89
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 13
PRIMUL PACIENT PSIHIATRIC
Primul semestru de practică psihiatrică a avut loc în primăvara lui 1955, în anul trei de medicină, în ambulatoriul Spitalului Central din Boston. Fiecărui student i se cerea să vadă săptămânal un pacient, timp de douăsprezece săptămâni, după care să prezinte cazul într-o conferință de specialitate la care participau alți stagiari și o duzină de cadre universitare, printre care și mulți membri intimidanți ai Asociației Psihanalitice din Boston. Prezentările altor studenți la care am participat m-au făcut să intru în pământ în fața reacțiilor brutale ale profesorilor, înscriși parcă într-o competiție de demonstrare a competenței și erudiției, fără o urmă de gentilețe sau empatie.
Mi-a venit rândul la prezentare după aproximativ opt ședințe cu pacientul meu și am ieșit în fața audienței tremurând de emoție.
Am decis să nu urmez exemplul celorlalți studenți, care au folosit structura tradițională a expunerii problemei principale a pacientului, istoricului, istoriei familiale, educației și anamnezei psihiatrice formale. În loc de asta, m-am bazat pe ce știam mai bine: să spun o poveste. Am prezentat, într-un limbaj direct, cele opt întâlniri cu Muriel, o tânără subțirică și atrăgătoare, cu un păr roșcat-aprins, privire abătută și voce timidă. Am descris prima noastră întâlnire, când i-am spus din capul locului că sunt un student la medicină aflat la începutul formării și că urma să ne vedem în următoarele douăsprezece săptămâni. Am întrebat-o de ce a solicitat ajutorul clinicii noastre, iar ea mi-a răspuns, cu vocea scăzută: „Sunt lesbiană.”
Am ezitat un moment, am înghițit în sec și am răspuns: „Nu știu ce înseamnă asta. Poți să-mi explici, te rog?”
90
- IRVIN D. YALOM -
Și a făcut-o – mi-a explicat ce înseamnă „lesbiană” și cum arăta viața ei. I-am adresat întrebări care să o ajute să vorbească și i-am spus că-i admir curajul de a vorbi atât de deschis. Am asigurat-o că
voi face tot ce-mi stă în putință pentru a o ajuta în următoarele trei luni.
La începutul următoarei ședințe cu Muriel, i-am mărturisit că-mi fusese rușine să-mi recunosc ignoranța. Ea mi-a spus că discuția noastră fusese o „premieră” pentru ea: eram primul bărbat căruia îi spunea povestea ei, iar deschiderea sa fusese posibilă tocmai datorită onestității mele.
Le-am spus membrilor comisiei că mă apropiasem de Muriel, că
abia așteptam ședințele, că am discutat despre problemele cu iubita ei așa cum discutăm despre relații în general, că de-acum nu se mai ferea la fel de mult de contactul vizual, că revenea la viață și că mi-a mărturisit că regreta că ne rămăseseră doar patru ședințe. La finalul expunerii m-am așezat, mi-am lăsat capul în pământ și m-am pregătit de măcel.
Dar nu s-a întâmplat nimic. Nu a luat nimeni cuvântul. Dr.
Malamud, șeful departamentului, și dr. Bandler, un analist eminent, au fost de acord că prezentarea mea vorbea de la sine și nu erau necesare comentarii suplimentare. Toți membrii comisiei au făcut, pe rând, comentarii similare. Audiența era înmărmurită: eu nu făcusem decât să spun o poveste așa cum mi se părea mai ușor și mai natural. Mă simțisem invizibil pe tot parcursul colegiului și al școlii medicale, dar lucrurile s-au schimbat brusc. Am părăsit sala gândind că e posibil să am ceva special de oferit în acest domeniu.
Viața de om însurat a fost deopotrivă minunată și stresantă în ultimii doi ani de studenție. Ne descurcam greu cu banii, principala susținere fiind părinții mei. Marilyn câștiga ceva bani lucrând cu jumătate de normă în cabinetul unui dentist, în timp ce studia pentru o diplomă de master în pedagogie la Harvard, iar eu 91
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
câștigam bani ca și până atunci, donând sânge. Am aplicat și pentru donarea de spermă, însă urologul m-a avertizat că aveam o producție scăzută de spermă, sfătuindu-mă să nu amân eventualele planuri de procreere.
