De data asta, în timp ce-mi citea lista de acuzații, am devenit tot mai defensiv. Lucrul cu furia nu e punctul meu forte. Tendința mea instinctivă a fost să-i explic unde distorsionează adevărul, dar am avut câteva motive pentru care mi-am mușcat limba. În primul rând, era un început foarte bun de ședință – incomparabil mai bun decât cel de săptămâna trecută! Brenda se deschidea, elibera din gândurile și sentimentele care o ținuseră atât de ferecată în sine. În plus, deși îmi distorsiona cuvintele, știam că într-adevăr gândisem o parte dintre lucrurile pe care mă acuza că le-am spus și probabil că
aceste gânduri îmi coloraseră cuvintele în moduri de care nu fusesem conștient. „Brenda, îți înțeleg pe deplin supărarea: cred că
mă citezi un pic greșit, dar ai dreptate – într-adevăr, săptămâna trecută chiar m-am simțit frustrat și oarecum derutat.” După care 50
- IRVIN D. YALOM -
am întrebat-o: „Dacă se întâmplă să avem o ședință similară în viitor, ce sfat îmi dai? Care ar fi cea mai bună întrebare pe care aș
putea să o formulez?”
„De ce nu mă întrebați pur și simplu ce anume din ședința de săptămâna trecută m-a făcut să mă simt prost?”, a răspuns ea.
I-am urmat sugestia și am întrebat-o: „Ce anume din ultima noastră ședință te-a făcut să te simți prost?” A urmat o discuție constructivă despre motivele care o făcuseră să se simtă dezamăgită
și desconsiderată în ultimele zile. La finalul întâlnirii am revenit în punctul inițial al discuției, întrebând-o cum a fost pentru ea să simtă
furie față de mine. A plâns, mulțumindu-mi că o iau în serios, că-mi asum responsabilitatea rolului meu și că nu mă dau bătut. Cred că
am rămas amândoi cu sentimentul că am intrat într-o fază
terapeutică nouă.
Sesiunea m-a făcut să meditez asupra furiei, în timp ce traversam cu bicicleta pârâul către casă. Deși mulțumit de maniera în care rezolvasem incidentul, știam că mai am de lucru cu propria-mi persoană în direcția asta, la fel cum știam și că mi-ar fi fost mult mai greu dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult de Brenda și dacă nu aș fi cunoscut dificultatea exprimării criticilor sale față de mine. Nu aveam niciun dubiu, de asemenea, că m-aș fi simțit mult mai amenințat dacă pacientul furios ar fi fost de sex masculin.
Confruntările, personale sau profesionale, m-au făcut mereu să mă
simt inconfortabil, acesta fiind motivul pentru care am evitat cu grijă să-mi asum orice poziție administrativă care ar fi presupus confruntare – poziția de președinte, de șef de comisie sau de decan.
O singură dată în carieră, la câțiva ani după încheierea rezidențiatului, am acceptat să dau un interviu pentru un post de conducere – la facultatea pe care am urmat-o, Johns Hopkins. Din fericire – pentru mine și pentru ei –, au selectat un alt candidat pentru postul vizat. Mi-am spus întotdeauna că cel mai înțelept e să
evit pozițiile administrative, întrucât adevărata mea putere stă în 51
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
cercetarea clinică, în practică și în scris, dar trebuie să recunosc de-acum că frica de conflicte și timiditatea mea generală au jucat un rol semnificativ în aceste decizii.
Soția mea, știind prea bine că prefer evenimentele sociale de mici dimensiuni, de patru, cel mult șase oameni, se amuză de faptul că
am ajuns expert în terapiile de grup. Dar adevărul e că experiența de conducere a terapiilor de grup a fost într-adevăr terapeutică, nu doar pentru pacienții mei, ci și pentru mine: m-a ajutat să
dobândesc considerabil mai mult confort în situațiile de grup. Așa se face că vreme îndelungată am fost foarte puțin anxios în momentele în care m-am adresat unor audiențe mai mari. Dar trebuie să menționez că aceste momente se desfășoară de regulă în condițiile mele: mă feresc de dezbaterile publice care implică
confruntări spontane – nu pot raționa suficient de repede în astfel de situații. Unul dintre avantajele vârstei constă în respectul cu care mă tratează audiența: au trecut ani mulți, decenii chiar, de când am fost provocat verbal de un coleg sau de un membru al audienței.
Fac o pauză de zece minute în drumul cu bicicleta pentru a urmări antrenamentele echipei de tenis a liceului Gunn, amintindu-mi de zilele în care făceam parte din echipa de tenis a liceului Roosevelt. Jucam pe poziția șase în echipa de șase jucători, dar eram chiar și așa un jucător mult mai bun decât Nelson, jucătorul de pe poziția a cincea. Cu toate acestea, când jucam unul împotriva celuilalt, mă intimidau agresivitatea și înjurăturile sale și cu atât mai mult momentele în care se oprea, la punctele cruciale, rămânea nemișcat și se ruga câteva clipe în liniște. Antrenorul, lipsit de empatie, îmi spunea să „mă maturizez și să fac față situației”.
