În timp ce ia loc în biroul meu, eu mă pregătesc să inițiez discuția.

„Michael, am primit mesajul tău în care îmi ceri ajutorul, îmi pare rău că ai probleme, dar vreau totodată să-ți spun că mă bucur să te văd și că e minunat să aud că ai primit un asemenea premiu.

M-am întrebat adesea cum o mai duci.”

„Îți mulțumesc că spui asta.” Michael privește biroul de jur-împrejur – e un tip vânos, atent, aproape chel, de aproximativ un metru și optzeci de centimetri înălțime, iar ochii lui căprui scânteietori radiază competență și încredere. „Ai reamenajat biroul?

Scaunele astea parcă stăteau dincolo, nu?”

„Da, obișnuiesc să reamenajez o dată la un sfert de secol.”

Michael chicotește. „Bun, ai văzut articolul?”

Aprob din cap.

„Bănuiești, probabil, ce s-a întâmplat cu mine după asta: un sentiment de mândrie, mult prea scurt, urmat de val după val de neîncredere și anxietate. Vechea poveste – mă simt gol pe dinăuntru.”

„Hai să trecem direct la subiect.”

8

- IRVIN D. YALOM -

Petrecem restul ședinței trecând în revistă cele bine știute: părinții, imigranți irlandezi fără școală; viața din ghetourile newyorkeze; educația primară de proastă calitate; lipsa unui mentor important. Vorbește pe larg despre cât de mult i-a invidiat pe cei ce au avut parte de cineva mai în vârstă care i-a protejat și crescut, în timp ce el, pentru a fi remarcat câtuși de puțin, a trebuit să

muncească neîncetat și să ia cele mai bune note. El a fost obligat să

se creeze singur pe sine.

„Da”, îi spun. „Făurirea propriei persoane este sursa unei mari mândrii, dar duce și la sentimentul lipsei unei fundații. Am cunoscut mulți copii inteligenți de imigranți, care trăiesc cu sentimentul că sunt ca niște nuferi răsăriți în mijlocul mlaștinii –

flori superbe, dar fără rădăcini adânci.”

Își amintește că i-am spus asta și în trecut și se bucură să o audă

din nou. Stabilim să ne mai vedem pentru câteva sesiuni și-mi spune că deja se simte mai bine.

Cu Michael am lucrat întotdeauna bine. Ne-am înțeles de la prima întâlnire, iar el mi-a spus uneori că simte că sunt singura persoană care îl înțelege cu adevărat. În primul nostru an de terapie a vorbit mult despre identitatea sa confuză. Oare chiar era studentul strălucit care îi întrecea pe toți? Sau era un vagabond care-și petrecea timpul liber jucând biliard și zaruri?

Odată, când se plângea de identitatea lui confuză, i-am spus o poveste din vremea în care absolveam liceul Roosevelt din Washington, D.C. Pe de o parte, fusesem anunțat că la ceremonia de absolvire urma să primesc Premiul Civic al liceului. Pe de altă parte, eu în ultimul an de liceu organizasem o mică afacere cu pariuri de baseball: ofeream o cotă de 10–1 pe pariul că oricare trei jucători nu vor marca la diferențe de șase puncte între ei, în orice zi. Șansele erau de partea mea. Mi-a mers extraordinar de bine, astfel că aveam mereu bani să-i cumpăr prietenei mele stabile, Marilyn Koenick, gardenii de prins la corsaj. Dar, cu câteva zile înainte de absolvire, 9

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

am pierdut carnetul cu pariuri. Unde să fi fost? Am intrat în panică

și până la ora absolvirii l-am căutat peste tot. În clipa în care mi-a fost strigat numele și am urcat pe scenă, încă tremuram și mă

întrebam: oare voi fi onorat ca elev exemplar al promoției 1949 a liceului Roosevelt sau voi fi exmatriculat din cauza pariurilor?

Când i-am spus povestea, Michael a râs de s-a prăpădit și mi-a spus printre hohote: „Ești un psihiatru pe gustul meu.”

