observând mersul pacientului. La chirurgie mi s-a permis doar să

țin retractoarele chirurgului. În puținele ocazii în care mi s-a permis să fac sutura de la finalul intervenției, chirurgul care mă

supraveghea cu ochi de vultur m-a lovit din scurt peste degete, admonestându-mă pentru „nodurile de băcănie”. Am simțit, evident, nevoia să-i răspund: „Bineînțeles că fac noduri de băcănie –

am crescut într-una!” Dar nu am îndrăznit niciodată: chirurgii seniori erau formidabili și cu adevărat intimidanți.

95

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Norocul a făcut ca trei dintre prietenii mei apropiați de la Facultatea de Medicină George Washington să fie acceptați la rezidențiat la Mount Sinai. Am împărțit cu ei, timp de un an, două

camere adiacente – o dată la două zile eram de gardă și dormeam la spital.

Marilyn a intrat în travaliu la finalul primei luni de rezidențiat, când eram încă în departamentul de obstetrică, iar Reid Samuel Yalom, cel de-al doilea copil al nostru, a fost adus pe lume de doctorul Gutmacher, șeful departamentului. Eram pe tură la salonul de nașteri, dar dr. Gutmacher m-a sfătuit să asist de pe margine.

Am stat la câțiva pași de Marilyn și am avut imensa plăcere de a-l vedea pe Reid respirând pentru prima dată.

Legăturile de transport public de la apartamentul nostru la Mount Sinai erau foarte puține, iar taxiurile mult prea scumpe. În primele luni am folosit mașina personală, însă după ce am acumulat un număr considerabil de amenzi de parcare, mi-a venit ideea achiziționării unui scuter. Am aflat, întâmplător, că un profesor de artă de la Yale tocmai își cumpărase un Lambretta splendid, dar fusese sfătuit de medicul său să-l vândă, din pricina unui ulcer gastric sever. I-am telefonat, am luat trenul într-o duminică până la New Haven, m-am îndrăgostit de Lambretta și m-am întors cu el în aceeași zi la New York. Și cu asta am rezolvat problema parcării: mergeam la serviciu cu scuterul, îl băgăm în lift și îl parcam în camera mea. Am mers de mai multe ori cu Marilyn pe Lambretta la Broadway, unde găseam ușor loc de parcare cât dura o piesă de teatru.

Rezidențiatul nu includea și practică la psihiatrie, dar mi-am făcut de lucru prin departamentul de psihiatrie și am asistat la prezentările de cazuri clinice și cercetări. Unul dintre proiectele cele mai interesante pentru mine implica un compus nou descoperit, acidul lisergic dietilamid (LSD), renumit pentru efectele sale 96

- IRVIN D. YALOM -

psihedelice. Doi tineri cercetători din cadrul departamentului încercau să afle care sunt efectele LSD asupra percepției subliminale (adică a percepției care se produce sub pragul conștientizării) și căutau voluntari pentru experimentul lor. M-am oferit. LSD-ul fusese sintetizat atât de recent, că singura cale cunoscută de testare a efectelor sale era o metodă trăsnită de experimentare pe peștele luptător siamez. Specia adoptă poziții precise în momentul în care se angajează într-o confruntare, dar câțiva stropi de LSD adăugați în apă alterau profund posturile peștilor. Potența LSD-ului a fost măsurată plecând de la cantitatea de substanță necesară alterării formațiunilor de luptă ale acestei specii de pește siamez.

Noi, cei patru voluntari din cadrul experimentului, am primit suc de portocale stropit cu LSD, iar după o oră am fost așezați în fața unui ecran pe care un tahistoscop proiecta imagini într-un ritm suficient de rapid încât să nu le putem percepe conștient. În dimineața următoare ni s-a cerut să ne amintim imaginile visate în timpul nopții și să le schițăm. Eu am desenat două tipuri de imagini: câteva figuri cu nasuri foarte lungi și un bărbat fără

picioare. O zi mai târziu, cercetătorii au proiectat aceleași imagini folosite în timpul experimentului, dar de data asta la viteză

normală, ca să le putem percepe. Una dintre ele era o reclamă

populară la bomboanele Life Saver, în care un acrobat ținea într-un echilibru precar pe vârful nasului un pachet de bomboane, în timp ce a doua imagine înfățișa un gardian de la Palatul Buckingham îmbrăcat în tunică stacojie și pantaloni negri care se contopeau cu negrul de aceeași nuanță al gheretei din fundal. Am fost uluit de rezultate. Am învățat pe propria piele ce înseamnă percepția subliminală: să „vezi” imagini fără să știi că le vezi.

La finalul rezidențiatului am primit de la cercetători, pentru experimente personale, mai multe fiole de LSD rămase în urma cercetărilor lor. Le-am încercat, împreună cu Marilyn (o singură

dată) și câțiva colegi de rezidențiat, și am fost fascinat de 97

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

modificările senzoriale induse de substanță: sunetul și vederea erau substanțial diferite. Am petrecut o oră privind cum își schimbă

tapetul culorile și am ascultat muzică într-un fel cu totul nou. Am trăit un sentiment ciudat de apropiere de realitate sau natură, ca și cum aș fi experimentat informațiile senzoriale într-o manieră brută

și directă, fără tampoane sau filtre între mine și mediu. Am înțeles foarte clar că efectele drogului erau puternice și nu aveam de-a face cu o jucărie recreațională. De câteva ori am ajuns să mă sperii de ideea că nu aș putea anula voluntar efectele și că acestea ar putea fi ireversibile. Când am luat ultima doză, într-o noapte de noiembrie, am făcut o plimbare lungă în timpul căreia m-am simțit amenințat de crengile golașe ale copacilor de toamnă care-mi aminteau de copacii siniștri din filmul Albă ca Zăpada, al lui Disney. Nu am mai folosit substanța de atunci, dar în anii care au urmat, au apărut mai multe articole ce sugerau că efectele LSD sunt similare cu simptomele schizofreniei. După ce am început să întâlnesc pacienți schizofrenici, la începutul rezidențiatului, am scris un eseu în care analizam diferențele majore dintre experiența cu LSD și experiența psihotică. Lucrarea a apărut în Maryland State Medical Journal, fiind primul meu articol publicat.

