A aprobat printr-o scuturare a capului, cu un aer foarte satisfăcut, dar asta a fost tot. Nu am mai vorbit niciodată despre planurile 74

- IRVIN D. YALOM -

mele. Gândindu-mă acum la asta, mă întreb dacă nu cumva mama și tatăl meu începuseră să fie oarecum intimidați de mine, dacă nu cumva simțeau că nu mai pot relaționa cu mine și că mă pierduseră

deja în favoarea unei culturi pe care nu o puteau înțelege.

Cu toate acestea, era de la sine înțeles că aveau să-mi plătească

taxele și restul cheltuielilor în timpul colegiului și al facultății.

Indiferent de starea relației noastre, orice alt comportament ar fi fost de neimaginat în cultura părinților mei, iar eu le-am urmat exemplul în relația cu copiii mei.

Pentru mine și prietenii mei apropiați, colegiul nu reprezenta vreo destinație de vis: era doar un obstacol care trebuia depășit cât mai repede. În mod normal, școlile medicale acceptau doar studenți cu patru ani de colegiu și o diplomă de licență, dar, uneori, acceptau și candidați excepționali după doar trei ani, dacă aceștia urmaseră toate cursurile solicitate. Eu, la fel ca amicii mei, am optat pentru varianta din urmă, selectând în consecință doar cursuri obligatorii aspiranților la școala medicală (chimie, fiziologie, biologie, fizică, anatomie vertebrată și limba germană).

Ce-mi amintesc din anii de colegiu? În toți cei trei ani am urmat doar trei opționale, toate de literatură. Am locuit acasă, respectând o rutină brutală: muncă grea, memorare, experimente de laborator, nopți de pregătire pentru examene, studiu șapte zile din șapte.

De ce așa o nebunie? De ce atâta grabă? Pentru mine, sau oricare dintre prietenii mei apropiați, ar fi fost de neimaginat să luăm ceea ce se numește azi un an „de pauză”, în care să ne înscriem într-o organizație precum Peace Corps (care nici nu exista pe atunci)6, să

facem voluntariat în țări străine printr-o organizație umanitară sau orice altă opțiune dintre multele devenite o banalitate în lumea 6 Program de voluntariat organizat de guvernul Statelor Unite în 1961, al cărui principal scop este facilitarea înțelegerii culturii americane în afara granițelor țării și prezentarea culturilor străine cetățenilor americani.

75

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

copiilor mei și a colegilor lor. Noi trăiam cu veșnica presiune a procesului de admitere la școala medicală. Nu-i trecea nimănui prin minte să amâne mai mult decât era necesar tentativa de accedere la următoarea formă de învățământ. Eu resimțeam o presiune suplimentară: aveam nevoie să stabilizez relația cu Marilyn. Trebuia să reușesc, pentru ca ea să înțeleagă că urma să am o carieră și că

aveam să devin o persoană cu care ar fi vrut să se căsătorească. Era cu jumătate de an mai mică, iar profesorul de franceză o somase să

candideze la Colegiul Wellesley, unde a fost acceptată de îndată. În ultimul an de liceu, colegele din asociația studentelor îi spuneau că

e prea tânără pentru a se limita la o singură relație și că ar trebui, măcar ocazional, să mai iasă și cu alți băieți. Mie sfatul lor nu mi-a picat prea bine și încă nu am uitat numele celor doi băieți cu care a ieșit în perioada aia. Imediat ce a plecat la Wellesley, am devenit extrem de anxios de perspectiva pierderii ei: simțeam că nu pot concura cu băieții dintr-o școală Ivy League pe care avea să-i întâlnească. I-am scris constant scrisori în care îmi exprimam îngrijorarea că nu mai sunt suficient de interesant pentru ea, că va întâlni alți băieți și o voi pierde. În perioada aceea, toată viața mea se învârtea în jurul științelor premedicale, care pe Marilyn nu o interesau câtuși de puțin. Am păstrat scrisorile ei, iar acum câțiva ani, Wellesley, revista colegiului, a publicat o selecție dintre ele.

