Irvin: Mi-e teamă de un lucru evident – că va întâlni pe cineva care are mai multe de oferit: mai arătos, dintr-o clasă socială

superioară, dintr-o familie mai sofisticată, cu un viitor mai promițător, toate chestiile astea.

78

- IRVIN D. YALOM -

Dr. Yalom: Și tu ce ai de oferit?

Irvin: Exact ăsta e motivul pentru care admiterea la medicină e atât de importantă pentru mine. Simt că nu am prea multe de oferit în afară de asta.

Dr. Yalom: Tu te vezi cu alte femei?

Irvin: Nu, n-am timp.

Dr. Yalom: Deci duci o viață monastică. Cred că e greu, cu atât mai mult cu cât ea nu duce o viață monastică.

Irvin: Exact! Eu sunt monogam, dar ea nu este.

Dr. Yalom: De obicei, ăștia sunt anii celor mai mari presiuni sexuale.

Irvin: Mda, în majoritatea timpului mă simt pe jumătate nebun, ba chiar trei sferturi, din cauza sexualității. Dar ce pot să fac? Nu pot să cunosc pur și simplu o fată și să-i spun: „Sunt îndrăgostit de cineva care e foarte departe și tot ce vreau de la tine e să facem sex.”

Să mint? La asta nu mă pricep. Nu sunt ceea ce se numește un tip descurcăreț, așa că momentan sunt condamnat la frustrare. Visez mereu să întâlnesc o vecină frumoasă și foarte excitată, care să

tânjească după un partener de sex când e plecat soțul din localitate.

Ar fi perfect. Mai ales dacă mi-ar fi vecină – nici nu ar trebui să mă

deplasez.

Dr. Yalom: Irvin, sunt convins că te simți mult mai inconfortabil decât ar trebui. Cred că puțină terapie ți-ar prinde bine – cari în spinare o tonă de anxietate și ai mult de lucru: trebuie să descoperi de ce viața ta este atât de dezechilibrată, de ce simți nevoia să

studiezi excesiv, de ce crezi că ai atât de puține de oferit, de ce riști să-ți alungi partenera printr-un comportament sufocant. Cred că te pot ajuta și sugerez ca de-acum să ne vedem de două ori pe săptămână.

Irvin: De două ori pe săptămână! Când îmi ia jumătate de oră să

ajung aici și jumătate de oră să mă întorc. În total, patru ore pe săptămână. Și am câte un examen aproape săptămânal.

79

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Dr. Yalom: Am bănuit că vei reacționa așa. Dă-mi voie să aduc un alt argument. Nu ai spus nimic în sensul ăsta, dar eu înclin destul de mult să cred că, odată începute studiile medicale, vei deveni interesat în mod particular de psihiatrie, iar dacă se va întâmpla asta, atunci orele petrecute împreună vor juca un rol dublu: nu doar că te vor ajuta personal, dar îți vor înlesni o mai bună înțelegere a domeniului.

Irvin: Înțeleg aceste avantaje, dar viitorul ăsta pare atât de… de…

îndepărtat. Anxietatea e dușmanul care îmi dă târcoale acum. Mă

tem că, sacrificând patru ore de studiu, voi crea mai multă anxietate decât putem noi elibera în discuțiile noastre. Lăsați-mă să mă

gândesc la asta!

Privind retrospectiv, îmi doresc să fi început o terapie în timpul colegiului, dar în anii 1950 eu nu cunoșteam pe nimeni care să fi mers la psihoterapie. Cumva, am reușit să supraviețuiesc celor trei ani oribili. M-a ajutat enorm să petrec verile cu Marilyn, făcând consiliere în tabere. Zilele petrecute în tabără erau zile fără stres academic, în care mă puteam bucura de iubirea pentru ea, aveam grijă și mă jucam cu cei mai mici ca mine, îi învățam tenis și mă

împrieteneam cu tineri interesați de alte lucruri în afară de medicină. Într-un an am fost coleg de consiliere cu Paul Horn, ajuns un flautist celebru, cu care am rămas prieten până la moartea sa.