După ce mi-am notat câte ceva în urma ședinței noastre, m-am schimbat în ceva mai comod, mi-am pus tenișii și am scos bicicleta din garaj. Tenisul și alergările nu mai sunt de mine, la optzeci și patru de ani, dar merg aproape zilnic cu bicicleta pe o pistă specială

din apropierea casei. Mai întâi trec printr-un parc plin de cărucioare, discuri Frisbee și copii care escaladează structuri ultramoderne, după care traversez un podeț din lemn peste pârâul Matadero și urc un mic deal care se face tot mai abrupt de la un an la altul. Ajuns sus, mă odihnesc în timp ce încep zborul lung înapoi jos. Iubesc să cobor fără niciun pic de efort, cu aerul cald mângâindu-mi fața. Sunt singurele momente în care îi înțeleg pe prietenii mei budiști, când vorbesc despre golirea minții și savurarea senzației de a fi pur și simplu. Însă calmul nu durează

niciodată prea mult, iar astăzi simt cum foșnește în aripile minții o reverie, gata să iasă pe scenă. Este o reverie pe care mi-am imaginat-o de foarte multe ori, poate de sute de ori de-a lungul vieții. În ultimele săptămâni a fost adormită, dar a trezit-o lamentarea lui Michael despre lipsa mentorilor.

În prăvălia mică și sărăcăcioasă a tatălui meu intră un bărbatîmbrăcat în costum de bumbac, cu pălărie de paie, cămașă albă șicravată, purtând în mână o servietă. Eu nu mă aflu în scenă: observtotul de parcă aș pluti la înălțimea tavanului. Pe musafir nu-lrecunosc, dar înțeleg că este un om influent. Poate că e directorul 10

- IRVIN D. YALOM -

școlii primare la care învăț. E o zi de iunie umedă și călduroasă, înWashington D.C., astfel că, înainte de a se adresa tatălui meu,bărbatul își șterge fața cu o batistă. „Trebuie să discutăm niștelucruri importante despre fiul dumneavoastră, despre Irvin.” Tata euimit și nerăbdător să afle despre ce poate fi vorba; este prima dată

când întâlnește o astfel de situație. Tatăl și mama mea, nefiindniciodată asimilați în cultura americană, se simțeau bine doar încompania persoanelor de aceeași etnie, alți evrei emigrați din Rusiaodată cu ei.

Cu toate că în magazin mai sunt și alți clienți de care ar trebui să

se ocupe, tata înțelege că acesta nu e un om pe care-l lași să aștepte.

O sună pe mama – locuim într-un mic apartament deasupraprăvăliei – și, ferindu-se să fie auzit de străin, îi spune, în idiș, să

vină cât mai repede jos. Mama coboară după câteva minute și-i preiaeficient pe clienți, în timp ce tatăl meu îl conduce pe străin în micuțacameră de depozit din spate. Se așază pe navete goale de bere șivorbesc. Din fericire, nu-și face apariția niciun șobolan sau gândac.

Tatăl meu e vizibil stânjenit. Ar fi preferat s-o lase pe mama să

vorbească, dacă asta n-ar fi însemnat o recunoaștere publică afaptului că în familia noastră, deciziile importante erau luate de ea,nu de el.

Bărbatul în costum îi spune niște lucruri extraordinare.

„Profesorii din școala mea îmi spun că fiul dumneavoastră, Irvin,este un elev excepțional și are potențialul de a aduce o contribuțieremarcabilă societății noastre. Dar numai în condițiile în care vaavea parte de o educație bună.” Tata pare înghețat, cu ochii săisuperbi și pătrunzători pe străin, care continuă: „Sistemul deeducație din Washington, D.C. este bine condus și destul desatisfăcător pentru elevul mediu, dar nu e tocmai potrivit pentru fiulvostru, pentru un elev atât de înzestrat.” Deschide servieta și-i arată

tatălui meu o listă cu câteva școli particulare din D.C., zicându-i:

„Vă recomand insistent să-l trimiteți la una dintre școlile astea 11

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

pentru restul anilor de studiu.” Scoate din portofel o carte de vizită

și i-o întinde tatălui meu. „Contactați-mă și voi face tot ce-mi stă înputință pentru a obține o bursă pentru el.”

Văzând uimirea de pe figura tatălui meu, străinul îi explică: „Voiîncerca să găsesc un ajutor pentru achitarea taxelor școlare – acesteșcoli nu sunt gratuite, precum cele publice. Vă rog, pentru binelefiului dumneavoastră, considerați-o cea mai mare prioritate adumneavoastră.”

Tăiați! Aici se oprește de fiecare dată visul cu ochii deschiși.

Imaginația mea nu mă lasă să completez scena. Nu văd niciodată ce răspunde tata sau ce-i spune mamei despre asta. Reveria exprimă

dorința mea de a fi salvat. În copilărie, nu-mi plăceau viața mea, cartierul, școala și amicii – voiam să fiu salvat și în fantezia asta eram, pentru prima dată, recunoscut ca special de către un emisar important al lumii exterioare, lumea de dincolo de ghetoul cultural în care am crescut.