CERCURI COMPLETE

Obișnuiesc ca din când în când să-l recitesc pe Charles Dickens, scriitor care a ocupat întotdeauna un rol central în panteonul meu personal. Recent, mi-a atras atenția o frază extraordinară din Poveste despre două orașe: „Întrucât, apropiindu-mă de-acum tot mai mult de sfârșit, mă deplasez într-un cerc tot mai aproape de început. Ca o netezire și pregătire a drumului. Inima mea simte azi atingerea multor amintiri de mult adormite…”

Pasajul acesta mă emoționează nespus: apropiindu-mă de sfârșit, simt și eu cum ocolul mă duce tot mai aproape de început. Se întâmplă mai frecvent ca amintirile pacienților mei să le trezească

pe ale mele, munca asupra viitorului lor îmi trezește și-mi tulbură

trecutul și mă surprind reconsiderându-mi povestea de viață.

Amintirile copilăriei timpurii au fost, pentru mine, întotdeauna fragmentare, probabil, am crezut eu, din cauza nefericirii mele timpurii și a mizeriei în care trăiam. Azi, avansând în cel de-al nouălea deceniu de viață, gândurile îmi sunt invadate de tot mai multe amintiri de la începutul vieții. Bețivii care dormeau acoperiți de vomă în vestibulul nostru. Singurătatea și izolarea mea. Gândacii și șobolanii. Frizerul roșcovan care îmi spunea „ovreiașule”.

Palpitațiile sexuale misterioase, tulburătoare și neîmplinite din adolescență. Neadaptat. Mereu neadaptat – singurul băiat alb întrun cartier de negri, singurul evreu într-un univers creștin.

Da, trecutul mă trage spre el și înțeleg ce înseamnă „neteziri”.

Acum, mai mult ca niciodată, îmi imaginez că părinții mei morți mă

privesc, se mândresc și se bucură să mă vadă vorbind în fața unui public. La vremea morții tatălui meu, scrisesem de-abia câteva articole, texte tehnice, imposibil de înțeles pentru el, publicate în periodice medicale. Mama i-a supraviețuit douăzeci și cinci de ani 19

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

și, cu toate că cunoștințele ei slabe de engleză, iar mai apoi orbirea, i-au făcut cititul imposibil, a păstrat cărțile mele morman pe un scaun, mângâindu-le și făcând caz de ele celor care o vizitau la azilul de bătrâni. Au existat atât de multe incongruențe între mine și părinții mei. Există atât de multe lucruri despre viața noastră

împreună, despre tensiunile și nefericirea din familia noastră, despre lumea mea și lumea lor, lucruri despre care nu am vorbit niciodată. Când mă gândesc la viața lor și mi-i imaginez sosind pe Insula Ellis, fără o lețcaie, fără educație, fără să știe o boabă de engleză, mi se umplu ochii de lacrimi. Aș vrea să le pot spune: „Știu prin ce ați trecut. Știu cât de greu a fost. Știu ce ați făcut pentru mine. Vă rog să mă iertați că mi-a fost atât de rușine cu voi.”

Tatăl și mama autorului, circa 1930

Trecut de optzeci de ani, mă uit în urmă la viața mea și mă simt descurajat, iar uneori destul de singur. Memoria mea nu mai este 20

- IRVIN D. YALOM -

un instrument de încredere, iar dintre martorii direcți ai începutului existenței mele, azi mai trăiesc foarte puțini. Sora mea, cu șapte ani mai în vârstă decât mine, tocmai a decedat; la fel, majoritatea vechilor mei prieteni și cunoștințe.

Când am împlinit optzeci de ani, apariția neașteptată a unor voci din trecutul meu mi-a reactivat niște amintiri. Prima voce a fost a Ursulei Tomkins, care m-a găsit prin intermediul paginii mele web.

Nu mă mai gândisem la ea de când eram elevi la Școala Elementară

Gage din Washington, D.C. Ursula mi-a scris: „Irvin, să fii fericit cu ocazia împlinirii vârstei de optzeci de ani. Am citit cu plăcere două

dintre cărțile tale și am comandat și altele la librăria noastră din Atlanta. Te țin minte din clasa a patra, când o aveam învățătoare pe domnișoara Fernald. Nu știu dacă tu mă mai ții minte – eram o grăsuță simpatică, cu un păr roșcat și ondulat, iar tu erai un băiețel frumușel, cu părul negru ca tăciunele!”

Așadar, Ursula, pe care mi-o aminteam foarte bine, mă

considerase un băiețel frumușel, cu părul negru precum tăciunele!

Eu? Frumos? De-aș fi știut și eu asta! Niciodată, nici măcar pentru o clipă, nu m-am considerat un băiat frumos. Am fost un băiat timid, cam tocilar, cu probleme de încredere în sine, care nu și-ar fi imaginat vreodată că cineva ar putea să-l găsească atrăgător. Ah, Ursula, fii binecuvântată. Fii binecuvântată pentru că mi-ai spus că

eram frumos. Dar, de ce, oh, de ce nu mi-ai spus-o mai devreme?

Mi-ai fi putut schimba întreaga copilărie!