Mi-am continuat drumul cu bicicleta, gândindu-mă la nenumărații avocați și directori de companii pe care i-am tratat, care înfloreau în solul conflictului, și m-am minunat de apetitul lor pentru luptă. Nu am înțeles niciodată cum au ajuns să fie așa sau cum am ajuns eu, desigur, să evit atât de puternic conflictele. Mă
52
- IRVIN D. YALOM -
gândesc la bătăușii din școala primară, care amenințau că mă bat după terminarea orelor. Îmi amintesc cum citeam povești cu băieți pe care tații îi învățau cum să boxeze și cât de mult îmi doream și eu un astfel de tată. Am trăit într-o epocă în care evreii nu se băteau niciodată: ei doar o încasau. Cu excepția lui Billy Conn, pugilistul evreu – am pierdut o grămadă de bani pariind pe el în confruntarea cu Joe Louis. Ca să aflu, ani mai târziu, că nici măcar nu era evreu.
Autoapărarea a fost o chestiune foarte serioasă în primii mei paisprezece ani de viață. Cartierul în care am crescut nu era sigur, astfel că până și cele mai scurte drumuri pe afară păreau periculoase. De trei ori pe săptămână mergeam la cinematograful Sylvan, foarte aproape de prăvălie. Cum fiecare bilet însemna vizionarea a două filme, vedeam șase filme pe săptămână, de obicei westernuri sau povești romanțate despre cel de-al Doilea Război Mondial. Părinții mă lăsau să merg la cinema fără să stea pe gânduri, gândindu-se că acolo eram în siguranță. Îmi imaginez că se simțeau liniștiți să mă știe la cinema, la bibliotecă sau citind în camera mea de la etaj: eram în siguranță măcar pentru cincisprezece sau douăzeci de ore pe săptămână.
Dar pericolul era întotdeauna prin preajmă. Într-o seară de sâmbătă când lucram în prăvălie, să fi avut vreo unsprezece ani, m-a rugat mama să merg până la drogherie, patru magazine mai încolo, și să-i iau o înghețată cu cafea. Imediat lângă noi era o spălătorie chinezească, urmată de o frizerie în vitrina căreia se puteau vedea mai multe imagini îngălbenite înfățișând diverse tunsori, un mic și înghesuit magazin de bricolaj și abia apoi drogheria, care, pe lângă farmacie, avea și un mic bar de opt locuri unde se serveau sandviciuri și înghețată. Am luat cornetul cu înghețată, am plătit cei zece cenți (cornetele simple costau cinci cenți, însă mamei îi plăceau cele duble) și am ieșit afară, unde am fost înconjurat de patru băieți puși pe rele, cu un an sau doi mai mari decât mine. Grupurile de albi erau ceva neobișnuit și riscant în 53
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
cartierul nostru de negri, semnalând întotdeauna iminența unor probleme.
„Oh, dar pentru cine e cornetul ăsta?”, a mârâit unul dintre ei, un băiat mic de statură, cu privire tâmpă, o față îngustă, tunsoare militărească și o basma roșie înfășurată în jurul gâtului.
„Pentru mama”, am bolborosit eu, căutând cu coada ochiului o cale de scăpare.
„Pentru mămica ta? Păi, și de ce nu iei și tu o gură?”, a spus băiatul, în timp ce mă apuca de braț și-mi tuflea înghețata în figură.
Exact în momentul acela a apărut de după colț un grup de băieți negri, prieteni cu mine. Au văzut ce se întâmplă și ne-au înconjurat.
Unul dintre ei, Leon, s-a aplecat către mine și mi-a spus: „Hei, Irv, să nu accepți porcăriile tontului ăstuia. Te descurci.” După care a șoptit: „Folosește upercutul așa cum ți-am arătat.”
Dar deodată am auzit niște pași apăsați pe asfalt și i-am văzut alergând către noi pe tata și pe William, omul lui de livrări. Tata m-a apucat de mână și m-a tras deoparte, pe teritoriul sigur al Pieței Bloomingdale.
Desigur că tatăl meu a făcut ce trebuia. Și eu aș fi făcut la fel pentru fiul meu. Ultimul lucru pe care și-l dorește un părinte e ca fiul său să nimerească în miezul unui conflict stradal interrasial. Și totuși adesea regret intervenția lui. Mi-aș fi dorit să mă bat cu băiatul ăla și să-i arăt upercutul meu amărât. Nu ripostasem niciodată în fața agresiunilor, dar acum, înconjurat de prieteni protectori, era prilejul perfect. Băiatul din fața mea avea aceleași dimensiuni ca mine, deși un pic mai mare ca vârstă, și m-aș fi simțit mult mai bine cu mine dacă am fi schimbat câțiva pumni. Care ar fi fost scenariul cel mai urât? Un nas sângerând, un ochi vânăt – un preț mic pentru un moment unic de apărare a demnității.
Știu prea bine că tiparele de comportament ale adulților sunt complexe și nu au niciodată o singură rădăcină, dar insist să cred, chiar și așa, că disconfortul meu în situații de exprimare deschisă a 54
