Devoțiunea noastră comună față de literatură era atât de puternică, încât orice alte interese divergente erau prea puțin importante. Ea s-a amorezat de timpuriu de limba, literatura și cultura franceză, în vreme ce eu preferam științele. Am reușit extraordinara performanță de a pronunța greșit orice cuvânt francez citit sau auzit, în timp ce ea nu reușea să vadă altceva în afară de propriile gene când se uita în microscopul meu. Dar iubeam amândoi orele de engleză și, spre deosebire de ceilalți elevi, eram încântați de lecturile pentru acasă: Litera stacojie, Silas Marner și Întoarcerea băștinașului.

Într-o zi, în timpul liceului, toate orele de după-amiază au fost anulate astfel încât întreaga școală să poată merge la vizionarea adaptării britanice a romanului Marile speranțe, din 1946. Am stat unul lângă celălalt ținându-ne de mână. Rămâne unul dintre filmele noastre favorite din toate timpurile; cred că am vorbit despre el de sute de ori de-a lungul deceniilor. Pentru mine a însemnat introducerea în universul lui Dickens, devorând apoi, în scurt timp, toate cărțile scrise de el. Le-am recitit de multe ori de-atunci. Ani mai târziu, când am ținut conferințe și am călătorit considerabil în 68

- IRVIN D. YALOM -

Statele Unite și Marea Britanie, mi-am făcut obiceiul de a vizita anticariate și de a cumpăra primele ediții ale cărților lui Dickens.

Sunt singurele lucruri pe care le-am colecționat vreodată.

Marilyn era încă de pe atunci atât de adorabilă, inteligentă și abilă din punct de vedere social, încât și-a cucerit toți profesorii. Eu, la vremea aceea, eram multe lucruri, dar nu m-ar fi considerat nimeni, nici în cele mai nebunești fantezii, adorabil. Eram un elev bun, excelam la științe și la engleză, unde domnișoara Davis contribuia regulat la sporirea nepopularității mele prin lăudarea compunerilor și afișarea lor la panou. Din nefericire, în clasa a douăsprezecea am fost mutat la domnișoara McCauley, cealaltă

profesoară de engleză, care era totodată profesoara lui Marilyn, pe care o aprecia grozav. Într-o zi, domnișoara McCauley m-a văzut pe hol aplecându-mă spre Marilyn în timp ce stăteam de vorbă în dreptul dulapului ei, iar de-atunci m-a strigat numai „Cowboy-ul Dulap”. Nu m-a iertat niciodată pentru crima de a o fi curtat pe Marilyn, astfel că la orele ei nu aveam nicio șansă. Și-a făcut un obicei din a face comentarii dure și cinice pe marginea temelor mele scrise. A luat peste picior interpretarea rigidă pe care am făcut-o în rolul mesagerului din Regele Lear. Doi dintre copiii mei au descoperit recent, căutând prin niște hârtii vechi dintr-un dulap, o bucată de poem epic despre baseball scris de mine și apreciat de domnișoara McCauley cu C+, și au fost revoltați să vadă că notase pe marginea textului comentarii nemiloase ca „prostește” și „cât entuziasm pe un subiect atât de neimportant”. Și vreau să atrag atenția că scriam despre niște giganți precum Jolting Joe DiMaggio, Phil Rizzuto, King Kong Keller, Smokey Joe Page și „Old Reliable”

Tommy Henrich.

Nu uit niciodată cât de norocos am fost să o am pe Marilyn în viața mea încă de când aveam cincisprezece ani. Ea a ridicat nivelul gândirii mele, mi-a stimulat ambiția și mi-a oferit un model de grație, generozitate și dedicare față de viața intelectuală. Așa că îți 69

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

mulțumesc, Louie, oriunde ai fi. Îți mulțumesc din suflet că m-ai ajutat să mă strecor prin fereastra aia.

70

- IRVIN D. YALOM -

Capitolul 11

VIAȚA LA FACULTATE

Acum doi ani stăteam într-o zi cu prietenul meu Larry Zaroff într-o cafenea din Sausalito, cu vedere spre golful San Francisco.

