ești un elev foarte bun, mereu printre primii din clasă, totuși, în această perioadă importantă, în momentul în care te pregătești să-ți iei în primire locul ca evreu adult, dezvolți brusc o pseudodemență

idiopatică ce nu te lasă să înveți să citești într-o altă limbă.

Irvin: Domnule doctor Yalom, cu tot respectul, dar nu sunt de acord: ce s-a întâmplat este cu totul explicabil. Adevărul e că nu mă

descurc deloc cu limbile străine. Adevărul e că nu am reușit niciodată să învăț o altă limbă și mă îndoiesc că voi reuși vreodată.

Adevărul e că am luat A la toate materiile, cu excepția latinei, unde am primit calificativul B, și al germanei, unde am luat C. Și la fel de adevărat este că sunt complet afon și nu pot susține un ton muzical.

În timpul orelor de muzică, profesoara mi-a cerut în mod special să

nu cânt, ci să fredonez discret. Toți prietenii mei știu asta, cum știu și că nu am nicio șansă să cânt melodia unei lecturi de Bar Mitzvah sau să învăț o limbă străină.

Dr. Yalom: Dar, Irvin, permite-mi să-ți amintesc că aici nu este vorba despre a învăța o limbă – cred că mai puțin de cinci procente dintre băieții evrei din America înțeleg textul în ebraică pe care îl citesc cu prilejul Bar Mitzvah. Sarcina ta nu era să înveți să vorbești sau să înțelegi ebraică: ție ți s-a cerut doar să înveți câteva sunete și să citești câteva pagini cu voce tare. Cât de greu poate fi? Zeci de mii de băieți de treisprezece ani reușesc să facă asta în fiecare an. Și dă-mi voie să-ți spun că majoritatea dintre ei nu sunt elevi de A, ci de B, C și D. Nu, repet, aici nu vorbim despre un caz de demență

37

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

focală acută: sunt sigur că există o explicație mai bună. Spune-mi mai multe despre sentimentele tale față de identitatea evreiască, față

de familia și cultura ta.

Irvin: Nu știu cum să încep.

Dr. Yalom: Verbalizează-ți pur și simplu gândurile despre cum te simți ca evreu la treisprezece ani. Nu cenzura nimic – lasă-le să iasă

pe măsură ce-ți apar în minte. Noi, terapeuții, numim asta asociere liberă.

Irvin: Asociere liberă, ha. Adică să gândesc cu voce tare? Uau!

OK, o să încerc o tură. A fi evreu… poporul ales al lui Dumnezeu…

ce glumă e chestia asta pentru mine – ales? Nu, taman pe dos… a fi evreu nu mi-a adus nici măcar un singur avantaj… Remarci antisemite continue… Până și domnul Turner, frizerul roșcovan care lucrează la trei magazine distanță de magazinul tatălui meu îmi spune „ovreiașule” când merg la tuns… Iar Unk, profesorul de sport, strigă „Mișcă-te, evreiașule”, când încerc, fără succes, să urc pe funia care atârnă din tavan. Plus rușinea pe care o îndur de Crăciun, când ceilalți copii de la școală povestesc ce cadouri au primit – în școala primară am fost singurul copil evreu din clasă și am mințit și m-am prefăcut tot timpul că primesc și eu cadouri. Știu că verișoarele mele, Bea și Irene, le spun colegilor de clasă că

darurile primite de Hanuka sunt daruri de Crăciun, dar ai mei sunt prea ocupați cu magazinul și nu fac cadouri de Hanuka. Și nu sunt încântați când îmi fac prieteni care nu sunt evrei, în special dintre copiii negri, pe care nu mă lasă niciodată să-i aduc acasă, cu toate că

eu merg constant în vizită la ei.

Dr. Yalom: Așadar, pare evident că tot ce-ți dorești este să

părăsești cultura asta și că refuzul tău de a învăța ebraică pentru Bar Mitzvah și faptul că ai mâncat traif în drum spre lecțiile de ebraică

spun unul și același lucru, ba chiar cât se poate de răspicat: „Vă rog.

Vă rog. Cineva să mă scoată de aici!”

38

- IRVIN D. YALOM -

Irvin: îmi vine greu să vă contrazic. Probabil că ai mei simt că se află într-o dilemă groaznică. Își doresc ceva diferit pentru mine, ceva mai bun. Își doresc să am succes în lumea exterioară, dar, în același timp, se tem de sfârșitul lumii lor.

