După acel curs general, am fost un autodidact în studiul filosofiei, făcând lecturi extinse de unul singur și audiind mai multe 112
- IRVIN D. YALOM -
cursuri, atât la Hopkins, cât și, mai târziu, la Stanford. Habar nu aveam, pe atunci, cum voi aplica toată această înțelepciune în domeniul meu, psihoterapia, dar am știut, la un nivel mai profund, că descoperisem munca vieții mele.
Mai târziu în cursul rezidențiatului am făcut un stagiu de trei luni la Institutul Patuxent din apropiere, o închisoare pentru infractorii cu probleme psihice. Am făcut terapie individuală și am condus un grup de terapie pentru infractorii sexuali – unul dintre cele mai dificile grupuri conduse în viața mea. Participanții investeau mult mai multă energie în încercarea de a mă convinge că
sunt bine adaptați, decât în lucrul cu problemele lor. Reticența lor era cu totul de înțeles, întrucât erau oameni care primiseră pedepse pe perioadă nedeterminată – adică erau închiși până ce psihiatrii îi considerau recuperați. Experiența de la Patuxent mi s-a părut fascinantă, iar la finalul anului am decis că aveam suficient material pentru două articole: unul despre terapia de grup a devianților sexuali și unul despre voyeurism.
Articolul despre voyeurism a fost unul dintre primele articole de psihiatrie pe acest subiect. Arătam în el că voyeurul nu vrea doar să
vadă femei dezbrăcate: adevărata plăcere vine din elementul ascunderii, al interdicției. Niciunul dintre voyeurii studiați de mine nu era interesat de localuri de striptease, prostituate sau pornografie. În al doilea rând, nu am fost de acord cu opinia convențională conform căreia voyeurismul ar fi fost un delict enervant, excentric, dar nevinovat. Mulți dintre deținuții cu care am lucrat începuseră prin a fi voyeuri, după care avansaseră la infracțiuni mult mai serioase, cum ar fi spargerea locuințelor și agresiunea sexuală.
În timp ce scriam articolul, mi-am amintit de prezentarea cazului lui Muriel din anii facultății, când reușisem să captez atenția audienței printr-o poveste, așa că am decis să încep articolul cu povestea originală a lui Peeping Tom. Soția mea, care lucra la 113
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
doctorat, m-a ajutat să ajung la primele relatări ale legendei lui Lady Godiva, aristocrata de secol XIX care s-a oferit să traverseze goală, călare, orașul, pentru a-i salva pe locuitori de taxarea excesivă impusă de soțul ei. Toți localnicii, în afară de Tom, și-au arătat recunoștința întorcând capul, pentru a nu-i vedea goliciunea.
Însă bietul Tom nu a rezistat tentației de a arunca un ochi asupra nudului de sânge albastru, fiind pedepsit pe loc cu orbirea pentru transgresiunea sa. Articolul a fost acceptat imediat pentru publicare în Archives of General Psychiatry.
La scurt timp după asta, articolul meu despre tehnicile conducerii grupurilor de terapie destinate infractorilor sexuali a fost publicat în Journal of Nervous and Mental Disease. Independent de munca mea la Patuxent, am publicat și un articol despre diagnosticarea demenței senile. Era destul de neobișnuit ca un rezident să semneze articole de specialitate, iar cei de la Hopkins au răspuns foarte bine articolelor mele. Laudele lor au fost destul de măgulitoare, dar m-au și nedumerit, oarecum, întrucât eu scriam cu multă ușurință.
John Whitehorn se îmbrăca tot timpul cu cămașă albă, cravată și costum cafeniu. Din moment ce nu-l vedeam niciodată îmbrăcat altfel, noi, rezidenții, bănuiam că are două sau trei costume identice.
Toată grupa de rezidenți era obligată să participe la cocktailul de început de an academic de la reședința sa și toți uram ziua asta: trebuia să stăm ore întregi îmbrăcați la costum și cravată și tot ce primeam era un mic pahar cu vin de Xeres și nimic altceva de mâncat sau băut.
În timpul anului trei, eu și ceilalți cinci rezidenți de același an ne petreceam întreaga zi de vineri cu dr. Whitehorn. Stăteam în sala mare de conferințe de pe colț, lângă cabinetul său, și observam cum discută cu fiecare dintre pacienții săi internați. Dr. Whitehorn și pacienții aveau scaune tapițate, iar noi, cei opt rezidenți, stăteam la 114
- IRVIN D. YALOM -
câțiva metri distanță pe scaune din lemn. Unele întâlniri durau doar zece sau cincisprezece minute, altele, o oră, iar altele ajungeau și la două sau trei ore.
