bursă care includea acoperirea integrală a taxelor de școlarizare practicate de GW, chiar dacă taxele anuale nu depășeau trei sute de dolari.
La vremea aceea simțeam că e în joc tot viitorul și toată viața mea. Că-mi doream să fac studii medicale știam încă de la paisprezece ani, de când îl cunoscusem pe doctorul Manchester, dar era știut faptul că școlile medicale acceptau strict 5% studenți evrei; grupele de la George Washington numărau o sută de studenți și acceptau doar cinci evrei pe an. În frăția evreiască din care am făcut parte în timpul liceului (Upsilon Lambda Phi) existau mai mult de cinci seniori inteligenți care intenționau să se înscrie într-o 73
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
programă de studii premedicale, după care să candideze la o școală
de medicină, iar frăția noastră era doar una dintre cele câteva existente în Washington. Competiția părea atât de nimicitoare, încât mi-am făcut o strategie încă din prima zi de colegiu: să las absolut orice altceva deoparte, să muncesc mai mult decât oricine și să iau niște note atât de bune încât să nu pot fi refuzat de nicio școală
medicală.
S-a dovedit că nu eram singurul cu o asemenea strategie. Se pare că toți tinerii pe care-i cunoșteam, toți fiii evreilor emigrați din Europa după Primul Război Mondial, considerau că medicina e profesia ideală. În caz că nu reușeau la școala medicală, rămânea stomatologia, dreptul, medicina veterinară și, la urmă de tot, varianta cea mai puțin populară printre idealiștii ca mine, intrarea în afaceri alături de capul familiei. Ba chiar circula și o glumă în vremea aia: un tânăr evreu are două opțiuni – să ajungă medic sau ratat.
Părinții mei nu s-au implicat în decizia de a merge la GW. Nici nu comunicam prea mult pe atunci: prăvălia se afla la treizeci de minute de mers cu mașina față de casă, așa că, în afara duminicilor, îi vedeam destul de puțin. Iar când ne vedeam discutam arareori despre chestiuni esențiale. Cu mama abia dacă am schimbat câteva vorbe ani la rând, după ce m-a acuzat că aș fi provocat infarctul tatălui meu. Luasem decizia de a mă proteja păstrând distanța. Aș fi preferat să fiu mai apropiat de tata, însă relația dintre el și mama era foarte strânsă.
Îmi amintesc că în ultimul an de liceu o duceam pe mama la prăvălie cu mașina. Odată, când am ajuns în dreptul parcului
„Căminul soldaților”, la cinci minute de prăvălie, m-a întrebat ce planuri aveam. I-am spus că intenționam să mă înscriu la colegiu în anul următor, după care să încerc să intru la o școală de medicină.
A aprobat printr-o scuturare a capului, cu un aer foarte satisfăcut, dar asta a fost tot. Nu am mai vorbit niciodată despre planurile 74
- IRVIN D. YALOM -
mele. Gândindu-mă acum la asta, mă întreb dacă nu cumva mama și tatăl meu începuseră să fie oarecum intimidați de mine, dacă nu cumva simțeau că nu mai pot relaționa cu mine și că mă pierduseră
deja în favoarea unei culturi pe care nu o puteau înțelege.
Cu toate acestea, era de la sine înțeles că aveau să-mi plătească
taxele și restul cheltuielilor în timpul colegiului și al facultății.
Indiferent de starea relației noastre, orice alt comportament ar fi fost de neimaginat în cultura părinților mei, iar eu le-am urmat exemplul în relația cu copiii mei.
Pentru mine și prietenii mei apropiați, colegiul nu reprezenta vreo destinație de vis: era doar un obstacol care trebuia depășit cât mai repede. În mod normal, școlile medicale acceptau doar studenți cu patru ani de colegiu și o diplomă de licență, dar, uneori, acceptau și candidați excepționali după doar trei ani, dacă aceștia urmaseră toate cursurile solicitate. Eu, la fel ca amicii mei, am optat pentru varianta din urmă, selectând în consecință doar cursuri obligatorii aspiranților la școala medicală (chimie, fiziologie, biologie, fizică, anatomie vertebrată și limba germană).
