Irvin: Absolut. Sunt interesat de astronomie; mi-am făcut singur un telescop și de fiecare dată când privesc cerul noaptea sunt uimit de cât de minusculi și insignifianți suntem în schema mare a lucrurilor. Mi se pare evident că anticii, încercând să acopere cumva sentimentul insignifianței, au inventat un zeu care ne consideră atât de importanți, că este atent la toate mișcările noastre. Și la fel de evident mi se pare că am încercat să îmblânzim ideea de moarte inventând raiul și alte fantezii și basme pe aceeași temă unică: „Noi nu murim” – continuăm să existăm într-o altă dimensiune.

Dr. Yalom: Chiar gândești lucrurile acestea la vârsta ta?

Irvin: Le gândesc de când mă știu. Dar le păstrez pentru mine. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, cred că religiile și ideea de viață

după moarte sunt cea mai îndelungată escrocherie din istorie. Cu un scop – le asigură liderilor religioși o viață confortabilă și diminuează teama omenirii de moarte. Cu un preț pe măsură – ne infantilizează și blochează perceperea ordinii naturale.

Dr Yalom: Escrocherie? Ce dur! De ce ești atât de pornit să jignești câteva miliarde de oameni?

Irvin: Hei, hei, mi-ați cerut să fac un exercițiu de asocieri libere.

Vă amintiți? De obicei, țin pentru mine lucrurile astea, doar pentru mine.

Dr. Yalom: Așa este. Eu ți-am cerut să faci asta. Tu te-ai conformat. După care ți-am dat peste degete. Îmi cer scuze. Dă-mi voie să te întreb altceva. Vorbești despre frica de moarte și viața de apoi. Mă întreb ce experiențe legate de moarte ai avut tu.

Irvin: Prima mea amintire este moartea pisicii mele. Aveam cam zece ani. Noi țineam tot timpul două pisici în magazin, ca să prindă

șoareci și șobolani, iar mie îmi plăcea mult să mă joc cu ele. Într-o zi, una dintre ele, preferata mea – i-am uitat numele – a fost lovită de o mașină, iar eu am găsit-o, încă vie, lângă bordură. Am fugit în magazin, am scos niște ficat din lada cu carne (tata este și măcelar), am tăiat o felie subțire și i-am pus-o pisicii sub nas. Ficatul era 41

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

mâncarea ei preferată. Dar nu a mâncat, iar curând a închis ochii pentru totdeauna. Știți, îmi pare rău că i-am uitat numele și-i spun acum „pisică” – am petrecut nenumărate ore prietenoase și minunate împreună, când ea îmi torcea în poală, iar eu o mângâiam în timp ce citeam.

Cât despre moartea unui om, a fost un băiat, când eram în clasa a treia. Nu-mi amintesc cum îl chema, dar parcă îi ziceam L.E. Avea părul alb – poate era albinos – și maică-sa îi pregătea niște gustări ciudate pentru școală – sandviciuri cu cașcaval și murături, de exemplu – eu nu am mai auzit până atunci de sandviciuri cu murături. Ce straniu e cum reținem anumite amănunte ciudate.

Într-o zi nu a mai venit la școală, iar a doua zi am fost anunțați că s-a îmbolnăvit și a murit. Asta a fost tot. Nu-mi amintesc vreo reacție anume – din partea mea sau a colegilor. Dar e ceva extraordinar legat de asta: îmi amintesc foarte clar figura lui L.E. Încă îl văd –

expresia lui uimită și părul lui blond foarte deschis, tuns periuță.

Dr. Yalom: Și asta este extraordinar pentru că?…

Irvin: Este extraordinar că mi-l amintesc atât de clar. Și e ciudat pentru că nu l-am cunoscut foarte bine. Cred că a fost în clasa mea doar în anul ăla. În plus, suferind de o anumită boală, îl aducea și-l lua mama lui de la școală, astfel că nu am mers niciodată cu el spre casă și nici nu ne-am jucat. Am avut colegi pe care i-am cunoscut mult, mult mai bine, și totuși nu-mi amintesc atât de bine figurile lor.

Dr. Yalom: Iar asta înseamnă că?…

Irvin: Trebuie să însemne că moartea mi-a atras atenția, dar că am decis să nu mă gândesc la ea în mod direct.

Dr. Yalom: Au existat momente în care chiar te-ai gândit la asta în mod direct?

