Whitehorn.

Părea mult mai mic decât mi-l aminteam. Era paralizat pe o parte a corpului și avea afazie de expresie, din cauza căreia vorbea cu foarte mare greutate. Cât de șocant a fost să-l văd pe omul cel mai articulat din câți cunoscusem salivând în colțurile gurii, căutându-și disperat cuvintele. După câteva încercări eșuate, a reușit în cele din urmă să murmure: „Sunt… sunt… sunt speriat, al dracului de speriat.” Și eu eram speriat; speriat de imaginea unei mari statui prăbușite în ruine.

Dr. Whitehorn educase două generații de psihiatri, mulți dintre ei ajungând șefii unor universități de vârf. „De ce eu?”, m-am întrebat. „Ce aș fi putut face eu pentru el?”

Și, într-adevăr, mare lucru nu am făcut. M-am comportat ca orice vizitator emoționat, căutând cu disperare câteva vorbe de alinare. I-am amintit de zilele petrecute împreună la Hopkins, mărturisindu-i cât de mult prețuisem vinerile cu el, cât de multe mă învățase despre interviul clinic, cum i-am ascultat sfatul și am ajuns profesor universitar, cum încercam să-i urmez exemplul în munca mea, tratând pacienții cu respect și interes și cum, la sfatul său, îi lăsam pe pacienți să mă învețe. El răspundea prin niște sunete, incapabil să mai formuleze cuvinte, iar după treizeci de minute, în fine, a 119

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

intrat într-un somn profund. Am ieșit cutremurat din camera lui, întrebându-mă, încă nedumerit, de ce mă chemase tocmai pe mine.

Ulterior am aflat, de la fiica lui, că a murit la două zile după vizita mea.

Întrebarea „De ce eu?” m-a frământat mulți ani. De ce să-l chemi la căpătâiul tău pe fiul agitat și nesigur pe sine al unui amărât de băcan imigrant? Poate că jucam rolul fiului pierdut în cel de-al Doilea Război Mondial. Dr. Whitehorn a murit foarte singur. De-aș

fi putut să-i ofer mai mult. De câte ori nu mi-am dorit o a doua șansă. Trebuia să-i fi spus mai mult cât de mult prețuiam timpul petrecut cu el și cât de des mă gândeam la el în timpul interviurilor cu pacienții mei. Ar fi trebuit să încerc să exprim teroarea prin care trecea în momentele acelea. Sau poate ar fi trebuit să-l ating, să-l țin de mână ori să-i sărut obrazul, dar am ezitat – prea multă vreme îl știusem un om formal și distant și, în plus, era atât de neajutorat că

ar fi putut simți gesturile mele de tandrețe ca pe un atac.

După vreo douăzeci de ani, David Hamburg, șeful psihiatrilor de la Stanford, cel care m-a adus acolo după ce am terminat armata, mi-a spus, în timpul unei discuții informale cu prilejul unui prânz, că găsise în timpul unei curățenii generale o scrisoare de susținere a nominalizării mele la Stanford din partea lui John Whitehorn. Mi-a arătat scrisoarea, a cărei ultimă frază m-a șocat: „Cred că dr. Yalom va ajunge un lider în psihiatria americană.” Acum, reconsiderându-mi toată relația cu John Whitehorn, cred că înțeleg de ce m-a chemat pe patul său de moarte. Cred că mă considera demn să-i continui munca. Mă uit la fotografia de pe peretele biroului meu și încerc să-i surprind privirea. Sper ca gândul că numele său continuă să existe în viitor, prin mine, să-l fi liniștit întru câtva.

120

- IRVIN D. YALOM -

Capitolul 16

EXILUL ÎN PARADIS

În august 1960, la o lună după finalizarea rezidențiatului, am intrat în serviciul militar. În anii de-atunci era încă valabil ordinul general de recrutare, dar mediciniștilor li se oferea opțiunea înscrierii într-un program de amânare, numit Planul Berry, prin care le era permisă finalizarea studiilor și a rezidențiatului înaintea satisfacerii serviciului militar. Primele șase săptămâni din armată au însemnat completarea stagiului de antrenament general, la Fort Sam Ham în San Antonio, unde am fost înștiințat că următorii doi ani aveam să-i petrec la o bază din Germania. După câteva zile a sosit o altă notificare, care mă anunța că urma să fiu trimis în Franța. Iar două săptămâni mai târziu, mirabile dictu, mi s-a spus să

mă prezint pentru serviciu la Spitalul Tripler, în Honolulu, Hawaii.

Și așa a rămas.

Îmi amintesc foarte limpede cum am ajuns în Hawaii. Imediat ce am coborât din avion, Jim Nicholas, psihiatru militar, menit să-mi fie prieten apropiat în următorii doi ani, mi-a așezat în jurul gâtului o ghirlandă de flori de frangipani. Mirosul florilor s-a ridicat în nările mele, o aromă dulce și grea, iar eu am simțit pe loc că ceva se schimbă în mine. Mi s-au trezit simțurile, iar curând eram intoxicat de aroma florilor de frangipani care răsăreau de peste tot: în aeroport, pe străzi, în micuțul apartament Waikiki, pe care îl închiriase Jim pentru noi, umplându-l cu cumpărături și flori. În anii 1960, Hawaii era un loc de o mare frumusețe naturală: penajul păsărilor, palmierii, arborii de hibiscus, ghimbirul roșu, crinul alb, păsările paradisului și, desigur, oceanul cu valurile sale albastre-verzui care se rostogolesc domol căutându-și loc de odihnă pe nisipul strălucitor. Toată lumea purta haine ciudate și viu colorate: Jim m-a întâmpinat îmbrăcat într-o cămașă cu motive florale, 121

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

bermude, sandale numite zoris în picioare și m-a dus la un magazin Waikiki, unde am schimbat uniforma militară, cel puțin o zi, pentru o pereche de zoris, o cămașă aloha violet și niște splendide bermude albastre.

Marilyn și cei trei copii ai noștri au sosit după două zile. Am urcat împreună, cu mașina, la Observatorul Pall, de unde priveliștea asupra zonei estice a insulei este absolut nepământeană.

În timp ce admiram crenelurile verde întunecat ale munților din jurul nostru, cascadele și curcubeiele, oceanul albastru-verzui și plajele nesfârșite, Marilyn a arătat către Kailua și Lanikai și a spus:

„Acesta este paradisul: aici vreau să locuiesc.”

Eram încântat de încântarea ei. Tocmai trecuse prin câteva săptămâni de coșmar. Viața a fost grea pentru amândoi în timpul celor șase săptămâni de pregătire din San Antonio, dar mai cu seamă pentru ea. Nu cunoșteam pe nimeni acolo, iar temperatura sărea zilnic de 37 de grade. Programul școlii militare era extrem de solicitant, Marilyn stătea singură cu copiii toată ziua, cinci sau șase zile pe săptămână. Situația s-a înrăutățit cu atât mai mult în săptămâna în care antrenamentele s-au desfășurat la o bază situată

la câteva ore de San Antonio. Am învățat acolo lucruri neprețuite, cum ar fi manevrarea armelor (am câștigat medalia lunetiștilor de elită pentru acuratețea tirului meu de pușcă) și mersul pe sub sârmă

ghimpată în timp ce pe deasupra capului șuieră gloanțe adevărate de mitralieră (cel puțin așa ni s-a spus, că e muniție adevărată – de testat, nu a testat nimeni). În zilele acelea pre-iphone, eu și Marilyn nu aveam nicio posibilitate să rămânem în contact pe parcursul zilei. Când am revenit, am aflat că făcuse apendicită acută chiar a doua zi după plecarea mea. A fost dusă la spitalul militar pentru o apendicectomie de urgență, iar copiii au rămas în grija personalului militar. La patru zile după intervenție, șeful chirurgilor rezidenți a trecut într-o seară pe la noi pentru a-i spune lui Marilyn că raportul 122

- IRVIN D. YALOM -

patologic indica prezența unui cancer intestinal care presupunea îndepărtarea unei mari secțiuni din intestinul gros; ba i-a lăsat chiar și niște schițe pentru mine, în care indica secțiunile de intestin ce trebuiau eliminate. Când am revenit acasă, a doua zi, am fost șocat de vești și de priveliștea schițelor chirurgului. M-am repezit la spitalul militar și am luat planșele raportului, pe care le-am trimis prin serviciu special unor prieteni medici din Est. Au fost cu toții de acord că Marilyn prezenta o tumoare benignă, care nu necesita niciun fel de tratament. Au trecut cincizeci de ani de atunci, dar sunt la fel de furios pe personalul militar, pentru că nu m-a anunțat și pentru vina de a fi sugerat o intervenție chirurgicală majoră și ireversibilă pentru o tulburare complet benignă.

Am dat totul uitării, preferând să privim cu toții munții și azuriul apei în acest decor nou. Eram deopotrivă încântat și ușurat să o văd din nou pe Marilyn vivace și dinamică, alături de mine. Am privit încă o dată spre Kailua și Lanikai. Ar fi fost cu totul nepractic să

locuim acolo: aveam foarte puțini bani, dar armata oferea cazare foarte ieftină la Barăcile Schofield. Însă, fiind la fel de entuziasmat ca Marilyn, în câteva zile am închiriat o căsuță în Lanikai, la câțiva pași de una dintre cele mai frumoase plaje din lume. Plaja Lanikai și-a câștigat un loc permanent în mințile amândurora: rămâne cea mai frumoasă din câte am văzut, iar începând de-atunci, de fiecare dată când ajungem pe o plajă cu nisip fin, dar dur, ne uităm unul la celălalt și spunem: „nisip Lanikai”.