Ce-mi amintesc din anii de colegiu? În toți cei trei ani am urmat doar trei opționale, toate de literatură. Am locuit acasă, respectând o rutină brutală: muncă grea, memorare, experimente de laborator, nopți de pregătire pentru examene, studiu șapte zile din șapte.
De ce așa o nebunie? De ce atâta grabă? Pentru mine, sau oricare dintre prietenii mei apropiați, ar fi fost de neimaginat să luăm ceea ce se numește azi un an „de pauză”, în care să ne înscriem într-o organizație precum Peace Corps (care nici nu exista pe atunci)6, să
facem voluntariat în țări străine printr-o organizație umanitară sau orice altă opțiune dintre multele devenite o banalitate în lumea 6 Program de voluntariat organizat de guvernul Statelor Unite în 1961, al cărui principal scop este facilitarea înțelegerii culturii americane în afara granițelor țării și prezentarea culturilor străine cetățenilor americani.
75
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
copiilor mei și a colegilor lor. Noi trăiam cu veșnica presiune a procesului de admitere la școala medicală. Nu-i trecea nimănui prin minte să amâne mai mult decât era necesar tentativa de accedere la următoarea formă de învățământ. Eu resimțeam o presiune suplimentară: aveam nevoie să stabilizez relația cu Marilyn. Trebuia să reușesc, pentru ca ea să înțeleagă că urma să am o carieră și că
aveam să devin o persoană cu care ar fi vrut să se căsătorească. Era cu jumătate de an mai mică, iar profesorul de franceză o somase să
candideze la Colegiul Wellesley, unde a fost acceptată de îndată. În ultimul an de liceu, colegele din asociația studentelor îi spuneau că
e prea tânără pentru a se limita la o singură relație și că ar trebui, măcar ocazional, să mai iasă și cu alți băieți. Mie sfatul lor nu mi-a picat prea bine și încă nu am uitat numele celor doi băieți cu care a ieșit în perioada aia. Imediat ce a plecat la Wellesley, am devenit extrem de anxios de perspectiva pierderii ei: simțeam că nu pot concura cu băieții dintr-o școală Ivy League pe care avea să-i întâlnească. I-am scris constant scrisori în care îmi exprimam îngrijorarea că nu mai sunt suficient de interesant pentru ea, că va întâlni alți băieți și o voi pierde. În perioada aceea, toată viața mea se învârtea în jurul științelor premedicale, care pe Marilyn nu o interesau câtuși de puțin. Am păstrat scrisorile ei, iar acum câțiva ani, Wellesley, revista colegiului, a publicat o selecție dintre ele.
Am fost atât de împovărat de anxietate și de probleme cu somnul în anii aceia, încât ar fi trebuit să merg la un terapeut, doar că pe atunci această opțiune nu era atât de evidentă. Totuși, dacă aș fi mers la un terapeut ca mine, probabil că discuția noastră ar fi arătat cam așa:
Dr. Yalom: Mi-ai spus la telefon că anxietatea ta a ajuns aproape de nesuportat. Spune-mi mai multe despre asta.
76
- IRVIN D. YALOM -
Irvin: Uitați-vă la unghiile mele, sunt mușcate până în carne. Îmi este rușine cu ele și încerc să le ascund de fiecare dată când mă
întâlnesc cu cineva: priviți-le! Simt o durere în piept, parcă sunt strâns de o menghină. Somnul mi-e dat peste cap complet. Folosesc Dexedrină și cafea ca să rezist nopțile să învăț, iar acum nu mai pot dormi fără somnifere.
Dr. Yalom: Ce iei?
Irvin: Seconal, în fiecare seară.
Dr. Yalom: Cine ți le prescrie?
Irvin: Le șterpelesc de la ai mei. Ei iau Seconal de când îi știu. M-am întrebat dacă nu cumva insomnia este genetică.
Dr. Yalom: Ai menționat că anul ăsta resimți o mare presiune academică. Cum îți era somnul în anii precedenți – în liceu, de pildă?
Irvin: Uneori, presiunea sexuală era prea mare și trebuia să mă
masturbez ca să adorm. Dar, în general, până anul ăsta nu am avut probleme cu somnul.