Cât de mult se înșela! Marilyn a rămas însărcinată chiar în luna de miere. Cel de-al doilea nume al fiicei noastre, Eve, este
„Frances”, un indicativ pentru „făurit în Franța”, iar Marilyn a rămas însărcinată din nou după un an și jumătate, în timpul anului patru de medicină.
Stagiul clinic din ultimii doi ani de studii a presupus multe ore de practică, dar anxietatea mea s-a ameliorat cumva, înlocuită poate de o epuizare cinstită și de satisfacția sentimentului că le eram de ajutor pacienților. M-am dedicat tot mai mult psihiatriei și am început să fac lecturi extinse în domeniu. Nu uit anumite scene absolut oribile din vremea stagiaturii: camera cu statui umane de la Spitalul Central din Boston – o secție întreagă de pacienți catatonici care-și petreceau viața într-o nemișcare desăvârșită. Pacienții erau muți și rămâneau în aceeași poziție ore în șir, unii lângă pat, alții la fereastră, alții în picioare, uneori mormăind, dar de regulă absolut tăcuți. Membrii personalului puteau doar să-i hrănească, să-i mențină în viață și să le vorbească cu blândețe.
La jumătatea anilor 1950, până la apariția primului sedativ, Thorazine, urmat curând de Stelazine, iar mai apoi de o serie neîntreruptă de tranchilizante tot mai eficiente, întâlneai asemenea scene în toate spitalele mari.
Am în minte și o altă scenă, petrecută la același spital din Boston: la un moment dat în timpul stagiaturii mi s-a permis să-l observ pe dr. Max Day, psihiatru la Harvard, conducând un grup de doisprezece rezidenți cărora li s-a cerut să studieze dinamica propriului grup. Fiind student, mi s-a permis să urmăresc o singură
ședință, fără a interveni, nici măcar cu un cuvânt. Văd încă cu ochii minții camera aceea, deși a trecut mai mult de jumătate de secol de 92
- IRVIN D. YALOM -
atunci. Rezidenții și dr. Day stăteau într-un cerc în mijlocul unei încăperi mari. Eu stăteam într-un colț, în afara cercului, fascinat de ideea unui grup de oameni care discută împreună despre sentimentele lor. Ce concept extraordinar! Doar că era cam sec.
Interveneau lungi momente de tăcere, participanții păreau stânjeniți, iar conducătorul grupului, dr. Day, pur și simplu stătea între ei. De ce? Nu înțelegeam. De ce nu spărgea gheața și nu-i ajuta cumva pe participanți să se deschidă? Ulterior, am participat la una dintre conferințele clinice ale doctorului Day și am fost profund impresionat de perspicacitatea și coerența acestuia. Dar asta mi s-a părut și mai derutant. De ce nu ajutase grupul să iasă din impas?
Nici nu bănuiam că asta era o întrebare cu care aveam să mă lupt mulți ani din cariera mea.
93
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 14
REZIDENȚIATUL: MISTERIOSUL DOCTOR
BLACKWOOD
După absolvire, noi, foștii mediciniști, de-acum doctori în medicină, am intrat în anul de rezidențiat, în timpul căruia am experimentat nemijlocit diagnosticarea și îngrijirea pacienților în spital. În prima lună de rezidențiat, la Spitalul Mount Sinai din New York, am fost repartizat la departamentul de obstetrică, unde m-a surprins frecvența cu care era solicitat prin difuzoarele spitalului un anume doctor Blackwood. În timp ce asistam la o naștere, l-am întrebat pe coordonatorul de rezidențiat: „Cine este doctorul Blackwood? Îi aud mereu numele, dar de văzut, nu l-am văzut niciodată.”
Doctorul Gold a zâmbit, iar ceilalți membri ai personalului au chicotit. „Îți fac cunoștință cu el mai târziu”, a spus el. „Imediat ce terminăm aici.” Mai târziu în cursul aceleiași seri, dr. Gold m-a dus în camera de gardă a medicilor, unde tocmai se desfășura o partidă
de poker foarte încinsă. Nu-mi venea să cred: m-am simțit ca un puști într-un magazin cu dulciuri.
„Și care dintre ei este doctorul Blackwood?”, am întrebat. „Și de ce este solicitat atât de des?”
Un nou hohot de râs din partea tuturor celor prezenți. Se părea că am darul de a-i amuza pe toți angajații departamentului de obstetrică. M-a lămurit, în cele din urmă coordonatorul de rezidențiat:
