variolei. La K l-am întâlnit pe Genghis Khan3, după care m-am întrebat săptămâni întregi dacă Jenner a salvat mai multe vieți decât a distrus Genghis Khan. Tot la litera K am găsit cartea lui Paul de Kruif, Vânătorii de microbi, descoperire care m-a inspirat să citesc multe volume despre lumea microscopică. În anul următor am lucrat în weekenduri ca vânzător de sucuri și înghețată la drogheria Peoples, reușind să strâng banii necesari achiziționării unui microscop din alamă, pe care îl mai am și azi. N-ul mi l-a dezvăluit pe Red Nichols, trompetistul, dar mi-a făcut cunoștință și cu un individ cam ciudat, pe nume Friedrich Nietzsche. La litera P i-am descoperit pe Sfântul Pavel și pe Sam Patch, primul supraviețuitor al unui salt în cascada Niagara.

Îmi amintesc că am terminat proiectul biografiilor la litera T, unde l-am descoperit pe Albert Payson Terhune. În săptămânile care au urmat am fost distras de multele sale cărți despre câini collie extraordinari, cum erau Lad și Lassie. Astăzi știu că aceste lecturi la întâmplare nu mi-au dăunat cu nimic, cum nu mi-a dăunat nici să

fiu singurul puști de zece sau unsprezece ani din lume care știa atât de multe despre Hetty Green sau Sam Patch, dar ce risipă! Tânjeam după un adult, un mentor american tradițional, cineva precum bărbatul în costum de bumbac care să intre în prăvălia tatălui meu și să-i spună că sunt un flăcău foarte promițător. Privesc în urmă cu blândețe la băiatul singuratic, speriat și hotărât, și mă minunez că a reușit totuși să se autoeduce, chiar și așa, dezorganizat, fără

încurajări, modele sau îndrumare.

3 Grafia în limba engleză a numelui lui Gingis Han.

31

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Capitolul 6

RĂZBOIUL RELIGIOS

Sora Miriam, călugăriță catolică, a fost trimisă la mine de către fratele Alfred, cu care făcusem terapie cu niște ani în urmă, după

moartea tatălui său tiranic. Alfred îmi scrisese un mesaj: Dragă domnule Yalom (îmi cer scuze, dar încă nu mă pot adresa cu Irv – pentru asta s-ar putea să mai fie nevoie de un an sau doi de terapie). Sper că o puteți primi pe sora Miriam. Este un suflet generos și iubitor, dar întâlnește multe obstacole în calea liniștii interioare.

Sora Miriam era o femeie de vârstă mijlocie, atrăgătoare și interesantă, dar cumva descurajată, îmbrăcată fără semnele distinctive ale vocației sale. Deschisă și directă, a trecut imediat și fără rețineri la subiectul problemelor sale. De-a lungul carierei sale în biserică, munca de caritate cu săracii îi adusese satisfacții considerabile, însă inteligența ascuțită și abilitățile executive o pricopsiseră cu responsabilități administrative tot mai mari în cadrul ordinului său religios. Cu toate că a fost extrem de eficientă

în toate posturile primite, calitatea vieții ei scăzuse constant. Avea parte de prea puțin timp pentru rugăciune și meditație, iar acum avea aproape zilnic conflicte cu alți oficiali, dornici de mai multă

putere. Se simțea întinată de furia pe care o simțea față de aceștia.

Mi-a plăcut de sora Miriam de la prima întâlnire și, pe măsură ce am continuat să ne vedem săptămânal, am simțit tot mai mult respect față de această femeie care, mai mult decât orice om din câți cunoscusem, își dedicase cu adevărat viața muncii în folosul celorlalți. Eram hotărât să fac tot ce-mi stătea putință ca s-o ajut. Era excepțional de inteligentă și nemaipomenit de pioasă. Nu m-a 32

- IRVIN D. YALOM -

descusut niciodată în privința credințelor mele religioase, iar după

câteva luni de terapie a ajuns să aibă suficientă încredere în mine cât să aducă la ședințe jurnalul său intim și să-mi citească pasaje din el.

Mi-a dezvăluit singurătatea ei profundă, sentimentul lipsei de grație și invidia pe care o simțea față de alte surori, binecuvântate cu frumusețe și grație. Când a citit despre tristețea regretelor sale –

un mariaj, o viață sexuală, maternitatea –, a izbucnit în lacrimi. M-a durut sufletul pentru ea, gândindu-mă la relația neprețuită cu soția și cu copiii mei.

