- IRVIN D. YALOM -

astea. Mâncarea gătită în ele are gust mai bun. Copiii tânjesc uneori după ele, dar încă nu sunt dispus să le dau.

Când ne-am mutat în casa nouă, mama gătea în fiecare zi, după

care se urca în mașină și parcurgea drumul de douăzeci de minute până la magazin, unde rămânea restul zilei și serii. Încălzeam mâncarea și mâncam singur, citind o carte (sora mea, Jean, era de-acum studentă la Universitatea din Maryland). Tata venea acasă să

mănânce și să tragă un pui de somn, dar orele noastre de masă se suprapuneau arareori.

Blagden Terrace, noua noastră stradă, era străjuită de sicomori înalți, plantați în fața unor case mari și frumoase, pline toate de copii de vârsta mea. Îmi amintesc cum am fost întâmpinat în prima mea zi acolo. Copiii de pe stradă jucau fotbal american și s-au oprit să-mi facă cu mâna – aveau nevoie de jucători, așa că am intrat imediat în joc. Mai târziu în cursul aceleiași zile l-am văzut peste drum, pe peluza lor, pe Billy Nolan, de treisprezece ani, schimbând pase cu bunicul său, despre care am aflat mai târziu că fusese jucător profesionist de baseball la Boston Red Sox. Aveam să joc mult baseball cu Billy. Îmi amintesc și prima plimbare prin cartier.

Am zărit un mic heleșteu de grădină, pe apa căruia pluteau câteva frunze de nufăr – asta m-a entuziasmat, întrucât știam că acolo pot găsi mostre excelente pentru microscopul meu: mulțimi de larve de țânțar plutind pe luciul apei și hoarde de amibe pe care le puteam răzui de pe dosul frunzelor de nufăr. Dar cum să colectez mostrele?

În vechiul meu cartier m-aș fi furișat noaptea și aș fi furat câteva creaturi sacrificabile din heleșteu. Dar aici habar nu aveam cum să

mă port.

63

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Mama și tatăl autorului în fața casei din Blagden Terrace, Washington, D.C., 1947

Blagden Terrace și împrejurimile ofereau o scenografie idilică.

Nu era mizerie, nu existau pericole, nu se comiteau infracțiuni și nu auzeai niciodată comentarii antisemite. Mă vedeam adesea cu vărul meu Jay, prieten bun de-o viață, mutat la doar patru cvartale de casa noastră. Parcul Rock Creek, cu iazul, potecile, terenul de baseball și terenurile sale de tenis era la două străzi distanță. În fiecare zi, după școală, copiii din cartier se jucau cu mingea pe-afară

până la lăsarea serii.

Adio, șobolani! Adio, gândaci, crime, pericol și amenințări antisemite. Viața mea s-a schimbat pentru totdeauna. Mai mergeam uneori la prăvălie, să dau o mână de ajutor când nu erau suficienți muncitori, dar mediul acela sordid era, în bună măsură, parte din trecut de-acum. Nu am mai fost nevoit să mint că stau în altă parte.

De-ar fi văzut și Judy Steinberg, prietena mea din tabără, noua mea casă!

64

- IRVIN D. YALOM -

Capitolul 10

ÎNTÂLNIREA CU MARILYN

Îi încurajez mereu pe studenți să înceapă un proces personal de terapie. „Propriul «sine» este principalul instrument al terapeutului.

Învățați tot ce puteți despre el. Nu permiteți punctelor voastre oarbe să stea în calea înțelegerii pacienților și a empatiei.” Dar eu am fost atât de intim legat de o singură femeie, de la vârsta de cincisprezece ani, iar apoi atât de profund înconjurat de familia mea, că mă întreb adesea dacă sunt cu adevărat capabil să pătrund în lumea unei persoane care traversează viața solitar.

De multe ori percep anii de dinainte să o cunosc pe Marilyn întrun alb-negru rece: culorile au intrat în viața mea odată cu ea. Îmi amintesc prima noastră întâlnire cu o limpezime supranaturală.

Eram elev în clasa a zecea la liceul Roosevelt și locuiam de aproximativ șase luni în noul nostru cartier. Într-o sâmbătă, pe la începutul serii, după ce petrecusem câteva ore bune în sala de bowling, unul dintre partenerii mei de joc, Louie Rosenthal, mi-a spus că se face o petrecere acasă la Marilyn Koenick, sugerând că ar trebui să mergem. Eu eram timid și nu prea mă omoram după

petreceri, nici nu o cunoșteam pe Marilyn, elevă în clasa a noua, cu jumătate de semestru în urma mea – dar, neavând alte planuri, am acceptat.

Ea locuia într-o casă modestă din cărămidă, prevăzută cu câteva trepte care dădeau într-o mică verandă, identică cu restul caselor de pe Fourth Street, între Farragut și Gallatin. Apropiindu-ne, am observat un ciorchine de copii de vârsta noastră îngrămădiți pe trepte și pe verandă, așteptând să intre pe ușă. Eu, evitând, ca de obicei, situațiile sociale, am făcut imediat stânga-mprejur și am pornit spre casă, însă Louie, neobositul meu tovarăș, m-a prins de braț și mi-a arătat o fereastră care dădea în verandă, sugerând să ne 65

