La Boston am închiriat o cameră într-o pensiune mare, de patru etaje, pe strada Marlborough, din cartierul Back Bay. Era primul meu an departe de casă, iar viața mea, interioară și exterioară, a început să se transforme în bine. La pensiune mai locuiau și alți mediciniști, așa că nu a durat mult până să-mi fac prieteni. Curând, trei sau patru dintre noi mergeam zilnic împreună la școală. Unul dintre ei, Bob Berger, mi-a fost prieten bun toată viața. Dar despre Bob vom vorbi mai încolo.

82

- IRVIN D. YALOM -

Camera autorului în vremea studiilor la Facultatea de Medicină

din Boston, 1953

Însă piesa de rezistență a celui de-al doilea an de studii medicale, petrecut în Boston, au fost weekendurile petrecute cu Marilyn.

Colegiul Wellesley practica o politică foarte strictă când venea vorba despre studenții care să petreacă noaptea neînsoțiți în afara campusului, astfel că Marilyn trebuia să inventeze scuze credibile și să obțină o invitație de la vreo prietenă, una deschisă la minte. În weekenduri studiam, mergeam cu mașina de-a lungul coastei New England, vizitam muzeele din Boston și luam cina la Durgin-Park.

Și viața mea interioară se modifica, nu mai eram disperat, anxietatea scăzuse la minimum și dormeam, în sfârșit, ca un prunc.

Am știut din primul an de medicină că vreau să fac psihiatrie, deși am audiat puține cursuri de profil și nu am vorbit niciodată cu un psihiatru. Ba încă cred că m-am decis chiar înainte de a intra la 83

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

universitate: a decurs natural din pasiunea mea pentru literatură și din convingerea că psihiatria îmi permitea o apropiere de marii autori pe care-i iubeam. Eram atras deopotrivă de psihiatrie și de literatură. Cea mai mare plăcere era să mă pierd în universul unui roman și-mi spuneam neîncetat că cea mai mare reușită în viață este să scrii un roman bun. Am fost dintotdeauna însetat după povești și, de când am citit prima dată Insula comorilor, încă din primii ani de adolescență, m-am cufundat adânc în narațiunile marilor scriitori. Și azi, la optzeci și cinci de ani, în timp ce scriu cuvintele astea, abia aștept să vină seara ca să reiau lectura din Marșul lui Radetzky, a lui Joseph Roth. Am raționalizat lectura și încerc să

rezist tentației de a devora cartea dintr-un foc. Când povestea pe care o citesc, așa cum se întâmplă cu cartea asta, e mai mult decât istoria unei vieți, e o explorare a pasiunilor, a fricilor umane, a căutării sensului, atunci sunt fascinat, sunt captivat de cele două

niveluri de sens ale subiectului – analiza nu doar a unei existențe particulare, ci a unui proces paralel care se desfășoară la nivelul unei culturi în ansamblul ei, cea a Imperiului Austro-Ungar de dinainte de Primul Război Mondial în cazul de față.

Dincolo de dragostea pentru literatură, medicina nu a fost singura mea opțiune, deoarece am fost fascinat dintotdeauna și de știință, în special de biologie, embriologie și biochimie. În plus, am nutrit mereu o dorință puternică de a fi util și de a le oferi celorlalți ceea ce mi-a oferit mie doctorul Manchester într-un moment de criză.

84

- IRVIN D. YALOM -

Capitolul 12

CĂSĂTORIA CU MARILYN

În 1954, anul căsătoriei noastre, Marilyn era deja un francofil confirmat. După ce își petrecuse anul trei de colegiu în Franța, își dorea o lună de miere acolo, pe când eu, un flăcău provincial care nu părăsise niciodată nord-estul Statelor Unite, nu aveam niciun interes pentru a călători în afara granițelor. Dar ea a fost vicleană:

„Ce zici de o lună de miere în Franța, pe motocicletă?” Știa că eram fascinat de motociclete și motorete și mai știa că acest tip de vehicul nu poate fi închiriat în Statele Unite. „Hei, ia uite aici”, mi-a spus ea, arătându-mi reclama unui serviciu de închirieri Vespa în Paris.

Așa că am plecat la Paris, unde am închiriat cu mult entuziasm o Vespa de mari dimensiuni de la o stație de lângă Arcul de Triumf.

Deși nu mai atinsesem în viața mea o Vespa, darămite să conduc una, a trebuit să-l asigur pe managerul suspicios că sunt un motociclist experimentat. Am încălecat scuterul și l-am întrebat cu toată nonșalanța din lume unde se aflau contactul și pedala de accelerație. Mi-a arătat butonul mic de pornire și mi-a explicat că

motorul primește benzină prin răsucirea manșei de pe ghidon, privindu-mă profund îngrijorat. „Oh”, i-am răspuns, „e diferit față

de cele din Statele Unite”, după care, fără să mai adaug un cuvânt, am plecat să dau o tură, în timp ce Marilyn, înțeleaptă, m-a așteptat într-o cafenea din apropiere. Vai mie, mă aflam pe o stradă cu sens unic care dădea imediat în artera de zeci de benzi care înconjoară

Arcul. Plimbarea aceea de nouăzeci de minute a fost una dintre cele mai chinuitoare experiențe din viața mea: autoturisme și taxiuri treceau în viteză pe ambele părți, claxoane, ferestre lăsate în jos, strigăte, pumni fluturați în aer. Nu înțelegeam franceză, dar aveam un sentiment clar că amalgamul de fraze aruncate în direcția mea nu erau urări de bun venit în Franța. M-am tot oprit, probabil, de 85

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

treizeci de ori în tura mea eroică în jurul Arcului, dar, o oră și jumătate mai târziu, când am ajuns la cafeneaua de lângă centrul de închirieri ca să-mi recuperez soția, știam cum se conduce o Vespa.