Apoi, în urmă cu vreo doi ani, a sosit pe telefonul meu un mesaj audio din trecutul foarte îndepărtat. Începea așa: „AICI JERRY, vechiul tău partener de șah!” L-am recunoscut imediat, deși nu i-am auzit vocea șaptezeci de ani. Era Jerry Friedlander; tatăl lui avea o prăvălie la intersecția străzilor Seaton și North Capitol, în apropiere de prăvălia tatălui meu. Îmi mai spunea că nepoata lui citise una dintre cărțile mele, recomandată în bibliografia unui curs de psihologie clinică. Jerry își amintea că jucaserăm șah cu regularitate 21

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

timp de doi ani, pe când eu aveam doisprezece ani, iar el paisprezece, o epocă pe care mi-o amintesc ca pe un pustiu al nesiguranței și neîncrederii în sine. Dacă tot aveam atât de puține amintiri din perioada respectivă, am profitat de ocazie și i-am cerut lui Jerry să-mi spună cum mă vedea el atunci (după ce i-am împărtășit și eu impresiile mele despre el, desigur).

„Erai un băiat de treabă”, mi-a spus. „Foarte blând. Nu-mi amintesc să ne fi certat vreodată în tot timpul petrecut împreună.”

„Spune-mi mai mult”, am insistat eu lacom. „Am imagini foarte încețoșate din vremea aceea.”

„Te mai prosteai și tu, dar în majoritatea timpului erai foarte serios și studios. De fapt, erai chiar extrem de studios. De fiecare dată când te vizitam acasă, te găseam cu capul îngropat în vreo carte – da, da, asta îmi amintesc foarte clar – Irv și cărțile lui. Și citeai tot timpul chestii grele și literatură de calitate – mult peste ce citeam eu. Nu prea gustai tu benzile desenate.”

Asta era doar parțial adevărat – în realitate, am fost un mare fan al lui Captain Marvel, Batman și Green Hornet (nu și al lui Superman: invulnerabilitatea lui spulbera orice urmă de suspans din aventurile sale). Cuvintele lui Jerry mi-au amintit că în anii aceia obișnuiam să cumpăr cărți de la un anticariat de pe strada Seventh, la doi pași de bibliotecă. Mi-a răsărit apoi în memorie imaginea unui volum obscur de astronomie, de dimensiuni mari și culoare ruginie. Nu conta că nu prea înțelegeam nimic din conținutul acestei cărți: scopul prezenței ei pe biroul meu era altul –

îl lăsam la vedere în speranța că va fi observat de prietenele atrăgătoare ale surorii mele, iar ele vor fi uluite de precocitatea mea.

Momentele în care aceste fete mă mângâiau pe creștet, îmbrățișările și pupăturile lor ocazionale erau destul de delicioase pentru mine.

Nu știusem că observase și Jerry cartea – el a fost doar o victimă

colaterală în afacerea asta. Jerry mi-a spus că de obicei eu câștigam jocurile noastre de șah, dar că nu prea știam să pierd: la finalul unei 22

- IRVIN D. YALOM -

partide-maraton, câștigate de el după o încleștare teribilă la final, m-am îmbufnat și am insistat că trebuia să joace și cu tatăl meu o partidă. A jucat. A venit la noi în următoarea duminică și l-a bătut și pe tata, deși a fost clar că tata l-a lăsat să câștige.

Povestioara aceasta m-a șocat. Cu tata aveam o relație bună, chiar dacă distantă, dar nu-mi pot imagina că m-aș fi așteptat ca el să

răzbune înfrângerea mea. Din ce îmi aminteam eu, de la el învățasem să joc șah, dar pe la unsprezece ani îl băteam în cele mai multe dintre partidele noastre și căutam deja parteneri mai puternici, în special pe fratele tatălui meu, unchiul Abe.

Față de tatăl meu am avut întotdeauna o nemulțumire neîmpărtășită – că nu mi-a luat niciodată, nici măcar o dată, apărarea în fața mamei mele. În toții anii în care mama m-a descurajat și m-a criticat, tata nu a contrazis-o niciodată. Nu mi-a luat apărarea nici măcar o dată. Am fost dezamăgit de pasivitatea și lipsa lui de bărbăție. De aici și mirarea mea: cum de apelasem la el ca să răscumpere eșecul meu în fața lui Jerry? Poate că memoria îmi juca feste. Poate că fusesem mai mândru de tatăl meu decât crezusem.

Era o posibilitate din ce în ce mai credibilă, pe măsură ce Jerry a început să-și depene propria poveste de viață. Tatăl său nu a avut succes în afaceri, familia fiind forțată să se mute de trei ori din pricina eșecurilor sale, de fiecare dată în condiții tot mai proaste, în apartamente din ce în ce mai puțin confortabile. În plus, Jerry s-a văzut nevoit să muncească după școală și în vacanțele de vară. Mi-am dat seama că eu fusesem cu mult mai norocos: muncisem și eu de multe ori în magazinul tatălui meu, dar tot timpul de plăcere, niciodată din obligație – serveam clienții, calculam notele de plată, le luam banii și le dădeam restul, iar asta mă făcea să mă simt adult.

Jerry își petrecuse verile muncind, în vreme ce pe mine părinții mă

trimiteau în tabere de două luni. Privisem aceste privilegii ca pe ceva normal, însă conversația cu Jerry m-a făcut să înțeleg că tatăl 23

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

meu făcuse foarte bine multe lucruri. E limpede că a fost un om de afaceri harnic și inteligent. Viața mea mai ușoară ca a altora și educația mea au fost posibile datorită muncii și perspicacității sale antreprenoriale (și a mamei).

După ce am încheiat convorbirea cu Jerry au început să răsară și alte amintiri uitate despre tatăl meu. Într-o seară ploioasă, când prăvălia era plină de clienți, un bărbat de dimensiuni uriașe, amenințător, a înșfăcat o ladă cu băuturi și a fugit cu ea în stradă.