Sora Miriam s-a adunat repejor și a mulțumit pentru prezența lui Iisus în viața ei. A povestit pătimaș despre conversațiile ei matinale cu El, care i-au adus putere și consolare încă din anii adolescenței petrecute la mănăstire. Solicitările administrative din ultima vreme au rărit considerabil momentele meditației de dimineață, cărora le ducea dorul. Țineam mult la sora Miriam și eram hotărât să o ajut să-și recapete legătura matinală cu Iisus.

Într-o zi, după ședința noastră, în timp ce mă aflam pe bicicletă, mi-am dat seama că de fiecare dată când eram în compania surorii Miriam, îmi amuțeam riguros propriul scepticism religios. Nu mai întâlnisem, până atunci, o asemenea capacitate de sacrificiu și dedicare. Deși consideram că munca de terapeut este de fapt o viață

în slujba pacienților, știam că ceea ce ofeream eu nu se putea compara cu ceea ce oferea ea; eu mă dăruiam după un program ales de mine și eram plătit pentru serviciile mele. Cum ajunsese ea la un asemenea altruism? M-am gândit la viața și dezvoltarea ei timpurie.

Părinții, loviți de sărăcie după ce tatăl suferise un accident debilitant într-o mină de cărbune, o trimiseseră, la paisprezece ani, la un internat mănăstiresc, unde o vizitaseră arareori. De atunci, viața ei fusese organizată drastic de rugăciune, studii biblice intense și catehism, dimineață, la prânz și seara. Pentru joacă, distracție și activități de socializare a rămas prea puțin timp, iar contactul cu bărbați a fost exclus cu totul, desigur.

33

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

După ședințele noastre am meditat adesea la vestigiile educației mele religioase. Pe vremea mea, tinerii evrei din Washington, D.C.

erau expuși unei abordări doctrinare din lumea veche menite parcă, privind retrospectiv, să-i îndepărteze de viața religioasă. Din câte știu eu, nici măcar unul dintre foștii mei colegi nu a păstrat din vremea aceea vreun sentiment religios. Părinții mei erau etnici evrei: vorbitori de idiș, adepți meticuloși ai legilor culinare cușer, cu patru seturi diferite de tacâmuri în bucătărie (pentru lactate și carne în timpul anului, și tacâmuri speciale pentru Paște), atenți la Marile Sărbători4 și sioniști înflăcărați. Formau un grup închis, împreună

cu rudele și prietenii lor, prieteniile cu nonevrei fiind absente aproape în totalitate, la fel ca orice tentativă de a intra în contact cu America majoritară.

Însă, dincolo de identitatea evreiască pronunțată, nu am sesizat la ei prea multe indicii ale unui interes religios autentic. În afară de mersul de rigueur la sinagogă cu prilejul Marilor Sărbători, de postul de Yom Kippur și de evitarea pâinii dospite de Paște, nu lua nimeni prea în serios religia. Niciunul dintre ei nu respecta un ritual zilnic de rugăciune, nu folosea filactere, nu citea din Biblie și nu aprindea lumânări de sabat.

Majoritatea familiilor aveau mici afaceri, în general prăvălii de alimente și băuturi sau delicatese, pe care le închideau duminicile, de Crăciun, de Anul Nou și la principalele sărbători evreiești. Țin minte foarte limpede cum arăta sinagoga la Marile Sărbători: tata, prietenii și rudele de sex masculin se înghesuiau pe același rând de jos, în timp ce femeile, printre care mama și sora mea, stăteau la etaj. Îmi amintesc că stăteam lângă tatăl meu și mă jucam cu franjurii șalului său de rugăciune alb cu albastru, inhalam mirosul de naftalină emanat de costumul său purtat doar la sărbători și mă

4 Strict vorbind, Marile Sărbători ale iudaismului sunt Rosh Hashanah (Anul Nou evreiesc) și Yom Kippur (Ziua Ispășirii).

34

- IRVIN D. YALOM -

lăsam pe umărul lui în timp ce-mi arăta cuvintele ebraice cântate de cantor sau de rabin. Dar, cum nu înțelegeam nimic din literele ebraice, mă concentram cât de tare puteam pe traducerea în engleză

de pe pagina opusă, plină de povești ale unor bătălii violente, ale unor miracole și o nesfârșită și epuizantă glorificare a lui Dumnezeu. Nici măcar un singur rând nu semăna cu ceva din viața mea. După ce petreceam un timp rezonabil lângă tatăl meu, fugeam afară, în mica curte interioară, unde se adunau copiii să vorbească, să se joace și să flirteze.