Am fost atât de împovărat de anxietate și de probleme cu somnul în anii aceia, încât ar fi trebuit să merg la un terapeut, doar că pe atunci această opțiune nu era atât de evidentă. Totuși, dacă aș fi mers la un terapeut ca mine, probabil că discuția noastră ar fi arătat cam așa:

Dr. Yalom: Mi-ai spus la telefon că anxietatea ta a ajuns aproape de nesuportat. Spune-mi mai multe despre asta.

76

- IRVIN D. YALOM -

Irvin: Uitați-vă la unghiile mele, sunt mușcate până în carne. Îmi este rușine cu ele și încerc să le ascund de fiecare dată când mă

întâlnesc cu cineva: priviți-le! Simt o durere în piept, parcă sunt strâns de o menghină. Somnul mi-e dat peste cap complet. Folosesc Dexedrină și cafea ca să rezist nopțile să învăț, iar acum nu mai pot dormi fără somnifere.

Dr. Yalom: Ce iei?

Irvin: Seconal, în fiecare seară.

Dr. Yalom: Cine ți le prescrie?

Irvin: Le șterpelesc de la ai mei. Ei iau Seconal de când îi știu. M-am întrebat dacă nu cumva insomnia este genetică.

Dr. Yalom: Ai menționat că anul ăsta resimți o mare presiune academică. Cum îți era somnul în anii precedenți – în liceu, de pildă?

Irvin: Uneori, presiunea sexuală era prea mare și trebuia să mă

masturbez ca să adorm. Dar, în general, până anul ăsta nu am avut probleme cu somnul.

Dr. Yalom: Asta lămurește chestiunea componentei genetice a insomniei tale. Crezi că colegii tăi resimt același nivel de anxietate și probleme de somn ca tine?

Irvin: Mă îndoiesc – cu siguranță nu studenții de colegiu nonevrei pe care i-am cunoscut. Ei par mult mai relaxați. Unul dintre ei joacă

în echipa de baseball GW, alții ies mereu cu fete sau își umplu timpul cu întâlnirile frăției.

Dr. Yalom: Asta sugerează că problema ta nu e nici genetică, nici de mediu, ci mai curând o funcție a modului particular, sau poate ar trebui să-i spunem unic, în care tu reacționezi la mediu.

Irvin: Știu, știu – sunt un fanatic. Am studiat excesiv pentru toate cursurile și examenele. Când se afișează graficul notelor grupei mele, văd curba întregului grup și calificativul meu undeva departe, mult, mult peste scorul de care aș fi avut nevoie pentru a obține un A. Dar eu am nevoie de certitudine: sunt disperat.

77

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Dr. Yalom: De ce atâta disperare? Ce crezi că se ascunde în spatele ei?

Irvin: Păi, în primul rând, e vorba despre cele cinci procente alocate studenților evrei în școlile medicale: suficient de presant!

Dr. Yalom: Dar ai recunoscut că studiezi excesiv. Că nu te mulțumești cu A – trebuie să fie „Super A”. Prietenii tăi evrei care se află în aceeași situație sunt la fel de disperați ca tine?

Irvin: Muncesc și ei de le merg fulgii. De multe ori studiem împreună. Dar nu sunt chiar atât de disperați. Poate că au o viață

mai plăcută acasă. Există și alte lucruri în viața lor; ies în oraș, joacă

baseball – cred că sunt mai echilibrați.

Dr. Yalom: Dar echilibrul tău? Cum arată?

Irvin: Aproximativ 85% studiu și 15% griji.

Dr. Yalom: Cele 15 procente de griji se referă la admiterea la medicină?

Irvin: La asta și la încă ceva – relația cu Marilyn. Îmi doresc cu disperare să-mi petrec restul vieții cu ea. Am fost împreună pe tot liceul.

Dr. Yalom: În prezent vă vedeți?

Irvin: Ea e plecată pentru patru ani la Wellesley, în Massachusetts, dar ne scriem cam o dată la două zile. Uneori îi telefonez, dar apelurile la distanță sunt mult prea costisitoare. Am probleme mari cu mama din cauza asta. Lui Marilyn îi place foarte mult la Wellesley, unde duce o viață normală de student, incluzând ieșirile în oraș cu alți băieți, iar eu simt că-mi pierd mințile de fiecare dată când pomenește de vreun băiat de la Harvard cu care a ieșit…

Dr. Yalom: Și ție ți-e teamă că?…