- IRVIN D. YALOM -
furiei, evitarea confruntărilor, fie ele doar dispute aprinse, reticența în acceptarea posturilor administrative care implică confruntare și dispută ar fi fost toate diferite de nu m-ar fi smuls tata și William din mijlocul unei bătăi petrecute într-o noapte de demult. Știu, totodată, că am crescut într-un mediu de frică: bare metalice la ferestrele magazinului, pericol peste tot și spectrul poveștii vânării și uciderii evreilor din Europa plutind peste noi toți. Singura strategie învățată de la tatăl meu a fost fuga.
În timp ce descriu acest incident, o altă scenă se infiltrează în conștiința mea: merg cu mama la cinematograf și ajungem la Sylvan exact când începe filmul. Mama mergea foarte rar cu mine la film, cu atât mai mult sâmbătă după-amiază, dar îl iubea pe Fred Astaire și mergea adesea la filmele lui. Nu prea îmi plăcea să merg cu ea, deoarece nu avea maniere, era adesea nepoliticoasă și nu știam niciodată ce se poate întâmpla. Îmi era rușine de fiecare dată când îi făceam cunoștință cu un amic. Când am intrat în sală, ea a văzut două locuri libere pe un rând central și pur și simplu s-a trântit pe ele. Un băiat așezat lângă unul dintre locurile libere i-a spus: „Hei, doamnă, locurile astea sunt ale mele.”
„Oh, uite șmecherul. Locurile astea sunt ale lui”, a spus ea cu voce tare, astfel încât să audă toți cei din jurul nostru, în timp ce eu mi-am tras tricoul peste cap ca să mă ascund. Au sosit imediat și însoțitorii băiatului, dar s-au mutat, mârâind încruntați, pe un rând lateral. La puțin timp după începerea filmului am aruncat o privire în direcția lor, iar unul dintre ei m-a văzut, mi-a arătat pumnul și și-a mișcat buzele cât să-l înțeleg: „Pun eu mâna pe tine mai încolo.”
Acest băiat e cel care mi-a trântit în față cornetul cu înghețată al mamei. Cum pe mama nu se putea răzbuna, cred că a ținut minte și a așteptat ceva vreme până să mă prindă singur. Ce plăcere dublă
pentru el să afle că înghețata era pentru mama – ne-a lovit pe amândoi dintr-o lovitură!
55
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Toate astea sună plauzibil și compun o poveste satisfăcătoare.
Cât de puternică e tendința noastră de a umple golurile și de a modela povești ordonate! Dar sunt adevărate? Nu pot spera, la șaptezeci de ani distanță, că am vreo șansă să dezgrop faptele
„autentice”, dar poate că sentimentele de-atunci, dorința de a lupta și frica paralizantă, au fost cumva unite de intensitatea trăirii lor.
Așa să fie? Vai, acum nici nu mai sunt sigur că a fost vorba despre același băiat sau că ordinea cronologică e cea corectă: poate că
incidentul cu înghețata s-a petrecut înaintea celui de la cinematograf.
Pe măsură ce îmbătrânesc, devine tot mai greu să verific acuratețea răspunsurilor la astfel de întrebări. Încerc să regăsesc episoade din tinerețea mea, dar sunt șocat de cât de diferit și le amintesc sora mea, verii și prietenii. Munca mea de zi cu zi, prin care-i ajut pe pacienți să refacă filmul începutului vieții lor, mă
convinge tot mai mult de natura fragilă și mereu schimbătoare a realității. Amintirile, cu siguranță și cea tocmai povestită, sunt mult mai fictive decât ne place să credem.
56
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 9
MASA ROȘIE
Biroul meu e un studio aflat la vreo 45 de metri distanță de casa mea, însă între cele două clădiri e atât de multă vegetație că abia se disting dintr-o parte în cealaltă. În birou îmi petrec majoritatea timpului, scriind dimineața și primind pacienți după-amiaza. Când mă simt neliniștit, ies afară și-mi fac de lucru la bonsai; îi tund, îi ud, le admir formele grațioase și mă gândesc ce întrebări să-i pun Christinei, prietenă apropiată a fiicei mele și expertă în bonsai, care locuiește în clădirea vecină.