„Ghidul de interviu și studiu clinic al personalității” publicat de el era folosit la vremea aceea de majoritatea programelor de formare în psihiatrie din Statele Unite, oferind neofiților o abordare sistematică a interviului clinic. Dar stilul său de interviu era oricum, numai sistematic nu. Adresa foarte rar întrebări legate de simptome sau zone problematice, urmând în schimb un plan de tipul „Lasă
pacientul să te învețe”. Țin încă minte, după jumătate de secol, câteva exemple din munca lui: unul dintre pacienți își scria doctoratul pe subiectul Armadei spaniole, un altul era expert în Ioana d’Arc, un altul era un producător bogat de cafea din Brazilia.
În toate aceste cazuri, dr. Whitehorn a făcut interviuri lungi, de cel puțin nouăzeci de minute, concentrate pe interesele particulare ale pacienților. Am aflat multe despre contextul istoric în care a apărut Armada spaniolă, despre conspirația împotriva Ioanei d’Arc, despre precizia arcașilor persani, programa școlilor de meșteri de armuri și tot ce ne doream să știm (ba chiar mai mult) despre legătura dintre calitatea boabelor de cafea și altitudinea la care sunt crescute. Uneori mă plictiseam și-mi pierdeam atenția, doar pentru a descoperi, după zece sau cincisprezece minute, un pacient ostil, prudent și paranoic, vorbind dintr-odată mai deschis și mai personalizat despre viața sa interioară. „Câștigați și voi, și pacientul”, ne spunea John Whitehorn. „Stima de sine a pacientului se îmbunătățește în urma interesului și a dispoziției voastre de a învăța de la el, iar voi înțelegeți și descoperiți în cele din urmă tot ce trebuie să știți despre boala sa.”
După interviurile de dimineață, urma prânzul de două ore, în cabinetul său spațios și confortabil, servit în porțelan autentic de China, în cel mai tihnit stil sudist cu putință: o salată mare, sandviciuri, plăcinte cu carne de cod și, felul meu preferat până în 115
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
ziua de azi, plăcinte cu crab din golful Chesapeake. Discuțiile începeau odată cu salata și sandviciurile și se întindeau până la desert și cafea, acoperind tot felul de subiecte. Lăsat să vorbească
liber, Whitehorn era încântat să povestească despre ultimele sale idei legate de tabelul periodic. Se ducea la tablă și trăgea în jos harta tabelului care atârna întotdeauna pe peretele cabinetului său.
Înainte de a veni la Hopkins, studiase psihiatria la Harvard și fusese șeful Departamentului de Psihiatrie la Universitatea Washington, dar prima sa formare era de biochimist și avea în spate destul de multă cercetare în chimia creierului. Îmi amintesc că mi-a răspuns pe larg la întrebările legate de originea gândirii paranoide. Odată, când traversam o perioadă extrem de deterministă în abordarea comportamentului uman, i-am sugerat că cunoașterea tuturor stimulilor care acționează asupra unui individ ne-ar permite să
prezicem cu acuratețe reacțiile sale, atât în planul gândirii, cât și al comportamentului. Am folosit o comparație cu jocul de biliard –
dacă cunoști forța, unghiul și rotația, atunci poți afla reacțiile bilei lovite. Poziția mea l-a forțat să adopte viziunea opusă, adică o perspectivă umanistă, care îi era străină și deloc confortabilă. După
o discuție foarte animată, dr. Whitehorn le-a spus celorlalți: „Nu este exclus ca dr. Yalom să se distreze puțin pe seama mea.”
Reflectând acum, s-ar putea să fi avut dreptate: îmi amintesc că m-a amuzat să-l forțez să adopte punctul de vedere umanist, pe pozițiile căruia mă situam de obicei eu.
Singura mea dezamăgire în timpul petrecut alături de el s-a produs când i-am împrumutat un exemplar din Procesul lui Kafka, carte pe care o iubeam, printre altele, și pentru prezentarea metaforică a nevrozei și a sentimentelor cronice de vină. Dr.
Whitehorn mi-a returnat-o după două zile, scuturând dezaprobator din cap. Mi-a spus că pur și simplu nu a înțeles-o și că preferă să
discute cu oameni în carne și oase. Activam deja de trei ani în 116
- IRVIN D. YALOM -
domeniul psihiatriei și încă nu întâlnisem un clinician care să fie interesat de ideile filosofilor și scriitorilor.
După prânz ne întorceam la observarea interviurilor doctorului Whitehorn. Pe la cinci după-amiază începeam să mă agit, nerăbdător să ies afară și să joc tenis cu partenerul meu obișnuit, un student la medicină. Terenul de tenis destinat angajaților era situat la doar șaizeci de metri depărtare, într-o firidă care despărțea departamentele de psihiatrie și pediatrie, iar eu, în multe zile de vineri, îmi păstram speranța până la dispariția ultimelor raze de soare, după care oftam mâhnit și îmi reîndreptam întreaga atenție către interviuri.