Irvin: Nu mi-e clar, dar îmi amintesc că, odată, când mă plimbam prin cartier, după ce jucasem pinball la un magazin de chilipiruri, pur și simplu m-a lovit ideea că și eu voi muri, la fel ca toți ceilalți, 42

- IRVIN D. YALOM -

toți cei care trăiesc sau vor trăi în viitor. Asta e tot ce-mi amintesc, pe lângă faptul că a fost prima dată când am conștientizat propria moarte și că nu m-am putut gândi prea mult la asta și, desigur, nu am vorbit cu nimeni despre așa ceva. Până acum.

Dr. Yalom: De ce „desigur”?

Irvin: Sunt foarte solitar. Nu am cui să împărtășesc aceste gânduri.

Dr. Yalom: Solitar înseamnă singur?

Irvin: Ah, da.

Dr. Yalom: Ce-ți vine în minte când te gândești la „singur”?

Irvin: Cum mă dau cu bicicleta în vechiul „Cămin al soldaților”, un parc mare aflat la vreo zece cvartale distanță de magazinul tatălui meu…

Dr. Yalom: Spui mereu „magazinul tatălui meu”, nu „casa mea”.

Irvin: Da, bună remarcă, dr. Yalom. Acum observ și eu asta.

Rușinea față de casa mea are rădăcini adânci. Ce-mi vine în minte –

încă facem asocieri libere, nu?

Dr. Yalom: Așa este. Continuă.

Irvin: Mă gândesc la o seară de sâmbătă, pe când aveam unsprezece sau doisprezece ani, când am mers la o aniversare, într-o casă foarte elegantă, o casă cum am văzut doar în filmele de la Hollywood. Acolo locuia Judy Steinberg, o fată pe care am cunoscut-o și de care m-am îndrăgostit într-o tabără de vară – cred că ne-am și sărutat. La petrecere m-a dus mama cu mașina, dar, de luat, nu a avut cum să mă ia, serile de sâmbătă fiind cele mai aglomerate la magazin. Așa că, la finalul petrecerii, m-au adus acasă

Judy și mama ei. Mi-a fost atât de rușine gândindu-mă că vor vedea în ce șandrama locuim, că le-am cerut să mă lase la câteva case distanță, în dreptul unei proprietăți modeste, dar ceva mai prezentabile, mințindu-le că acolo locuiam. Am stat în fața ușii și le-am făcut cu mâna până ce au plecat. Dar mă tem că nu le-am păcălit. Îmi crapă obrazul de rușine când mă gândesc la asta.

43

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Dr. Yalom: Să revenim la ce discutam mai devreme. Spune-mi mai multe despre plimbările tale solitare pe bicicletă din parcul

„Căminul soldaților”.

Irvin: E un parc minunat, de peste o sută de hectare, și aproape pustiu, în afară de câteva clădiri destinate veteranilor bolnavi sau foarte bătrâni. Cred că plimbările cu bicicleta în parcul ăsta sunt cele mai frumoase amintiri din copilărie din câte am… Coboram pantele cu bicicleta, vântul îmi mângâia fața, mă simțeam liber și recitam poezii în gura mare. Sora mea a urmat un curs de poezie victoriană la facultate. După ce a terminat cursul, i-am luat manualul și m-am pierdut de multe ori în paginile sale, memorând poeme simple, cu rime clare, cum ar fi „Balada închisorii din Reading”, de Oscar Wilde, niște poeme din ciclul Shropshire Lad, al lui Housman, cum ar fi „Loveliest of Trees, the Cherry Now” și

„When I Was One and Twenty”, pasaje din The Rubaiyat, de Ornar Khayam, în traducerea lui Fitzgerald, „Prizonierul din Chillon”, de Byron, și poezii de Tennyson. Unul dintre poemele mele favorite a fost „Gunga Din”, de Kipling. Încă mai am un disc de fonograf înregistrat când avem treisprezece ani, la un centru situat lângă

stadionul de baseball. Pe o parte a discului este cuvântarea de Bar Mitzvah (în engleză, desigur), pe cealaltă parte este recitarea poemului „Gunga Din” și a poemului „Charge of the Light Brigade” de Tennyson. Într-adevăr, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi vine să spun că momentele acelea, în care coboram pantele cu bicicleta, recitând poeme, au fost cele mai fericite din viața mea.

Dr. Yalom: Timpul nostru a expirat de-acum, dar înainte de a ne opri, vreau să-ți spun că apreciez amploarea luptei pe care o duci.

Ești prins între două lumi: pe de o parte o lume veche pe care nici nu o cunoști, nici nu o respecți, dar nici nu ai găsit încă poarta de acces către lumea nouă. Acest conflict generează multă anxietate, astfel că va fi nevoie de multă psihoterapie. Mă bucur că ai decis să

44

- IRVIN D. YALOM -

vii să mă vezi – ești un tânăr plin de resurse și cred cu tărie că totul va fi bine.

45

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -