După escapada de seară cu bicicleta sau o plimbare cu Marilyn, petrecem restul serii în bibliotecă, unde citim, stăm de vorbă sau ne uităm la un film. Încăperea în care se află biblioteca are ferestre mari pe colțuri și o deschidere către o terasă rustică din lemn de sequoia, dotată cu mobilier de grădină și un jacuzzi de mari dimensiuni tot din lemn de sequoia, înconjurat de stejari californieni. Pereții sunt tapetați cu sute de cărți, iar camera este mobilată într-un stil californian lejer, printre care un fotoliu din piele „cu spătar” și o canapea acoperită cu o husă largă, în alb și roșu. Într-un colț, în contrast cu restul obiectelor, se află masa de un roșu țipător, în stil fals-baroc, a mamei, cu patru picioare curbate, negru cu auriu, și patru scaune. E masa la care joc șah și alte jocuri cu copiii mei, tot așa cum acum șaptezeci de ani jucam pe ea șah în diminețile de duminică cu tatăl meu.

Marilyn detestă masa asta – chiar nu se potrivește cu nimic altceva din casa noastră – și i-ar plăcea să se descotorosească de ea, dar a renunțat de mult la ideea asta. Știe că pentru mine înseamnă

mult, așa că a fost de acord să o păstrăm aici, dar exilată în permanență într-un colț, cât mai ascunsă. De masa asta se leagă

unul dintre momentele cele mai semnificative din viața mea, astfel 57

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

că de fiecare dată când o privesc, simt cum sunt inundat de sentimente de nostalgie, groază și emancipare.

Începutul vieții mele se împarte în două: înainte și după

aniversarea de paisprezece ani. Până să împlinesc paisprezece ani am locuit împreună cu mama, tata și sora mea în apartamentul nostru mic și sărăcăcios de deasupra prăvăliei de alimente.

Apartamentul era situat chiar deasupra magazinului, dar intrarea se făcea printr-o ușă exterioară, după colț. Exista și un vestibul în care omul responsabil cu aprovizionarea de cărbune ne aducea mereu cărbuni, motiv pentru care ușa nu era niciodată ferecată. În anotimpul rece nu era deloc exclus să găsim unul sau doi alcoolici dormind pe podea.

Intrarea în apartamentul familiei, situat deasupra prăvăliei de alimente, circa 1943

La etaj se găseau ușile către două apartamente – al nostru avea ferestrele spre First Street. Aveam două dormitoare – unul al părinților mei, celălalt al surorii mele. Eu dormeam în micuța noastră sufragerie, pe o canapea extensibilă care putea fi 58

- IRVIN D. YALOM -

transformată în pat. Când aveam zece ani, sora mea a plecat la facultate și eu i-am luat camera. Apartamentul avea și o mică

bucătărie, cu o masă minusculă la care obișnuiam să iau mesele principale ale zilei. Nu am mâncat niciodată, nici măcar o dată în toată copilăria, cu mama sau tata (în afara zilelor de duminică, când luam masa cu familia extinsă – între douăsprezece și douăzeci de persoane). Mama gătea și lăsa mâncarea pe aragaz, iar eu și sora mea mâncam la micuța masă din bucătărie.

Nu mă gândeam niciodată că mi-aș putea dori un apartament mai drăguț, pentru că și prietenii mei locuiau în unele similare, dar al nostru era caracterizat de o oroare unică și persistentă: gândacii de bucătărie. Mișunau peste tot, în ciuda eforturilor de exterminare

– am fost (și sunt și azi) terifiat de ei. Mama așeza în fiecare seară

picioarele patului în care dormeam în boluri cu apă, uneori kerosen, pentru a-i împiedica să urce în așternuturi. Chiar și așa, de multe ori aterizau de pe tavan direct în pat. Noaptea, după stingerea luminilor, casa era a lor; le auzeam goana dementă pe linoleumul care acoperea podeaua minusculei bucătării. Nici nu îndrăzneam să

merg la toaletă ca să urinez. Pentru asta foloseam un borcan pe care-l țineam lângă pat. Îmi amintesc cum odată, aveam zece sau unsprezece ani, citeam în sufragerie, când deodată un carcalac uriaș

a traversat în zbor încăperea și mi s-a așezat în poală (da, gândacii pot să zboare – nu o fac frecvent, dar cu siguranță sunt capabili de asta!). Alertat de țipetele mele, tata a venit în fugă în cameră, a aruncat gândacul pe podea și l-a zdrobit cu talpa piciorului.

