am rămas amândoi cu sentimentul că am intrat într-o fază

terapeutică nouă.

Sesiunea m-a făcut să meditez asupra furiei, în timp ce traversam cu bicicleta pârâul către casă. Deși mulțumit de maniera în care rezolvasem incidentul, știam că mai am de lucru cu propria-mi persoană în direcția asta, la fel cum știam și că mi-ar fi fost mult mai greu dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult de Brenda și dacă nu aș fi cunoscut dificultatea exprimării criticilor sale față de mine. Nu aveam niciun dubiu, de asemenea, că m-aș fi simțit mult mai amenințat dacă pacientul furios ar fi fost de sex masculin.

Confruntările, personale sau profesionale, m-au făcut mereu să mă

simt inconfortabil, acesta fiind motivul pentru care am evitat cu grijă să-mi asum orice poziție administrativă care ar fi presupus confruntare – poziția de președinte, de șef de comisie sau de decan.

O singură dată în carieră, la câțiva ani după încheierea rezidențiatului, am acceptat să dau un interviu pentru un post de conducere – la facultatea pe care am urmat-o, Johns Hopkins. Din fericire – pentru mine și pentru ei –, au selectat un alt candidat pentru postul vizat. Mi-am spus întotdeauna că cel mai înțelept e să

evit pozițiile administrative, întrucât adevărata mea putere stă în 51

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

cercetarea clinică, în practică și în scris, dar trebuie să recunosc de-acum că frica de conflicte și timiditatea mea generală au jucat un rol semnificativ în aceste decizii.

Soția mea, știind prea bine că prefer evenimentele sociale de mici dimensiuni, de patru, cel mult șase oameni, se amuză de faptul că

am ajuns expert în terapiile de grup. Dar adevărul e că experiența de conducere a terapiilor de grup a fost într-adevăr terapeutică, nu doar pentru pacienții mei, ci și pentru mine: m-a ajutat să

dobândesc considerabil mai mult confort în situațiile de grup. Așa se face că vreme îndelungată am fost foarte puțin anxios în momentele în care m-am adresat unor audiențe mai mari. Dar trebuie să menționez că aceste momente se desfășoară de regulă în condițiile mele: mă feresc de dezbaterile publice care implică

confruntări spontane – nu pot raționa suficient de repede în astfel de situații. Unul dintre avantajele vârstei constă în respectul cu care mă tratează audiența: au trecut ani mulți, decenii chiar, de când am fost provocat verbal de un coleg sau de un membru al audienței.

Fac o pauză de zece minute în drumul cu bicicleta pentru a urmări antrenamentele echipei de tenis a liceului Gunn, amintindu-mi de zilele în care făceam parte din echipa de tenis a liceului Roosevelt. Jucam pe poziția șase în echipa de șase jucători, dar eram chiar și așa un jucător mult mai bun decât Nelson, jucătorul de pe poziția a cincea. Cu toate acestea, când jucam unul împotriva celuilalt, mă intimidau agresivitatea și înjurăturile sale și cu atât mai mult momentele în care se oprea, la punctele cruciale, rămânea nemișcat și se ruga câteva clipe în liniște. Antrenorul, lipsit de empatie, îmi spunea să „mă maturizez și să fac față situației”.

Mi-am continuat drumul cu bicicleta, gândindu-mă la nenumărații avocați și directori de companii pe care i-am tratat, care înfloreau în solul conflictului, și m-am minunat de apetitul lor pentru luptă. Nu am înțeles niciodată cum au ajuns să fie așa sau cum am ajuns eu, desigur, să evit atât de puternic conflictele. Mă

52

- IRVIN D. YALOM -

gândesc la bătăușii din școala primară, care amenințau că mă bat după terminarea orelor. Îmi amintesc cum citeam povești cu băieți pe care tații îi învățau cum să boxeze și cât de mult îmi doream și eu un astfel de tată. Am trăit într-o epocă în care evreii nu se băteau niciodată: ei doar o încasau. Cu excepția lui Billy Conn, pugilistul evreu – am pierdut o grămadă de bani pariind pe el în confruntarea cu Joe Louis. Ca să aflu, ani mai târziu, că nici măcar nu era evreu.

Autoapărarea a fost o chestiune foarte serioasă în primii mei paisprezece ani de viață. Cartierul în care am crescut nu era sigur, astfel că până și cele mai scurte drumuri pe afară păreau periculoase. De trei ori pe săptămână mergeam la cinematograful Sylvan, foarte aproape de prăvălie. Cum fiecare bilet însemna vizionarea a două filme, vedeam șase filme pe săptămână, de obicei westernuri sau povești romanțate despre cel de-al Doilea Război Mondial. Părinții mă lăsau să merg la cinema fără să stea pe gânduri, gândindu-se că acolo eram în siguranță. Îmi imaginez că se simțeau liniștiți să mă știe la cinema, la bibliotecă sau citind în camera mea de la etaj: eram în siguranță măcar pentru cincisprezece sau douăzeci de ore pe săptămână.

Dar pericolul era întotdeauna prin preajmă. Într-o seară de sâmbătă când lucram în prăvălie, să fi avut vreo unsprezece ani, m-a rugat mama să merg până la drogherie, patru magazine mai încolo, și să-i iau o înghețată cu cafea. Imediat lângă noi era o spălătorie chinezească, urmată de o frizerie în vitrina căreia se puteau vedea mai multe imagini îngălbenite înfățișând diverse tunsori, un mic și înghesuit magazin de bricolaj și abia apoi drogheria, care, pe lângă farmacie, avea și un mic bar de opt locuri unde se serveau sandviciuri și înghețată. Am luat cornetul cu înghețată, am plătit cei zece cenți (cornetele simple costau cinci cenți, însă mamei îi plăceau cele duble) și am ieșit afară, unde am fost înconjurat de patru băieți puși pe rele, cu un an sau doi mai mari decât mine. Grupurile de albi erau ceva neobișnuit și riscant în 53

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

cartierul nostru de negri, semnalând întotdeauna iminența unor probleme.

„Oh, dar pentru cine e cornetul ăsta?”, a mârâit unul dintre ei, un băiat mic de statură, cu privire tâmpă, o față îngustă, tunsoare militărească și o basma roșie înfășurată în jurul gâtului.

„Pentru mama”, am bolborosit eu, căutând cu coada ochiului o cale de scăpare.

„Pentru mămica ta? Păi, și de ce nu iei și tu o gură?”, a spus băiatul, în timp ce mă apuca de braț și-mi tuflea înghețata în figură.

Exact în momentul acela a apărut de după colț un grup de băieți negri, prieteni cu mine. Au văzut ce se întâmplă și ne-au înconjurat.

Unul dintre ei, Leon, s-a aplecat către mine și mi-a spus: „Hei, Irv, să nu accepți porcăriile tontului ăstuia. Te descurci.” După care a șoptit: „Folosește upercutul așa cum ți-am arătat.”

Dar deodată am auzit niște pași apăsați pe asfalt și i-am văzut alergând către noi pe tata și pe William, omul lui de livrări. Tata m-a apucat de mână și m-a tras deoparte, pe teritoriul sigur al Pieței Bloomingdale.

Desigur că tatăl meu a făcut ce trebuia. Și eu aș fi făcut la fel pentru fiul meu. Ultimul lucru pe care și-l dorește un părinte e ca fiul său să nimerească în miezul unui conflict stradal interrasial. Și totuși adesea regret intervenția lui. Mi-aș fi dorit să mă bat cu băiatul ăla și să-i arăt upercutul meu amărât. Nu ripostasem niciodată în fața agresiunilor, dar acum, înconjurat de prieteni protectori, era prilejul perfect. Băiatul din fața mea avea aceleași dimensiuni ca mine, deși un pic mai mare ca vârstă, și m-aș fi simțit mult mai bine cu mine dacă am fi schimbat câțiva pumni. Care ar fi fost scenariul cel mai urât? Un nas sângerând, un ochi vânăt – un preț mic pentru un moment unic de apărare a demnității.