După escapada de seară cu bicicleta sau o plimbare cu Marilyn, petrecem restul serii în bibliotecă, unde citim, stăm de vorbă sau ne uităm la un film. Încăperea în care se află biblioteca are ferestre mari pe colțuri și o deschidere către o terasă rustică din lemn de sequoia, dotată cu mobilier de grădină și un jacuzzi de mari dimensiuni tot din lemn de sequoia, înconjurat de stejari californieni. Pereții sunt tapetați cu sute de cărți, iar camera este mobilată într-un stil californian lejer, printre care un fotoliu din piele „cu spătar” și o canapea acoperită cu o husă largă, în alb și roșu. Într-un colț, în contrast cu restul obiectelor, se află masa de un roșu țipător, în stil fals-baroc, a mamei, cu patru picioare curbate, negru cu auriu, și patru scaune. E masa la care joc șah și alte jocuri cu copiii mei, tot așa cum acum șaptezeci de ani jucam pe ea șah în diminețile de duminică cu tatăl meu.
Marilyn detestă masa asta – chiar nu se potrivește cu nimic altceva din casa noastră – și i-ar plăcea să se descotorosească de ea, dar a renunțat de mult la ideea asta. Știe că pentru mine înseamnă
mult, așa că a fost de acord să o păstrăm aici, dar exilată în permanență într-un colț, cât mai ascunsă. De masa asta se leagă
unul dintre momentele cele mai semnificative din viața mea, astfel 57
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
că de fiecare dată când o privesc, simt cum sunt inundat de sentimente de nostalgie, groază și emancipare.
Începutul vieții mele se împarte în două: înainte și după
aniversarea de paisprezece ani. Până să împlinesc paisprezece ani am locuit împreună cu mama, tata și sora mea în apartamentul nostru mic și sărăcăcios de deasupra prăvăliei de alimente.
Apartamentul era situat chiar deasupra magazinului, dar intrarea se făcea printr-o ușă exterioară, după colț. Exista și un vestibul în care omul responsabil cu aprovizionarea de cărbune ne aducea mereu cărbuni, motiv pentru care ușa nu era niciodată ferecată. În anotimpul rece nu era deloc exclus să găsim unul sau doi alcoolici dormind pe podea.
Intrarea în apartamentul familiei, situat deasupra prăvăliei de alimente, circa 1943
La etaj se găseau ușile către două apartamente – al nostru avea ferestrele spre First Street. Aveam două dormitoare – unul al părinților mei, celălalt al surorii mele. Eu dormeam în micuța noastră sufragerie, pe o canapea extensibilă care putea fi 58
- IRVIN D. YALOM -
transformată în pat. Când aveam zece ani, sora mea a plecat la facultate și eu i-am luat camera. Apartamentul avea și o mică
bucătărie, cu o masă minusculă la care obișnuiam să iau mesele principale ale zilei. Nu am mâncat niciodată, nici măcar o dată în toată copilăria, cu mama sau tata (în afara zilelor de duminică, când luam masa cu familia extinsă – între douăsprezece și douăzeci de persoane). Mama gătea și lăsa mâncarea pe aragaz, iar eu și sora mea mâncam la micuța masă din bucătărie.
Nu mă gândeam niciodată că mi-aș putea dori un apartament mai drăguț, pentru că și prietenii mei locuiau în unele similare, dar al nostru era caracterizat de o oroare unică și persistentă: gândacii de bucătărie. Mișunau peste tot, în ciuda eforturilor de exterminare
– am fost (și sunt și azi) terifiat de ei. Mama așeza în fiecare seară
picioarele patului în care dormeam în boluri cu apă, uneori kerosen, pentru a-i împiedica să urce în așternuturi. Chiar și așa, de multe ori aterizau de pe tavan direct în pat. Noaptea, după stingerea luminilor, casa era a lor; le auzeam goana dementă pe linoleumul care acoperea podeaua minusculei bucătării. Nici nu îndrăzneam să
merg la toaletă ca să urinez. Pentru asta foloseam un borcan pe care-l țineam lângă pat. Îmi amintesc cum odată, aveam zece sau unsprezece ani, citeam în sufragerie, când deodată un carcalac uriaș
a traversat în zbor încăperea și mi s-a așezat în poală (da, gândacii pot să zboare – nu o fac frecvent, dar cu siguranță sunt capabili de asta!). Alertat de țipetele mele, tata a venit în fugă în cameră, a aruncat gândacul pe podea și l-a zdrobit cu talpa piciorului.
