Dar nu a ajutat cu nimic, iar de-acum nici timp nu mai aveam prea mult: știam că Rose nu mai avea mult de trăit. După ce am recomandat-o pe fiică unui terapeut excelent, m-am ocupat doar de Rose, simțindu-mă întru totul de partea ei. Am auzit-o de mai multe 14
- IRVIN D. YALOM -
ori spunând: „Trei luni până termină liceul. Și gata, pleacă. Vreau să
plece. Vreau să plece.” Am început să sper că-i va fi îndeplinită
dorința.
În cursul aceleiași zile, în timpul plimbării cu bicicleta, mi-am repetat în gând cuvintele lui Rose – „Vreau ca ea să plece. Vreau ca ea să plece” – și, înainte să-mi dau seama, am început să mă
gândesc la mama mea, văzând lumea, poate prima dată, prin ochii ei. Mi-am imaginat-o gândind și spunând lucruri similare cu referire la mine. Acum, că m-am gândit la asta, nu-mi amintesc să fi existat vreo manifestare de suferință maternă când am părăsit permanent casa părintească, într-un final, pentru a pleca la școala medicală din Boston. Îmi amintesc scena de rămas-bun: mama stătea pe treptele casei și-mi făcea cu mâna în timp ce eu mă
îndepărtam în Chevrolet-ul burdușit cu toate lucrurile mele. Când am dispărut din câmpul vizual, a intrat și ea în casă. Îmi imaginez că a închis ușa și a respirat adânc. Apoi, după două sau trei minute, și-a îndreptat spatele, a zâmbit larg și l-a invitat pe tata să i se alăture într-un dans al veseliei, „Hava Nagila”.
Da, mama a avut motive foarte serioase să se simtă ușurată când am plecat definitiv de-acasă, la douăzeci și doi de ani. Eu tulburam liniștea. Ea nu a avut niciodată un cuvânt bun pentru mine, iar eu i-am răspuns cu aceeași monedă. În timp ce cobor panta lungă a dealului cu bicicleta, îmi zboară mintea la o noapte, pe când eu aveam paisprezece ani, când tatăl meu, în vârstă de patruzeci și șase, s-a trezit în toiul nopții cu o durere puternică în piept. Pe vremea aceea, doctorii făceau vizite la domiciliu, așa că mama l-a sunat imediat pe medicul nostru de familie, dr. Manchester. Am așteptat toți trei – tata, mama și eu – în liniștea nopții, nerăbdători să ajungă doctorul (sora mea, Jean, cu șapte ani mai mare, era deja plecată la facultate).
15
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Autorul împreună cu mama și sora, circa 1934
Când avea vreun necaz, mama revenea la un fel de gândire primitivă: dacă se întâmplă ceva rău, atunci e musai să existe și un vinovat. Și vinovatul eram eu. În seara aceea, în timp ce tata se crispa de durere, ea a țipat de mai multe ori la mine: „Tu – tu l-ai omorât!” M-a asigurat că indisciplina mea, lipsa mea de respect și tulburările pe care le provocam în casă – toate acestea îi veniseră
tatei de hac.
Ani mai târziu, întins pe canapeaua analistului, descrierea acestui episod a generat un scurt și rar moment de tandrețe din partea psihanalistei mele ultraortodoxe, Olive Smith. A plescăit din limbă, nț-nț, s-a aplecat asupra mea și a spus: „Ce îngrozitor. Cât de groaznic trebuie să fi fost pentru tine.” Era un analist cu o formare rigidă, într-o instituție rigidă, care considera că interpretarea e singura acțiune eficientă a terapeutului. Nu-mi amintesc nici măcar una dintre interpretările ei bine gândite, dense și atent formulate în 16
- IRVIN D. YALOM -
cuvinte. Însă gestul ei de apropiere de atunci, atât de cald – pe acesta îl prețuiesc chiar și acum, aproape șaizeci de ani mai târziu.
„Tu l-ai omorât. Tu l-ai omorât.” Încă aud vocea stridentă a mamei. Îmi amintesc cât de mic m-am făcut, paralizat de frică și furie. Aș fi vrut să strig și eu la ea: „Nu e mort! Taci din gură, idioato!” Ea îi mângâia neîncetat fața și-l săruta pe creștet, în vreme ce eu m-am făcut covrig într-un colț până ce am auzit în sfârșit, pe la 3 dimineața, Buickul doctorului Manchester, mașină de mari dimensiuni, strivind cu roțile frunzele de pe stradă și am fugit jos, sărind câte trei trepte deodată, ca să-i deschid. Îmi plăcea mult de doctorul Manchester, iar figura lui familiară, mare, rotundă, zâmbitoare, mi-a risipit panica. A pus o palmă pe capul meu, mi-a ciufulit părul, a liniștit-o pe mama mea, i-a făcut o injecție (probabil morfină) tatălui meu, și-a pus stetoscopul pe pieptul lui și m-a lăsat să ascult: „Uite, fiule, bate puternic și regulat, ca un ceas. Nicio grijă. Va fi bine.”