Știu prea bine că tiparele de comportament ale adulților sunt complexe și nu au niciodată o singură rădăcină, dar insist să cred, chiar și așa, că disconfortul meu în situații de exprimare deschisă a 54

- IRVIN D. YALOM -

furiei, evitarea confruntărilor, fie ele doar dispute aprinse, reticența în acceptarea posturilor administrative care implică confruntare și dispută ar fi fost toate diferite de nu m-ar fi smuls tata și William din mijlocul unei bătăi petrecute într-o noapte de demult. Știu, totodată, că am crescut într-un mediu de frică: bare metalice la ferestrele magazinului, pericol peste tot și spectrul poveștii vânării și uciderii evreilor din Europa plutind peste noi toți. Singura strategie învățată de la tatăl meu a fost fuga.

În timp ce descriu acest incident, o altă scenă se infiltrează în conștiința mea: merg cu mama la cinematograf și ajungem la Sylvan exact când începe filmul. Mama mergea foarte rar cu mine la film, cu atât mai mult sâmbătă după-amiază, dar îl iubea pe Fred Astaire și mergea adesea la filmele lui. Nu prea îmi plăcea să merg cu ea, deoarece nu avea maniere, era adesea nepoliticoasă și nu știam niciodată ce se poate întâmpla. Îmi era rușine de fiecare dată când îi făceam cunoștință cu un amic. Când am intrat în sală, ea a văzut două locuri libere pe un rând central și pur și simplu s-a trântit pe ele. Un băiat așezat lângă unul dintre locurile libere i-a spus: „Hei, doamnă, locurile astea sunt ale mele.”

„Oh, uite șmecherul. Locurile astea sunt ale lui”, a spus ea cu voce tare, astfel încât să audă toți cei din jurul nostru, în timp ce eu mi-am tras tricoul peste cap ca să mă ascund. Au sosit imediat și însoțitorii băiatului, dar s-au mutat, mârâind încruntați, pe un rând lateral. La puțin timp după începerea filmului am aruncat o privire în direcția lor, iar unul dintre ei m-a văzut, mi-a arătat pumnul și și-a mișcat buzele cât să-l înțeleg: „Pun eu mâna pe tine mai încolo.”

Acest băiat e cel care mi-a trântit în față cornetul cu înghețată al mamei. Cum pe mama nu se putea răzbuna, cred că a ținut minte și a așteptat ceva vreme până să mă prindă singur. Ce plăcere dublă

pentru el să afle că înghețata era pentru mama – ne-a lovit pe amândoi dintr-o lovitură!

55

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Toate astea sună plauzibil și compun o poveste satisfăcătoare.

Cât de puternică e tendința noastră de a umple golurile și de a modela povești ordonate! Dar sunt adevărate? Nu pot spera, la șaptezeci de ani distanță, că am vreo șansă să dezgrop faptele

„autentice”, dar poate că sentimentele de-atunci, dorința de a lupta și frica paralizantă, au fost cumva unite de intensitatea trăirii lor.

Așa să fie? Vai, acum nici nu mai sunt sigur că a fost vorba despre același băiat sau că ordinea cronologică e cea corectă: poate că

incidentul cu înghețata s-a petrecut înaintea celui de la cinematograf.

Pe măsură ce îmbătrânesc, devine tot mai greu să verific acuratețea răspunsurilor la astfel de întrebări. Încerc să regăsesc episoade din tinerețea mea, dar sunt șocat de cât de diferit și le amintesc sora mea, verii și prietenii. Munca mea de zi cu zi, prin care-i ajut pe pacienți să refacă filmul începutului vieții lor, mă

convinge tot mai mult de natura fragilă și mereu schimbătoare a realității. Amintirile, cu siguranță și cea tocmai povestită, sunt mult mai fictive decât ne place să credem.

56

- IRVIN D. YALOM -

Capitolul 9

MASA ROȘIE

Biroul meu e un studio aflat la vreo 45 de metri distanță de casa mea, însă între cele două clădiri e atât de multă vegetație că abia se disting dintr-o parte în cealaltă. În birou îmi petrec majoritatea timpului, scriind dimineața și primind pacienți după-amiaza. Când mă simt neliniștit, ies afară și-mi fac de lucru la bonsai; îi tund, îi ud, le admir formele grațioase și mă gândesc ce întrebări să-i pun Christinei, prietenă apropiată a fiicei mele și expertă în bonsai, care locuiește în clădirea vecină.