Imaginea gândacului strivit a fost și mai îngrozitoare și am alergat la baie ca să vomit. Tata a încercat să mă calmeze, dar pur și simplu nu înțelegea cum pot fi atât de tulburat de un gândac mort. (Încă
am fobie de gândaci, latentă, dar irelevantă de multă vreme: Palo Alto are o climă prea uscată pentru supraviețuirea lor, astfel că nu am mai zărit unul de jumătate de veac – unul dintre avantajele vieții în California.)
59
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Apoi, într-o bună zi, pe când aveam paisprezece ani, mama mi-a spus, într-o doară, că a cumpărat o casă și că urmează să ne mutăm foarte curând. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e cum intram prima oară în noua noastră casă situată pe o stradă frumoasă și liniștită, chiar peste drum de parcul Rock Creek. Era o locuință
arătoasă, de două etaje, cu trei dormitoare, cameră de joacă
îmbrăcată în lemn de pin noduros la subsol, verandă laterală
cuprinsă în suprafața casei și o mică peluză înconjurată de gard viu.
Mutarea a fost aproape în întregime proiectul mamei: tatăl meu nu a avut timp nici măcar să o vadă în prealabil.
Când ne-am mutat? Oare i-am văzut pe oamenii care au cărat lucrurile? Care a fost prima mea impresie despre noua locuință?
Cum a fost prima mea noapte acolo? Dar imensa plăcere de a spune adio pentru totdeauna apartamentului infestat cu gândaci, rușinii, mizeriei, sărăciei și alcoolicilor care dormeau în vestibulul nostru?
Sigur am simțit toate lucrurile astea, dar de amintit, îmi amintesc foarte puțin. Poate că eram prea preocupat și emoționat de transferul în clasa a noua la o altă școală și de întâlnirea viitorilor prieteni. Între memorie și emoții există o relație curbilinie: absența sau excesul de emoție pot conduce la o memorie săracă. Îmi amintesc totuși cum mă plimbam încântat prin casa și grădina noastră curate. Sigur am fost mândru să-mi invit prietenii în vizită, sigur m-am simțit mai liniștit, mai puțin speriat, sigur am avut un somn mai bun, însă acestea sunt doar presupuneri. Amintirea cea mai vie din toată acea perioadă este povestea pe care mi-a spus-o mama, mândră, despre achiziționarea mesei roșii.
Hotărâse să cumpere lucruri noi și să nu păstreze nimic din vechea locuință – nimic din mobilă, nimic din lenjerie, doar cratițele (aceleași pe care le folosesc eu azi). Cred că era și ea sătulă de stilul nostru de viață, deși nu mi-a vorbit niciodată despre năzuințele și sentimentele sale. Însă mi-a spus povestea mesei, și nu doar o dată.
După ce a cumpărat casa, a mers la Magazinul Universal Mazor, un 60
- IRVIN D. YALOM -
magazin de mobilă popular, frecventat de toți prietenii ei, și a comandat, într-o singură după-amiază, tot ce trebuia într-o casă cu trei dormitoare, inclusiv covoare, mobilă de interior și de verandă și scaune pentru grădină. Probabil că a fost o comandă uriașă, dar în timp ce vânzătorul făcea calculele, mama a remarcat o masă de joc țipătoare, în stil neobaroc, acoperită cu piele roșie, împreună cu patru scaune tot din piele roșie. I-a comunicat vânzătorului că vrea să adauge și masa cu cele patru scaune ia comandă. Acesta i-a spus că setul este deja vândut și că din păcate, cu totul regretabil, era singurul – modelul nici nu se mai fabrica. La care mama i-a răspuns că poate să anuleze toată comanda, și-a luat geanta și s-a pregătit să
plece.
Poate vorbea serios, poate nu. Oricum, manevra ei a funcționat.
Vânzătorul a cedat și masa a fost a ei. Jos pălăria, mamă, pentru o cacealma îndrăzneață – am jucat mult poker, dar de o cacealma ca asta nu am auzit. Am cochetat uneori cu ideea scrierii unei povestiri din perspectiva celeilalte familii, care a rămas fără masa asta. Ideea are un oarecare potențial: aș povesti întâmplarea din două unghiuri
– cacealmaua măreață și triumful mamei și decepția celeilalte familii.