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

strecurăm înăuntru pe acolo. L-am urmat și am intrat, după care ne-am făcut loc prin mulțimea din vestibul, unde, fix în mijlocul grupului gălăgios, o fată foarte mică de statură, foarte drăguță și vivace, cu un păr șaten lung, părea a fi sufletul petrecerii. „Ea e, cea mică, ea e Marilyn Koenick”, mi-a spus Louie în timp ce se îndrepta spre cealaltă cameră, ca să caute ceva de băut. Cum am spus deja, eram în general foarte timid, dar în seara aceea m-am uimit pe mine însumi, pentru că, în loc să fac cale întoarsă, mi-am făcut loc prin mulțime până la gazdă. Neștiind ce să-i spun, am scăpat doar un

„Bună, eu sunt Irv Yalom și am intrat pe fereastră”. Nu mai știu ce am mai vorbit înainte să-i fie distrasă atenția în alte direcții, dar știu că eram un om terminat: am fost atras de ea ca metalul de magnet și am avut un sentiment imediat – ba nu, mai mult decât un sentiment, am avut convingerea că ea va juca un rol crucial în viața mea.

Am sunat-o, emoționat, chiar a doua zi, era prima oară când îi telefonam unei fete, și am invitat-o la un film. Era prima mea întâlnire. Despre ce am vorbit? Îmi amintesc că mi-a povestit cum lipsise de la școală deoarece rămăsese trează o noapte întreagă ca să

citească Pe aripile vântului. Mi s-a părut atât de adorabil, că nu mai știam pe ce lume sunt. Eram amândoi cititori împătimiți și am intrat instantaneu în niște discuții interminabile despre cărți. Dintr-un motiv oarecare, a părut foarte interesată de proiectul lecturilor mele biografice de la biblioteca centrală. Cine naiba să se gândească că

aventura citirii biografiilor de la A la Z avea să-mi prindă atât de bine cândva? Ne-am recomandat cărți reciproc – eu tocmai treceam printr-un maraton John Steinbeck, iar ea citea cărți la care nu mă

gândisem niciodată: Jane Eyre și La răscruce de vânturi. Mie îmi plăcea James Farrell, ei îi plăcea Jane Austen, dar îl iubeam amândoi pe Thomas Wolfe – uneori ne citeam cu voce tare cele mai melodioase pasaje din Privește, înger, către casă. După doar câteva 66

- IRVIN D. YALOM -

întâlniri am pus rămășag cu vărul meu, Jay, pe treizeci de dolari, că

mă voi căsători cu ea. A plătit pariul în ziua nunții noastre!

Deci ce era cu fata asta? În timp ce scriu aceste memorii și mă

reîntâlnesc cu vechiul sine, realizând ce dezastru am fost și cât m-am lamentat o viață întreagă că nu am un mentor, realizez brusc adevărul: eu am avut un mentor! Marylin. Inconștientul meu a priceput că ea deținea combinația unică de calități care m-ar fi putut civiliza și eleva. Istoria ei familială era suficient de asemănătoare cu a mea cât să mă simt acasă în preajma ei, dar diferită în sensurile tocmai potrivite. Părinții ei erau tot imigranți din estul Europei, dar sosiseră aici cu un sfert sau chiar o jumătate de generație mai devreme, având parte între timp de o oarecare educație seculară.

Tatăl său era adolescent când a ajuns în America, dar nu a cunoscut aceeași strâmtorare economică ca tatăl meu. Era educat, era romantic, iubea opera și călătorise prin toată țara, la fel ca eroul său, Walt Whitman, întreținându-se din tot soiul de munci umile. După

ce s-a căsătorit cu Celia – mama lui Marilyn, o femeie frumoasă și simpatică crescută în Cracovia, care nu avea nicio urmă din furia și asprimea mamei mele –, a deschis o băcănie, situată, cum am aflat la câțiva ani după ce ne-am cunoscut, la numai o stradă distanță de magazinul tatălui meu! Cred că am trecut, pe jos sau cu bicicleta, de sute de ori pe lângă acea BC (băcănie de cartier). Dar tatăl ei a fost suficient de precaut încât să nu-și expună familia unei vieți într-un cartier atât de turbulent, nesigur și sărăcăcios ca acela, astfel că

Marilyn a crescut într-un cartier modest, dar sigur, al clasei de mijloc, iar în magazinul tatălui ei aproape că nici nu a pus vreodată

piciorul.

Părinții noștri s-au întâlnit de multe ori după ce am început noi să ne vedem și, paradoxal, părinții ei au ajuns să nutrească un mare respect față de ai mei. Tatăl ei a înțeles că tatăl meu era un om de afaceri de succes și a sesizat corect că mama avea o minte intuitivă

foarte ascuțită, fiind de fapt motorul din spatele succesului tatălui 67

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

meu. Din nefericire, tatăl lui Marilyn a murit când aveam eu douăzeci și doi de ani, astfel că nu am avut niciodată șansa de a-l cunoaște mai bine, deși lui îi datorez prima vizită la operă (la Die Fledermaus).

La școală, Marilyn era cu jumătate de an în urma mea, într-o vreme în care se țineau două ceremonii de absolvire, în februarie și în iunie. La câteva luni după ce am cunoscut-o am participat la festivitățile de absolvire din februarie ale gimnaziului McFarland (care se afla lângă liceul meu), unde am ascultat-o copleșit pe Marilyn rostind, cu o ținută impecabilă, discursul de adio. Oh, cât o mai admiram și o iubeam pe fata aceea!

Am fost inseparabili pe toată durata liceului, luând în fiecare zi masa și ieșind împreună, negreșit, la fiecare sfârșit de săptămână.