred că pentru părinții mei a fost o zi de mare rușine. Și cum ar fi putut fi altfel? Dar eu nu-mi amintesc nimic care să aibă de-a face cu rușinea lor – nicio imagine, nici măcar un singur cuvânt schimbat cu tata sau cu mama. Sper ca dezamăgirea lor să fi fost ameliorată de discursul excelent (în engleză) susținut de fiul lor cu prilejul cinei festive. Gândindu-mă, în ultima vreme, la viața mea, m-am întrebat adesea de ce a citit unchiul pasajul meu, și nu tatăl meu. Să fi fost tata copleșit de rușine? Cât mi-aș dori să-l pot întreba asta. Și cum s-au desfășurat lecțiile, întinse pe mai multe luni, cu domnul Darmstadt? Amnezia mea în ce le privește este aproape totală. Îmi amintesc doar ritualul coborârii din troleibuz cu o stație înainte de locuința sa, pentru a lua o gustare la Mica Tavernă – un lanț de chioșcuri cu acoperiș din țiglă verde, din Washington, D.C., unde puteai mânca trei hamburgeri cu douăzeci și cinci de cenți. Cu atât mai delicioși, cu cât erau interziși: era primul fel traif (mâncare noncușer) pe care îl mâncam!
Dacă ar veni azi la mine un adolescent ca tânărul Irvin, aflat în mijlocul unei crize de identitate, să-mi ceară o consultație psihiatrică profesionistă și mi-ar spune că nu a reușit să învețe ebraica (deși e un elev foarte bun), că a fost dat afară de la orele de 36
- IRVIN D. YALOM -
religie (deși nu a mai manifestat niciodată probleme semnificative de comportament) și, mai mult, a mâncat pentru prima dată
mâncare noncușer tocmai când mergea spre locuința profesorului de ebraică, atunci cred că consultația noastră ar arăta cam așa:
Dr. Yalom: Irvin, toate lucrurile pe care mi le-ai spus despre ritualul Bar Mitzvah m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva tu te revolți, inconștient, împotriva părinților și a culturii tale. Îmi spui că
ești un elev foarte bun, mereu printre primii din clasă, totuși, în această perioadă importantă, în momentul în care te pregătești să-ți iei în primire locul ca evreu adult, dezvolți brusc o pseudodemență
idiopatică ce nu te lasă să înveți să citești într-o altă limbă.
Irvin: Domnule doctor Yalom, cu tot respectul, dar nu sunt de acord: ce s-a întâmplat este cu totul explicabil. Adevărul e că nu mă
descurc deloc cu limbile străine. Adevărul e că nu am reușit niciodată să învăț o altă limbă și mă îndoiesc că voi reuși vreodată.
Adevărul e că am luat A la toate materiile, cu excepția latinei, unde am primit calificativul B, și al germanei, unde am luat C. Și la fel de adevărat este că sunt complet afon și nu pot susține un ton muzical.
În timpul orelor de muzică, profesoara mi-a cerut în mod special să
nu cânt, ci să fredonez discret. Toți prietenii mei știu asta, cum știu și că nu am nicio șansă să cânt melodia unei lecturi de Bar Mitzvah sau să învăț o limbă străină.
Dr. Yalom: Dar, Irvin, permite-mi să-ți amintesc că aici nu este vorba despre a învăța o limbă – cred că mai puțin de cinci procente dintre băieții evrei din America înțeleg textul în ebraică pe care îl citesc cu prilejul Bar Mitzvah. Sarcina ta nu era să înveți să vorbești sau să înțelegi ebraică: ție ți s-a cerut doar să înveți câteva sunete și să citești câteva pagini cu voce tare. Cât de greu poate fi? Zeci de mii de băieți de treisprezece ani reușesc să facă asta în fiecare an. Și dă-mi voie să-ți spun că majoritatea dintre ei nu sunt elevi de A, ci de B, C și D. Nu, repet, aici nu vorbim despre un caz de demență
37
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
focală acută: sunt sigur că există o explicație mai bună. Spune-mi mai multe despre sentimentele tale față de identitatea evreiască, față
de familia și cultura ta.
Irvin: Nu știu cum să încep.
Dr. Yalom: Verbalizează-ți pur și simplu gândurile despre cum te simți ca evreu la treisprezece ani. Nu cenzura nimic – lasă-le să iasă
pe măsură ce-ți apar în minte. Noi, terapeuții, numim asta asociere liberă.
Irvin: Asociere liberă, ha. Adică să gândesc cu voce tare? Uau!
OK, o să încerc o tură. A fi evreu… poporul ales al lui Dumnezeu…
ce glumă e chestia asta pentru mine – ales? Nu, taman pe dos… a fi evreu nu mi-a adus nici măcar un singur avantaj… Remarci antisemite continue… Până și domnul Turner, frizerul roșcovan care lucrează la trei magazine distanță de magazinul tatălui meu îmi spune „ovreiașule” când merg la tuns… Iar Unk, profesorul de sport, strigă „Mișcă-te, evreiașule”, când încerc, fără succes, să urc pe funia care atârnă din tavan. Plus rușinea pe care o îndur de Crăciun, când ceilalți copii de la școală povestesc ce cadouri au primit – în școala primară am fost singurul copil evreu din clasă și am mințit și m-am prefăcut tot timpul că primesc și eu cadouri. Știu că verișoarele mele, Bea și Irene, le spun colegilor de clasă că
darurile primite de Hanuka sunt daruri de Crăciun, dar ai mei sunt prea ocupați cu magazinul și nu fac cadouri de Hanuka. Și nu sunt încântați când îmi fac prieteni care nu sunt evrei, în special dintre copiii negri, pe care nu mă lasă niciodată să-i aduc acasă, cu toate că
eu merg constant în vizită la ei.