Ne-am căsătorit pe 27 iunie 1954, cu trei săptămâni înainte de excursia în Franța, iar petrecerea de nuntă a avut loc la Indian Spring Country Club, proprietatea lui Samuel Eig, unchiul bogat al lui Marilyn. Imediat după nuntă am început să caut fonduri pentru vacanța în Europa – părinții mă întrețineau și plăteau taxele universitare, așa că nu aveam cum să le cer bani și pentru excursie.

Eu și vărul meu Jay (cel care a pus pariu pe treizeci de dolari că nu mă căsătoresc cu Marilyn) făcuserăm niște bani în ultimii ani din vânzarea artificiilor de 4 Iulie7 la un stand construit de noi. În anul precedent, afacerea standurilor cu artificii fusese compromisă de ploile masive din 3 și 4 iulie, iar noi am decis să achiziționăm stocurile de artificii rămase de la celelalte standuri la prețuri foarte mici, pentru a le depozita în niște butoaie mari din oțel. Testasem modalitatea asta de depozitare cu un an în urmă și artificiile vechi au funcționat de minune. În iulie 1954 am fost binecuvântați cu o vreme splendidă, astfel că am obținut fonduri mai mult decât suficiente pentru luna de miere europeană.

7 Ziua Națională a Statelor Unite.

86

- IRVIN D. YALOM -

Nunta, 1954

Imediat după închirierea Vespei, eu și Marilyn ne-am luat câte un rucsac mic în spate și am plecat să vizităm zonele rurale ale Franței. Am traversat cu motocicleta, timp de trei săptămâni, Valea Loarei, Normandia și Bretania, vizitând frumoasele castele și biserici, vrăjiți de albastrul miraculos al vitraliilor catedralei din Chartes. La Tours am vizitat minunata familie care a găzduit-o pe Marilyn în primele două luni din anul petrecut în Franța. În fiecare zi petrecută pe drum am luat prânzul pe pajiști pitorești, consumând pâine, vin și brânzeturi franțuzești, toate dumnezeiesc de bune. Lui Marilyn îi plăcea și șunca. Părinții ei erau mai laici și nu se conformau legilor culinare, în timp ce eu făceam parte din oastea vastă de evrei iraționali care, deși au aruncat peste bord toate credințele religioase, totuși nu consumă porc (cu excepția, desigur, a chiflelor cu porc din restaurantele chinezești). După trei 87

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

săptămâni, am revenit la Paris, am luat un tren către Nisa, unde am închiriat un Fiat Topolino pentru a călători o lună prin Italia. Una dintre cele mai vii amintiri din excursia în Italia este cea a primei nopți, când ne-am cazat la un mic han pe coasta Mediteranei. La desertul cinei cu preț fix comandate am primit un bol imens plin cu fructe asortate. Eram încântați: banii se terminau rapid, așa că ne-am umplut buzunarele cu fructe pentru prânzul următoarei zile. A doua zi, când să plătim nota, ne-am simțit ca niște idioți, descoperind că fructele erau numărate cu atenție și fiecare fruct din cele șterpelite – taxat la prețuri foarte piperate.

Standul cu artificii cu prilejul zilei de 4 Iulie, ținut de Jay Kaplan și de autor, Washington, D.C., 1954

Deși a fost o excursie de vis, îmi amintesc că am fost în general nerăbdător și agitat, poate din cauza șocului cultural, poate din 88

- IRVIN D. YALOM -

cauză că nu știam cum să trăiesc fără încordare și studiu neîncetat.

Senzația de lipsă de confort cu propria-mi persoană m-a bântuit și în primii ani ai maturității. Din exterior, părea că o duc minunat: mă

însurasem cu femeia iubită, intrasem la medicină și mă descurcam bine în toate privințele, dar în profunzimile sufletului nu eram niciodată relaxat, niciodată încrezător și nu reușeam să identific sursa anxietății mele. Simțeam, pe undeva, că purtam rana adâncă a copilăriei timpurii și că nu aparțineam niciunui loc, că nu eram demn de nimic și nu meritam nimic, cum meritau ceilalți. Cât mi-aș

dori să pot face din nou călătoria asta, în liniștea sinelui meu actual!

Azi, după șaizeci de ani, amintirile lunii noastre de miere mă fac să zâmbesc de fiecare dată. Dar detaliile nunții noastre s-au estompat în timp – cu excepția unei singure scene: către finalul petrecerii, a venit la mine Sam Eig, unchiul lui Marilyn, patriarhul sever și inabordabil al familiei, omul care a construit un procent însemnat din Silver Spring, Maryland, care era prieten la cataramă

cu guvernatorul, care a dat numele copiilor săi unor străzi din localitate și care nu a mai catadicsit să-mi adreseze vreun cuvânt vreodată; m-a luat pe după umeri și mi-a șoptit în ureche în timp ce cu brațul liber descria adunarea de oaspeți: „Felicitări, băiatul meu.

Ai pus mâna pe ce era mai bun.”

Încă cred în cuvintele de susținere ale unchiului Sam: rar se întâmplă să treacă o zi fără să mă simt recunoscător pentru șansa de a fi trăit o viață alături de Marilyn.