Imaginea gândacului strivit a fost și mai îngrozitoare și am alergat la baie ca să vomit. Tata a încercat să mă calmeze, dar pur și simplu nu înțelegea cum pot fi atât de tulburat de un gândac mort. (Încă

am fobie de gândaci, latentă, dar irelevantă de multă vreme: Palo Alto are o climă prea uscată pentru supraviețuirea lor, astfel că nu am mai zărit unul de jumătate de veac – unul dintre avantajele vieții în California.)

59

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Apoi, într-o bună zi, pe când aveam paisprezece ani, mama mi-a spus, într-o doară, că a cumpărat o casă și că urmează să ne mutăm foarte curând. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e cum intram prima oară în noua noastră casă situată pe o stradă frumoasă și liniștită, chiar peste drum de parcul Rock Creek. Era o locuință

arătoasă, de două etaje, cu trei dormitoare, cameră de joacă

îmbrăcată în lemn de pin noduros la subsol, verandă laterală

cuprinsă în suprafața casei și o mică peluză înconjurată de gard viu.

Mutarea a fost aproape în întregime proiectul mamei: tatăl meu nu a avut timp nici măcar să o vadă în prealabil.

Când ne-am mutat? Oare i-am văzut pe oamenii care au cărat lucrurile? Care a fost prima mea impresie despre noua locuință?

Cum a fost prima mea noapte acolo? Dar imensa plăcere de a spune adio pentru totdeauna apartamentului infestat cu gândaci, rușinii, mizeriei, sărăciei și alcoolicilor care dormeau în vestibulul nostru?

Sigur am simțit toate lucrurile astea, dar de amintit, îmi amintesc foarte puțin. Poate că eram prea preocupat și emoționat de transferul în clasa a noua la o altă școală și de întâlnirea viitorilor prieteni. Între memorie și emoții există o relație curbilinie: absența sau excesul de emoție pot conduce la o memorie săracă. Îmi amintesc totuși cum mă plimbam încântat prin casa și grădina noastră curate. Sigur am fost mândru să-mi invit prietenii în vizită, sigur m-am simțit mai liniștit, mai puțin speriat, sigur am avut un somn mai bun, însă acestea sunt doar presupuneri. Amintirea cea mai vie din toată acea perioadă este povestea pe care mi-a spus-o mama, mândră, despre achiziționarea mesei roșii.

Hotărâse să cumpere lucruri noi și să nu păstreze nimic din vechea locuință – nimic din mobilă, nimic din lenjerie, doar cratițele (aceleași pe care le folosesc eu azi). Cred că era și ea sătulă de stilul nostru de viață, deși nu mi-a vorbit niciodată despre năzuințele și sentimentele sale. Însă mi-a spus povestea mesei, și nu doar o dată.

După ce a cumpărat casa, a mers la Magazinul Universal Mazor, un 60

- IRVIN D. YALOM -

magazin de mobilă popular, frecventat de toți prietenii ei, și a comandat, într-o singură după-amiază, tot ce trebuia într-o casă cu trei dormitoare, inclusiv covoare, mobilă de interior și de verandă și scaune pentru grădină. Probabil că a fost o comandă uriașă, dar în timp ce vânzătorul făcea calculele, mama a remarcat o masă de joc țipătoare, în stil neobaroc, acoperită cu piele roșie, împreună cu patru scaune tot din piele roșie. I-a comunicat vânzătorului că vrea să adauge și masa cu cele patru scaune ia comandă. Acesta i-a spus că setul este deja vândut și că din păcate, cu totul regretabil, era singurul – modelul nici nu se mai fabrica. La care mama i-a răspuns că poate să anuleze toată comanda, și-a luat geanta și s-a pregătit să

plece.