Încă mai am masa, în ciuda lamentărilor soției mele despre nepotrivirea cu restul mobilierului din casă. Defectele estetice ale obiectului sunt evidente și pentru mine, dar masa aceasta păstrează
amintirile jocurilor duminicale de șah cu tata, cu unchii, iar mai apoi cu copiii și nepoții mei. În liceu am făcut parte din echipa de șah și purtam cu mândrie bluza de sportiv cu o piesă mare de șah pe ea. Echipa, compusă din cinci table, concura cu toate echipele de liceu din Washington, D.C. Eu jucam la prima tablă și, după ce am terminat ultimul an de liceu fără înfrângere, m-am declarat campion la juniori pe tot orașul Washington, D.C. Însă nu am avansat niciodată suficient de mult încât să ajung la un nivel superior, parțial din pricina unchiului meu Abe, care râdea de ideea rețetelor 61
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
încercate, în special când era vorba de deschideri. Îmi amintesc cum îndrepta degetul spre cap, mă numea „klug” (isteț) și mă soma să-mi folosesc capul meu bun („kopf”) de Yalom ca să-mi zăpăcesc oponenții printr-un joc neortodox. Sfatul său s-a dovedit a fi extrem de dăunător. Am încetat să mai joc în anii de colegiu premedical, dar imediat ce am fost acceptat la școala de medicină, am candidat pentru echipa de șah a universității. Am jucat tabla a doua pentru restul semestrului, dar am abandonat din nou când am început studiile medicale, de data asta pentru o perioadă mai lungă, până ce i-am învățat să joace pe fiii mei, Victor și Reid, care au devenit jucători excelenți. Abia în ultimii ani am luat mai în serios șahul.
Am făcut niște lecții cu un maestru rus și am urmărit cum îmi crește cota pe internet. Dar mă tem că este mult prea târziu – memoria mea tot mai șubredă e un adversar invincibil.
Dacă ar fi fost după tata, probabil că am fi locuit pe perioadă
nedeterminată deasupra prăvăliei. Părea să nu-i pese de împrejurimi. Mama îi cumpăra haine și-i spunea cu ce să se îmbrace, chiar și ce cravată să-și pună la ieșirile de duminică.
Tata avea o voce minunată și iubeam să-l aud cântând melodii idiș împreună cu mătușa Luba la reuniunile de familie. Mamei nu-i păsa câtuși de puțin de muzică și n-am auzit-o cântând niciodată –
genă pe care cred că mi-a transmis-o și mie. Aproape în toate duminicile jucam șah cu tata la masa roșie barocă, iar el punea un disc cu cântece idiș și acompania melodiile cu vocea lui, până ce o auzeam pe mama țipând „Genug, Barel, genug!” („Ajunge, Ben, ajunge!”). Iar el se supunea de fiecare dată. Acelea erau momentele când mă simțeam cel mai dezamăgit de el și-mi doream enorm de mult să-l văd confruntând-o. Dar nu s-a întâmplat niciodată.
Mama gătea foarte bine. Mă gândesc adesea la mâncărurile pe care le făcea. Se întâmplă să încerc și azi să fac niște feluri de-ale ei, folosind oalele ei grele din aluminiu. Mă simt foarte atașat de oalele 62
- IRVIN D. YALOM -
astea. Mâncarea gătită în ele are gust mai bun. Copiii tânjesc uneori după ele, dar încă nu sunt dispus să le dau.
Când ne-am mutat în casa nouă, mama gătea în fiecare zi, după
care se urca în mașină și parcurgea drumul de douăzeci de minute până la magazin, unde rămânea restul zilei și serii. Încălzeam mâncarea și mâncam singur, citind o carte (sora mea, Jean, era de-acum studentă la Universitatea din Maryland). Tata venea acasă să
mănânce și să tragă un pui de somn, dar orele noastre de masă se suprapuneau arareori.
Blagden Terrace, noua noastră stradă, era străjuită de sicomori înalți, plantați în fața unor case mari și frumoase, pline toate de copii de vârsta mea. Îmi amintesc cum am fost întâmpinat în prima mea zi acolo. Copiii de pe stradă jucau fotbal american și s-au oprit să-mi facă cu mâna – aveau nevoie de jucători, așa că am intrat imediat în joc. Mai târziu în cursul aceleiași zile l-am văzut peste drum, pe peluza lor, pe Billy Nolan, de treisprezece ani, schimbând pase cu bunicul său, despre care am aflat mai târziu că fusese jucător profesionist de baseball la Boston Red Sox. Aveam să joc mult baseball cu Billy. Îmi amintesc și prima plimbare prin cartier.
Am zărit un mic heleșteu de grădină, pe apa căruia pluteau câteva frunze de nufăr – asta m-a entuziasmat, întrucât știam că acolo pot găsi mostre excelente pentru microscopul meu: mulțimi de larve de țânțar plutind pe luciul apei și hoarde de amibe pe care le puteam răzui de pe dosul frunzelor de nufăr. Dar cum să colectez mostrele?
În vechiul meu cartier m-aș fi furișat noaptea și aș fi furat câteva creaturi sacrificabile din heleșteu. Dar aici habar nu aveam cum să
mă port.
63