Dr. Yalom: S-au exprimat vreodată în acest sens?

Irvin: În mod direct, nu, dar au existat semne. Spre exemplu, între ei vorbesc în idiș, dar cu mine și cu sora mea niciodată. Cu noi vorbesc un fel de jargon idiș-engleză (ingliș, cum îi spunem noi), dar e clar că nu vor să învățăm idiș. De asemenea, sunt foarte secretoși când vine vorba despre viața pe care au trăit-o în fosta lor țară. Eu nu știu aproape nimic despre viața lor din Rusia. Când încerc să aflu locația exactă a comunității lor din fosta țară, tata, posesorul unui minunat simț al umorului, glumește și-mi spune că

au trăit în Rusia, dar că uneori, când gândul încă unei geroase ierni rusești era prea apăsător, îi spuneau Polonia. Dar despre al Doilea Război Mondial, despre naziști, despre Holocaust? Niciun cuvânt!

Buzele lor sunt sigilate pentru totdeauna. În toate casele amicilor mei evrei domnește aceeași tăcere.

Dr. Yalom: Cum îți explici asta?

Irvin: Probabil că vor să ne scutească de oroare. Îmi amintesc că

buletinele de știri prezentate la începutul filmelor după Ziua Victoriei în Europa arătau imagini din lagăre și imagini cu mormanele de cadavre cărate cu buldozerul. Am fost șocat – eram complet nepregătit să văd așa ceva și mă tem că nu-mi voi putea scoate niciodată imaginile acelea din minte.

Dr. Yalom: Știi ce-și doresc părinții tăi pentru tine?

Irvin: Da – să primesc o educație și să fiu american. Ei știau foarte puține despre această lume nouă. Când au ajuns în Statele Unite, nu aveau niciun fel de educație seculară – zero, vreau să spun… în afară de cursul de pregătire pentru cetățenia americană. Ei sunt

„oamenii cărții”, la fel ca majoritatea evreilor pe care-i cunosc, și cred, ba nu, știu că sunt încântați de fiecare dată când mă văd citind.

39

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Nu mă întrerup niciodată când citesc o carte. Cu toate astea, nu dau niciun semn că ar dori să se educe și ei. Cred că sunt conștienți că a trecut această posibilitate – sunt zdrobiți de orele lungi și grele de muncă. Pică frânți în fiecare seară. Cred că trăiesc cu un gust dulce-amar: muncesc pe rupte ca să-mi ofere luxul de a avea o educație bună, dar sunt conștienți că fiecare carte și fiecare pagină citită mă

trag tot mai departe de ei.

Dr. Yalom: Încă mă gândesc la hamburgerii pe care i-ai mâncat la Mica Tavernă – acela a fost primul pas. Goarna care a anunțat începutul unei campanii îndelungate.

Irvin: Da, am declarat război de durată pentru independență, iar primele confruntări au fost numai și numai pentru mâncare. Am luat în râs legile culinare ortodoxe încă dinaintea rebeliunii petrecute la Bar Mitzvah. Regulile alea sunt o glumă: n-au niciun sens, dar mai important e că mă îndepărtează de ce înseamnă să fii american. Când merg la meciurile de baseball ale celor de la Washington Senators (arena Griffith e foarte aproape de magazinul tatălui meu), eu, spre deosebire de amicii mei, nu am voie să

mănânc hot-dog. Nici măcar o salată cu ou sau un sandvici cu cașcaval la grătar de la băcănia de pe strada noastră n-am voie, deoarece, îmi explică tata, cuțitul cu care a fost preparat sandviciul meu ar putea fi același cu care a fost tăiată șunca. Eu am protestat:

„Dar le spun să nu fie același.”

„Nu. Gândește-te că și pe farfurie poate a stat niște șuncă”, spun tata sau mama. „Traif – toate sunt traif.” Vă imaginați, dr. Yalom, cum e să auzi chestiile astea la treisprezece ani? E o nebunie! Tot acest univers vast – miliarde de stele care se nasc și mor, dezastre naturale minut de minut pe Pământ, dar părinții mei insistă că

Dumnezeu nu are altceva mai bun de făcut decât să verifice moleculele de șuncă de pe cuțitele dintr-o prăvălie?

Dr. Yalom: Serios? Așa gândești tu la o vârstă atât de fragedă?

40

- IRVIN D. YALOM -