Poate vorbea serios, poate nu. Oricum, manevra ei a funcționat.

Vânzătorul a cedat și masa a fost a ei. Jos pălăria, mamă, pentru o cacealma îndrăzneață – am jucat mult poker, dar de o cacealma ca asta nu am auzit. Am cochetat uneori cu ideea scrierii unei povestiri din perspectiva celeilalte familii, care a rămas fără masa asta. Ideea are un oarecare potențial: aș povesti întâmplarea din două unghiuri

– cacealmaua măreață și triumful mamei și decepția celeilalte familii.

Încă mai am masa, în ciuda lamentărilor soției mele despre nepotrivirea cu restul mobilierului din casă. Defectele estetice ale obiectului sunt evidente și pentru mine, dar masa aceasta păstrează

amintirile jocurilor duminicale de șah cu tata, cu unchii, iar mai apoi cu copiii și nepoții mei. În liceu am făcut parte din echipa de șah și purtam cu mândrie bluza de sportiv cu o piesă mare de șah pe ea. Echipa, compusă din cinci table, concura cu toate echipele de liceu din Washington, D.C. Eu jucam la prima tablă și, după ce am terminat ultimul an de liceu fără înfrângere, m-am declarat campion la juniori pe tot orașul Washington, D.C. Însă nu am avansat niciodată suficient de mult încât să ajung la un nivel superior, parțial din pricina unchiului meu Abe, care râdea de ideea rețetelor 61

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

încercate, în special când era vorba de deschideri. Îmi amintesc cum îndrepta degetul spre cap, mă numea „klug” (isteț) și mă soma să-mi folosesc capul meu bun („kopf”) de Yalom ca să-mi zăpăcesc oponenții printr-un joc neortodox. Sfatul său s-a dovedit a fi extrem de dăunător. Am încetat să mai joc în anii de colegiu premedical, dar imediat ce am fost acceptat la școala de medicină, am candidat pentru echipa de șah a universității. Am jucat tabla a doua pentru restul semestrului, dar am abandonat din nou când am început studiile medicale, de data asta pentru o perioadă mai lungă, până ce i-am învățat să joace pe fiii mei, Victor și Reid, care au devenit jucători excelenți. Abia în ultimii ani am luat mai în serios șahul.

Am făcut niște lecții cu un maestru rus și am urmărit cum îmi crește cota pe internet. Dar mă tem că este mult prea târziu – memoria mea tot mai șubredă e un adversar invincibil.

Dacă ar fi fost după tata, probabil că am fi locuit pe perioadă

nedeterminată deasupra prăvăliei. Părea să nu-i pese de împrejurimi. Mama îi cumpăra haine și-i spunea cu ce să se îmbrace, chiar și ce cravată să-și pună la ieșirile de duminică.

Tata avea o voce minunată și iubeam să-l aud cântând melodii idiș împreună cu mătușa Luba la reuniunile de familie. Mamei nu-i păsa câtuși de puțin de muzică și n-am auzit-o cântând niciodată –

genă pe care cred că mi-a transmis-o și mie. Aproape în toate duminicile jucam șah cu tata la masa roșie barocă, iar el punea un disc cu cântece idiș și acompania melodiile cu vocea lui, până ce o auzeam pe mama țipând „Genug, Barel, genug!” („Ajunge, Ben, ajunge!”). Iar el se supunea de fiecare dată. Acelea erau momentele când mă simțeam cel mai dezamăgit de el și-mi doream enorm de mult să-l văd confruntând-o. Dar nu s-a întâmplat niciodată.

Mama gătea foarte bine. Mă gândesc adesea la mâncărurile pe care le făcea. Se întâmplă să încerc și azi să fac niște feluri de-ale ei, folosind oalele ei grele din aluminiu. Mă simt foarte atașat de oalele 62