Vântul lua cu asalt pescărușii din apropiere, în timp ce noi priveam cum se clatină feribotul de Sausalito în drumul său către oraș, până

ce a dispărut la orizont. Eu și Larry depănam amintiri din facultate: am fost colegi la Universitatea George Washington, unde am urmat aproximativ aceleași materii: cursuri epuizante, cum ar fi chimia organică, analiza calitativă și anatomia comparată – în cadrul căreia disecam toate organele și toți mușchii unei pisici. Ne strecuram printre amintirile acelor zile, cele mai stresante din viața mea, când Larry a început deodată să povestească despre o petrecere dezlănțuită a frăției, condimentată cu gâlgâieli isterice în compania unor colege foarte prietenoase.

Eu m-am zbârlit imediat. „Frăție? Ce frăție?”

— TEP, desigur.

— Despre ce vorbești?

— Tau Epsilon Pi. Ce e cu tine astăzi, Irv?

— Ce e cu mine? Sunt supărat. Ne-am văzut zi de zi în timpul facultății, dar eu abia acum aud de existența unei frății la GW. Eu de ce nu am fost invitat în rândurile ei? De ce nu m-ai invitat chiar tu?

— Irv, chiar te aștepți să-mi aduc aminte? Suntem în anul 2014 și noi am intrat la GW în 1949.

După ce m-am despărțit de Larry, l-am sunat pe bunul meu prieten Herb Kotz, în Washington, D.C. Herb, Larry și cu mine eram nedespărțiți în facultate. Eram primii trei la toate materiile, mergeam împreună cu mașina la școală și luam prânzul aproape zilnic împreună.

71

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

— Herb, abia ce-am vorbit cu Larry și el mi-a spus că în facultate a făcut parte dintr-o frăție numită TEP. Știi ceva despre asta?

— Păi, da. Am fost și eu membru.

— CE? Și tu? Nu-mi vine să cred. Pe mine de ce nu m-ați invitat?

— Cine mai ține minte după atâta vreme? Cred că te-am invitat, dar tot ce făceam era să organizăm petreceri cu bere în serile de vineri, iar tu urai berea; și nici cu fetele nu ieșeai – îi erai devotat lui Marilyn.

Am alimentat ranchiuna asta o vreme, până acum câteva luni, când, în timpul unei curățenii generale, Marilyn a descoperit o scrisoare de bun venit în Tau Epsilon Pi, însoțită de un certificat de membru. Fusesem, într-adevăr, membru al frăției, dar, cum nu am participat la nicio întâlnire, amintirea mi s-a șters pur și simplu din memorie!

Incidentul ăsta ilustrează cât de încordat și de anxios eram în vremea studenției la George Washington, aflată la cincisprezece minute de casă. Am rămas invidios până în ziua de azi pe cei care au avut parte de o experiență fericită în anii de studiu – spiritul de colegialitate, prieteniile legate pe viață între colegii de cămin, camaraderia prilejuită de evenimentele sportive, farsele pe care și le jucau membrii frățiilor, relația apropiată de mentorat cu vreun profesor sau societățile secrete de tipul celei înfățișate în filmul Cercul poeților dispăruți. A fost o parte din viață pe care am ratat-o cu desăvârșire, dar știu că eram atât de anxios și de nesigur pe propria persoană, încât e mai bine că nu am ajuns la o universitate din Ivy League: mă îndoiesc că mi-ar fi plăcut sau că aș fi supraviețuit întrun asemenea climat universitar.