În afara interludiilor de vară, anii de colegiu, cu clasele imense și contactul minimal cu profesorii, au fost mohorâți de la un capăt la celălalt. Cu toate astea, în ciuda tensiunii și a lecturilor lipsite de imaginație, mie toate cursurile de științe mi s-au părut fascinante.

Cu atât mai mult cel de chimie organică – inelul benzenic, cu frumusețea și simplitatea sa, combinate cu o complexitate infinită, m-a fascinat într-atât încât în următorii doi ani am făcut rost de bani de buzunar inițiind alți studenți în acest subiect. Totuși, cursurile mele favorite au fost cele trei opționale – toate de literatură: poezie 80

- IRVIN D. YALOM -

americană modernă, dramaturgie universală și apariția romanului.

La cursurile astea mă simțeam viu, iar lectura cărților recomandate și scrierea eseurilor, singurele eseuri scrise în anii de colegiu, erau o adevărată delectare.

Îmi amintesc mai cu seamă cursul de dramaturgie universală. A fost cursul cu cei mai puțini participanți din toate câte am frecventat

– doar patruzeci de studenți iar materia era captivantă. A fost, de asemenea, singurul curs în timpul căruia am avut un contact memorabil cu un profesor, o femeie de vârstă mijlocie, atrăgătoare, care-și purta părut blond prins într-un coc și care m-a chemat o dată

la ea în birou. A comentat în cea mai pozitivă manieră lucrarea pe care o făcusem pornind de la Prometeu înlănțuit, de Eschil, zicându-mi că scriu superb și gândesc original și întrebându-mă totodată

dacă nu iau în considerare o carieră într-un domeniu umanist. Îmi amintesc până azi figura ei strălucitoare – a fost singurul profesor care mi-a știut numele.

În afară de un B+ la un curs de germană, am încheiat colegiul numai cu A+, dar admiterea la medicină era chiar și așa un proces care îți mânca nervii. Am candidat la nouăsprezece școli și am primit optsprezece scrisori de respingere și una de acceptare (la Școala Medicală GW, care nu putea să respingă pe cineva care absolvise colegiul GW cu o medie de aproape 4.0). Antisemitismul cotei practicate de școala medicală nici măcar nu m-a revoltat – era peste tot, nu cunoscusem altceva, așa că am preluat exemplul părinților mei și am acceptat lucrurile așa cum erau. Nu am adoptat niciodată poziția activistului, cum nu m-am înfierbântat niciodată

din pricina imensei nedreptăți a sistemului. Privind retrospectiv, cred că lipsa mea de revoltă se datorează stimei de sine scăzute –

am acceptat viziunea asupritorilor mei.

Simt și azi fiorii de încântare pe care i-am trăit când am primit scrisoarea de acceptare la GW: era momentul cel mai exaltant din viața mea. Am fugit imediat să o sun pe Marilyn. A încercat să-mi 81

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

împărtășească entuziasmul, dar ea nu se îndoise niciodată că voi fi acceptat. Viața mea s-a schimbat brusc – deodată, aveam timp liber.

Am luat un roman de Dostoievski și am reînceput să citesc. Am candidat pentru înscrierea în echipa de tenis a instituției, reușind să

joc într-o partidă universitară la dublu, și m-am alăturat echipei de șah a universității, jucând la tabla a doua în mai multe confruntări între școli.

Cred că primul an universitar a fost cel mai greu din viața mea, nu doar din pricina cerințelor academice, ci pentru că Marilyn a fost plecată tot anul în Franța cu o bursă pentru juniori. M-am dat la fund și am început să învăț pe de rost tot ce mi se cerea să

buchisesc, muncind probabil chiar mai intens decât în colegiu.

Singura plăcere a fost prietenia cu Herb Kotz și cu Larry Zaroff, camarazii mei de-o viață. Ei erau partenerii mei de laborator, împreună cu care disecam cadavrul repartizat nouă, pe care l-am botezat Agamemnon.

Nefiind dispus să mai suport separarea de Marilyn, la finalul primului an am decis să solicit transferul la Boston și, mirabile dictu, transferul meu a fost acceptat de Facultatea de Medicină din Boston, astfel că, după revenirea sa din Franța, eu și Marilyn ne-am logodit.