În noaptea aceea mi-am văzut tatăl la un pas de moarte; am simțit, ca niciodată, furia vulcanică a mamei și am luat decizia autoprotectivă de a mă închide față de ea. Trebuia să fac cumva să
ies din familia aia. Următorii doi spre trei ani abia dacă am vorbit cu ea – am trăit ca niște străini sub același acoperiș. Dar cel mai mult îmi amintesc ce ușurare profundă și totală am simțit când a intrat doctorul Manchester în casa noastră. Așa un dar nu mai primisem de la nimeni. Am decis atunci, pe loc, că vreau să fiu ca el.
Voiam să fiu doctor și să-i alin pe alții așa cum mă alinase el pe mine.
Tata și-a revenit treptat și a mai trăit încă douăzeci și trei de ani, deși orice efort, până și mersul pe jos de-a lungul unui cvartal, îi provoca dureri de piept, făcându-l să caute imediat o tabletă de nitroglicerină. Tatăl meu a fost un bărbat blând și generos, al cărui singur păcat, cred eu, a fost lipsa de curaj în fața mamei mele.
Relația cu mama a fost ca o rană deschisă toată viața mea, dar, 17
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
paradoxal, imaginea ei e cea care îmi trece aproape zilnic prin minte. Îi văd figura: niciodată liniștită, niciodată zâmbitoare, niciodată fericită. A fost o femeie inteligentă, în ciuda faptului că a muncit toată viața, cu totul neîmplinită, exprimând rar vreun gând plăcut, pozitiv. Azi, în timpul plimbărilor mele cu bicicleta, mă
gândesc altfel la ea: mă gândesc cât de puțină plăcere i-am adus cât timp am locuit împreună. Sunt recunoscător că, mai târziu, am devenit un fiu mai afectuos.
18
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 4
CERCURI COMPLETE
Obișnuiesc ca din când în când să-l recitesc pe Charles Dickens, scriitor care a ocupat întotdeauna un rol central în panteonul meu personal. Recent, mi-a atras atenția o frază extraordinară din Poveste despre două orașe: „Întrucât, apropiindu-mă de-acum tot mai mult de sfârșit, mă deplasez într-un cerc tot mai aproape de început. Ca o netezire și pregătire a drumului. Inima mea simte azi atingerea multor amintiri de mult adormite…”
Pasajul acesta mă emoționează nespus: apropiindu-mă de sfârșit, simt și eu cum ocolul mă duce tot mai aproape de început. Se întâmplă mai frecvent ca amintirile pacienților mei să le trezească
pe ale mele, munca asupra viitorului lor îmi trezește și-mi tulbură
trecutul și mă surprind reconsiderându-mi povestea de viață.
Amintirile copilăriei timpurii au fost, pentru mine, întotdeauna fragmentare, probabil, am crezut eu, din cauza nefericirii mele timpurii și a mizeriei în care trăiam. Azi, avansând în cel de-al nouălea deceniu de viață, gândurile îmi sunt invadate de tot mai multe amintiri de la începutul vieții. Bețivii care dormeau acoperiți de vomă în vestibulul nostru. Singurătatea și izolarea mea. Gândacii și șobolanii. Frizerul roșcovan care îmi spunea „ovreiașule”.
Palpitațiile sexuale misterioase, tulburătoare și neîmplinite din adolescență. Neadaptat. Mereu neadaptat – singurul băiat alb întrun cartier de negri, singurul evreu într-un univers creștin.
Da, trecutul mă trage spre el și înțeleg ce înseamnă „neteziri”.
Acum, mai mult ca niciodată, îmi imaginez că părinții mei morți mă
privesc, se mândresc și se bucură să mă vadă vorbind în fața unui public. La vremea morții tatălui meu, scrisesem de-abia câteva articole, texte tehnice, imposibil de înțeles pentru el, publicate în periodice medicale. Mama i-a supraviețuit douăzeci și cinci de ani 19