Am fost întotdeauna surprins în munca mea de frecvența cu care pacienții își recuperează amintirile anumitor stadii de viață în perioadele în care copiii lor traversează aceleași stadii. Mi s-a întâmplat și mie, când copiii mei se pregăteau să termine liceul și să

72

- IRVIN D. YALOM -

înceapă viața studențească, precum și atunci când nepotul meu a mers la facultatea Desmond. Am fost uimit și chiar invidios pe diversitatea resurselor disponibile lui și colegilor săi în alegerea unei școli superioare. Desmond a avut la dispoziție consilieri școlari, ghiduri scrise pentru cele mai bune o sută de colegii de științe umaniste și oportunitatea discutării cu echipele de recrutare ale colegiilor. Eu nu-mi amintesc ca în vremea mea să fi avut parte de vreun fel de ghidare: nici vorbă de consilieri școlari, iar părinții și rudele nu știau nimic despre tot acest proces. În plus, și asta a fost esențial, nu cunoșteam pe nimeni în liceu sau în cartier care să fi ales să plece la o facultate îndepărtată: toți cunoscuții mei aleseseră

una dintre cele două instituții locale – Universitatea din Maryland sau Universitatea George Washington (ambele la fel de uriașe, mediocre și impersonale la vremea aceea). Cumnatul meu, Morton Rose, a exercitat o influență hotărâtoare asupra mea. Îl respectam foarte mult: făcuse și colegiul, și medicina la George Washington și ajunsese un medic extraordinar, așa că m-am gândit că, dacă această

instituție fusese suficient de bună pentru el, avea să fie și pentru mine.

În sfârșit, chestiunea a fost tranșată definitiv în momentul în care liceul pe care l-am urmat mi-a acordat bursa „Emma K. Karr” –

bursă care includea acoperirea integrală a taxelor de școlarizare practicate de GW, chiar dacă taxele anuale nu depășeau trei sute de dolari.

La vremea aceea simțeam că e în joc tot viitorul și toată viața mea. Că-mi doream să fac studii medicale știam încă de la paisprezece ani, de când îl cunoscusem pe doctorul Manchester, dar era știut faptul că școlile medicale acceptau strict 5% studenți evrei; grupele de la George Washington numărau o sută de studenți și acceptau doar cinci evrei pe an. În frăția evreiască din care am făcut parte în timpul liceului (Upsilon Lambda Phi) existau mai mult de cinci seniori inteligenți care intenționau să se înscrie într-o 73

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

programă de studii premedicale, după care să candideze la o școală

de medicină, iar frăția noastră era doar una dintre cele câteva existente în Washington. Competiția părea atât de nimicitoare, încât mi-am făcut o strategie încă din prima zi de colegiu: să las absolut orice altceva deoparte, să muncesc mai mult decât oricine și să iau niște note atât de bune încât să nu pot fi refuzat de nicio școală

medicală.

S-a dovedit că nu eram singurul cu o asemenea strategie. Se pare că toți tinerii pe care-i cunoșteam, toți fiii evreilor emigrați din Europa după Primul Război Mondial, considerau că medicina e profesia ideală. În caz că nu reușeau la școala medicală, rămânea stomatologia, dreptul, medicina veterinară și, la urmă de tot, varianta cea mai puțin populară printre idealiștii ca mine, intrarea în afaceri alături de capul familiei. Ba chiar circula și o glumă în vremea aia: un tânăr evreu are două opțiuni – să ajungă medic sau ratat.

Părinții mei nu s-au implicat în decizia de a merge la GW. Nici nu comunicam prea mult pe atunci: prăvălia se afla la treizeci de minute de mers cu mașina față de casă, așa că, în afara duminicilor, îi vedeam destul de puțin. Iar când ne vedeam discutam arareori despre chestiuni esențiale. Cu mama abia dacă am schimbat câteva vorbe ani la rând, după ce m-a acuzat că aș fi provocat infarctul tatălui meu. Luasem decizia de a mă proteja păstrând distanța. Aș fi preferat să fiu mai apropiat de tata, însă relația dintre el și mama era foarte strânsă.

Îmi amintesc că în ultimul an de liceu o duceam pe mama la prăvălie cu mașina. Odată, când am ajuns în dreptul parcului

„Căminul soldaților”, la cinci minute de prăvălie, m-a întrebat ce planuri aveam. I-am spus că intenționam să mă înscriu la colegiu în anul următor, după care să încerc să intru la o școală de medicină.