Ultimul meu contact cu dr. Whitehorn în timpul instruirii în psihiatrie a avut loc în ultima lună de rezidențiat. M-a chemat în cabinetul său. După ce am închis ușa și am luat loc în fața lui, am observat că avea o expresie mai puțin severă decât de obicei. Oare mă înșelam sau chiar exista în aer o undă de prietenie, ba chiar și urma vagă a unui zâmbet? După o pauză tipic whitehorniană, s-a aplecat către mine și m-a întrebat: „Ce planuri ai?” Când i-am spus că intenționam să satisfac serviciul militar obligatoriu de doi ani, a făcut o grimasă și mi-a spus: „Ce norocos ești că e pace. Fiul meu a fost ucis în cel de-al Doilea Război Mondial, în bătălia din Ardeni –
un măcel blestemat de Dumnezeu.” Am bâlbâit cum că-mi pare rău, dar el a închis ochii și a scuturat din cap, dându-mi de înțeles că nu dorea să mai discutăm despre fiul său. M-a întrebat ce planuri aveam după armată. I-am spus că nu aveam nicio certitudine în privința viitorului, dincolo de responsabilitățile față de soția mea și cei trei copii ai noștri. Poate că, i-am mai spus, aș fi început să
practic în Washington sau în Baltimore.
A scuturat din nou din cap și a arătat cu degetul spre teancul frumos ordonat de pe biroul său, în care se găseau articolele mele, zicându-mi: „Publicațiile de tipul ăsta spun altceva. Ele sunt treptele obligatorii ale ascensiunii academice. Instinctul îmi spune 117
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
că, de vei continua să gândești și să scrii cum o faci acum, s-ar putea să te aștepte un viitor strălucitor într-o universitate – una ca Johns Hopkins, de exemplu.” Ultimele lui cuvinte mi-au răsunat mulți ani în urechi: „Ar fi cu adevărat păcat să dai cu piciorul șansei unei cariere academice.” La finalul întâlnirii mi-a oferit o fotografie înrămată cu portretul său și cu dedicația: „Doctorului Irvin Yalom, cu afecțiune și admirație.” O am și astăzi pe peretele cabinetului meu. O văd acum, în timp ce scriu; se odihnește nu foarte confortabil lângă o fotografie cu Joe DiMaggio în acțiune. „Cu afecțiune și admirație” – cuvintele lui mă uimesc astăzi: nu am recunoscut nicio clipă pe atunci aceste sentimente în el. Abia acum, scriind despre ei, înțeleg că atât el, cât și Jerome Frank, mi-au fost într-adevăr mentori – mentori extraordinari! Poate ar trebui să
renunț la ideea că sunt integral propria creație.
În timp ce eu terminam cei trei ani de rezidențiat, dr. Whitehorn își încheia lunga sa carieră la Johns Hopkins, iar noi, rezidenții și toți angajații școlii medicale, eram invitați la petrecerea de pensionare. Îmi amintesc precis cum și-a început discursul de adio.
După o introducere animată a profesorului Leon Eisenberg, supervizorul meu în psihiatria copilului, care avea să preia curând conducerea Departamentului de Psihiatrie de la Harvard, dr.
Whitehorn s-a ridicat în picioare, s-a dus la microfon și a început să
vorbească, cu tonul lui măsurat și formal: „Se spune că poți judeca caracterul unui om în funcție de caracterul prietenilor săi. Dacă e așa…”, a făcut o pauză în care a scrutat lent și intenționat audiența de la stânga la dreapta, „atunci probabil că sunt într-adevăr un om foarte bun.”
După asta, am mai avut doar două contacte cu dr. Whitehorn.
După câțiva ani, pe când predam la Stanford, am fost contactat de un membru apropiat al familiei sale, căruia îi fusesem recomandat de către dr. Whitehorn pentru terapie, și am fost bucuros să-i pot oferi ajutorul meu în decursul a câteva luni de psihoterapie. Apoi, 118
- IRVIN D. YALOM -
în 1974, la cincisprezece ani după ultima întrevedere, am primit un telefon de la fiica sa, pe care nu o cunoscusem niciodată. Ea m-a anunțat că tatăl ei făcuse un atac cerebral foarte grav, era pe patul de moarte și solicitase cât se poate de specific să-l vizitez. Am fost complet șocat. De ce eu? Ce-i puteam oferi eu? Firește că nu am ezitat; am zburat chiar a doua zi de-a lungul țării la Washington, unde am stat la sora mea Jean și soțul ei Morton, ca de obicei. Am împrumutat mașina lor, am luat-o cu mine pe mama, care nu refuza niciodată o plimbare cu mașina, și am mers la un spital pentru convalescenți de lângă Baltimore. I-am găsit mamei un loc confortabil în hol și am urcat cu liftul la camera în care se găsea dr.