Anul de rezidențiat a fost profund transformator: la finalul celor douăsprezece luni îmi asumasem identitatea de medic și dobândisem un anumit nivel de încredere în lucrul cu marea majoritate a tulburărilor medicale. Dar a fost un an dur, cu multe ore lungi, somn puțin și multe nopți nedormite.

Însă oricât de greu a fost anul meu de rezidențiat 1956–1957, al lui Marilyn a fost și mai și. Oricât de neobișnuit ar fi fost în epoca aceea ca femeile să urmeze studii doctorale, noi am fost întotdeauna convinși că va ajunge profesor universitar. Nu mai cunoșteam vreo femeie măritată care să aibă asemenea planuri, dar simțeam că are o minte excepțională, astfel că decizia ei de a face un doctorat mi s-a părut absolut firească. În timpul ultimilor mei doi ani de medicină

98

- IRVIN D. YALOM -

la Boston, ea și-a luat masterul în pedagogie la Harvard, specializându-se în franceză și germană. Imediat ce am fost acceptat ca rezident la Mount Sinai, în New York, ea s-a înscris la un program de doctorat la Departamentul de Franceză al Universității Columbia.

Interviul lui Marilyn cu Norman Torrey, formidabilul director al Departamentului de Franceză de la Columbia, a ajuns parte din folclorul familiei noastre. Profesorul Torrey i-a privit uimit abdomenul cu sarcina în opt luni: era, probabil, prima aplicantă

însărcinată pe care o vedea. A fost cu atât mai uimit să afle apoi că

femeia din fața lui mai avea încă un copil, în vârstă de un an.

Profesorul Torrey i-a atras atenția, pe un ton spășit, că susținerea financiară solicita doctorandului să predea două cursuri și să

urmeze patru, sugerând că interviul se apropia de sfârșit. „Pot să

fac asta”, i-a răspuns Marilyn instantaneu.

După câteva săptămâni a sosit și scrisoarea de acceptare:

„Materfamilias, avem un loc pentru tine.” Marilyn a găsit o creșă și a plonjat în cel mai greu an din viața ei. Eu mă bucuram de binecuvântarea compensatorie a prezenței colegilor mei de rezidențiat, dar ea a fost singură. A avut grijă de cei doi copii ai noștri, cu ceva ajutor din partea unei menajere și aproape niciun fel de ajutor din partea unui soț care lipsea de acasă o dată la două

nopți și un weekend din două. Nu e de mirare că ea consideră că a fost cel mai dificil an din viața ei.

99

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Capitolul 15

ANII DE LA JOHNS HOPKINS

Sunt pe Lambretta mea, Marilyn e în spate, cu brațele în jurulmeu. Simt vântul în față în timp ce mă uit la vitezometru. Șaizeci șicinci, șaizeci și opt, șaptezeci și unu. Voi ajunge la optzeci. Pot s-ofac. Opt zero. Pot s-o fac. Altceva nici nu contează. Coarneleghidonului încep să vibreze, din ce în ce mai tare, până încep să

pierd controlul. Marilyn plânge: „Oprește-te, oprește-te, Irv,încetinește, mi-e frică! Te rog, oprește-te! Te rog, te rog!” Țipă și mă

lovește în spate.

Mă trezesc. Inima bate să-mi sară din piept. Mă ridic în capul oaselor și-mi iau pulsul – peste o sută. Ce vis nenorocit! Cunosc prea bine visul ăsta – l-am visat de multe ori. Aseară stăteam în pat și citeam un pasaj din În mișcare, memoriile lui Oliver Sacks, în care povestește că a fost membru al „clubului suta”, un grup de tineri motocicliști care își conduceau motocicletele cu peste o sută de mile pe oră.

Visul nu e doar un vis: este amintirea unui eveniment real, retrăit de nenumărate ori, atât ca visare cu ochii deschiși, cât și ca vis nocturn. Îl cunosc și îl urăsc! Evenimentul real s-a petrecut la finalul rezidențiatului general, în săptămâna de vacanță de dinaintea începerii celor trei ani de rezidențiat în psihiatrie de la spitalul Johns Hopkins din Baltimore. Mama lui Marilyn a fost de acord să

aibă grijă de copii într-un weekend prelungit, cât să plecăm noi cu Lambretta pe Coasta de Est din Maryland; evenimentul care reapare atât de precis în visul meu s-a întâmplat în timpul acestei excursii. La vremea aceea nu i-am dat prea multă importanță –

poate că mă amuza panica lui Marilyn. Drumul era pustiu, iar eu îmi doream să ating viteza maximă. Mă incita viteza, ca pe 100

- IRVIN D. YALOM -