Cam ăsta a fost contactul meu cu religia în copilărie. Rămâne un mister de ce părinții mei nu au încercat niciodată, nici măcar o dată, să mă învețe să citesc în ebraică sau să-mi transmită din principiile religioase importante ale iudaismului. Dar situația s-a schimbat pe măsură ce m-am apropiat de vârsta de treisprezece ani și de Bar Mitzvah, când am fost trimis duminica la ore de religie, unde m-am comportat foarte rebel, cu totul necaracteristic mie, insistând să

primesc răspuns la întrebări precum: „Dacă Adam și Eva au fost primii oameni, atunci copiii lor cu cine s-au căsătorit?” sau: „Dacă

practica neamestecării laptelui cu carnea e menită să evite situația abominabilă în care vițelul ar fi gătit în laptele mamei, atunci, Rabbi, de ce se aplică această regulă și în cazul găinii? În definitiv”, le aminteam eu, enervant, tuturor, „găinile nu dau lapte.” Rabinul s-a săturat într-un final de mine și m-a eliminat de la ore.

Dar povestea nu s-a încheiat aici. De Bar Mitzvah nu aveam cum să scap. Părinții m-au trimis la un învățător particular, domnul Darmstadt, un bărbat cu spatele drept, demn și răbdător. Principala sarcină de Bar Mitzvah, cu care se confruntă orice băiat când împlinește treisprezece ani, este cântatul Haftarei (o selecție din Cartea Profeților) din săptămâna respectivă, în ebraică, în fața întregii comunități adunate la sinagogă.

Întâlnirile mele cu domnul Darmstadt au întâmpinat o problemă

majoră: eu nu puteam (sau nu voiam) să învăț ebraică! În rest, eram 35

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

un elev eminent, mereu printre primii din clasă, dar iată că acum devenisem brusc complet prostănac: nu rețineam literele, sunetele și nici melodia pasajelor. În cele din urmă, răbdătorul și mult încercatul domn Darmstadt a abandonat și l-a anunțat pe tatăl meu că misiunea încredințată era imposibilă: nu aveam să învăț în veci Heftara. Prin urmare, la ceremonia de Bar Mitzvah, secțiunea pe care trebuia să o cânt a fost cântată de unchiul Abe, fratele tatălui meu. Rabinul mi-a cerut să citesc cele câteva rânduri de binecuvântări în ebraică, dar la repetiții a fost clar că nici măcar pe acestea nu le puteam învăța, astfel că în timpul ceremoniei, rabinul, resemnat, a ținut în mână niște foi ajutătoare, pe care literele ebraice erau transpuse în litere englezești.

Cred că pentru părinții mei a fost o zi de mare rușine. Și cum ar fi putut fi altfel? Dar eu nu-mi amintesc nimic care să aibă de-a face cu rușinea lor – nicio imagine, nici măcar un singur cuvânt schimbat cu tata sau cu mama. Sper ca dezamăgirea lor să fi fost ameliorată de discursul excelent (în engleză) susținut de fiul lor cu prilejul cinei festive. Gândindu-mă, în ultima vreme, la viața mea, m-am întrebat adesea de ce a citit unchiul pasajul meu, și nu tatăl meu. Să fi fost tata copleșit de rușine? Cât mi-aș dori să-l pot întreba asta. Și cum s-au desfășurat lecțiile, întinse pe mai multe luni, cu domnul Darmstadt? Amnezia mea în ce le privește este aproape totală. Îmi amintesc doar ritualul coborârii din troleibuz cu o stație înainte de locuința sa, pentru a lua o gustare la Mica Tavernă – un lanț de chioșcuri cu acoperiș din țiglă verde, din Washington, D.C., unde puteai mânca trei hamburgeri cu douăzeci și cinci de cenți. Cu atât mai delicioși, cu cât erau interziși: era primul fel traif (mâncare noncușer) pe care îl mâncam!

Dacă ar veni azi la mine un adolescent ca tânărul Irvin, aflat în mijlocul unei crize de identitate, să-mi ceară o consultație psihiatrică profesionistă și mi-ar spune că nu a reușit să învețe ebraica (deși e un elev foarte bun), că a fost dat afară de la orele de 36

- IRVIN D. YALOM -

religie (deși nu a mai manifestat niciodată probleme semnificative de comportament) și, mai mult, a mâncat pentru prima dată

mâncare noncușer tocmai când mergea spre locuința profesorului de ebraică, atunci cred că consultația noastră ar arăta cam așa:

Dr. Yalom: Irvin, toate lucrurile pe care mi le-ai spus despre ritualul Bar Mitzvah m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva tu te revolți, inconștient, împotriva părinților și a culturii tale. Îmi spui că