Multă vreme după plecarea din Hawaii am revenit regulat pe această plajă, care din nefericire astăzi este foarte erodată. Am locuit un an întreg acolo, până ce am auzit că un amiral care fusese relocat pe neașteptate în Pacificul de Sud își închiria casa situată pe plaja vecină, Kailua. Am închiriat-o imediat. Era atât de aproape de apă, că puteam să fac surf sau scufundări în timp ce eram de serviciu: Marilyn flutura un prosop alb pe verandă când eram căutat la telefon.

123

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

La puțin timp după ce am ajuns am primit scrisori de întâmpinare de la trei generali, din Hawaii, Germania și Franța, urându-mi toți bun venit în baza lor. Confuzia inițială legată de repartiția mea a provocat rătăcirea unor bagaje pe drum, așa încât putem spune că am avut cu adevărat parte de un nou început – am cumpărat toată mobila și așternuturile într-o singură zi, de la un târg de grădină.

Serviciul militar a fost puțin solicitant. Mare parte din timp l-am petrecut într-o unitate spitalicească în care soseau pacienți de la diferite baze din Pacific. În 1960 încă nu izbucnise Războiul din Vietnam, dar mulți dintre pacienții noștri participaseră la acțiuni militare neoficiale în Laos. Mulți dintre cei cu afecțiuni psihice majore fuseseră deja lăsați la vatră și trimiși către spitale de pe Continent. Așa se face că mulți pacienți erau tineri care doar mimau psihoza, în speranța eliberării din serviciul militar.

Unul dintre primii mei pacienți, un sergent cu nouăsprezece ani de serviciu, care se apropia de pensionare, fusese arestat pentru consum de băuturi alcoolice în timpul programului – o acuzație serioasă, ce-i punea în pericol pensionarea și solda. A venit la mine pentru examinare și a răspuns incorect la absolut toate întrebările pe care i le-am pus. Însă fiecare răspuns era atât de aproape de adevăr, că sugera că o parte a minții lui știa răspunsurile corecte: șase ori șapte era patruzeci și unu, Crăciunul pica pe 26 decembrie, masa avea cinci picioare. Nu mai întâlnisem un asemenea caz, dar din discuțiile cu colegii și din căutările în literatura de specialitate, am aflat că era vorba despre un caz clasic de sindrom Ganser (sau cum i se spune mai frecvent, sindromul răspunsurilor aproximative), un tip de tulburare fabricată, în care pacientul mimează boala fără a fi cu adevărat bolnav, poate în încercarea de a evita responsabilitatea unor acțiuni ilicite. Am stat mult cu el în cele patru zile de spitalizare (pacienții care necesitau mai mult de patru zile erau trimiși pe Continent), dar nu am reușit nici măcar un 124

- IRVIN D. YALOM -

singur contact cu sinele său nemincinos. Partea cea mai stranie, pe care am descoperit-o studiind literatura de specialitate în timpul observației de lungă durată care a urmat externării, e că un mare procent din pacienții cu Ganser chiar dezvoltă ani mai târziu tulburare psihotică!

Ne confruntam zilnic cu stabilirea veridicității tulburărilor mintale ale soldaților, care poate doar încercau să scape de armată

pe motive medicale, mimând simptomele. Aproape toți pacienții care ajungeau la noi își doreau să scape din armată, din marină sau de la pușcași – tratam toate ramurile militare –, iar eu și colegii mei eram tulburați de caracterul arbitrar al procesului nostru decizional: normele erau neclare și existau momente în care eram inconsistenți în recomandările noastre.

Responsabilitățile generale erau incomparabil mai lejere față de stagiatură și rezidențiat: după patru ani de stat în gărzi serile și în weekend, armata părea o vacanță lungă de doi ani. Eram trei psihiatri, cu câte o gardă la trei nopți și un weekend din trei, dar de mers noaptea la spital a trebuit să merg doar de câteva ori în toată

perioada serviciului militar. Ne înțelegeam bine între noi și la fel de bine cu șeful nostru ierarhic, colonelul Paul Yessler, un coleg genial, foarte bine informat, care ne asigura o autonomie totală în munca noastră. Deși unitatea psihiatrică, Micul Tripler, se afla la doar 90 de metri de Spitalul Tripler, atmosfera era relaxată, nonmilitară. În Triplerul Mare luam prânzul și făceam uneori consultații în alte departamente, dar dincolo de asta, ajungeam destul de rar pe acolo, uneori trecând săptămâni la rând fără să primesc sau să execut salutul militar.

Dat fiind acest grad de libertate, am decis să continui cercetarea lucrului în grup, formând o varietate de grupuri de terapie: grupuri zilnice cu pacienți internați, grupuri de ambulatoriu pentru soțiile de militari aflate în dificultate, precum și un grup procesual, de care 125

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

mă ocupam în timpul liber, destinat angajaților psihiatrici nonmilitari de la Spitalul de Stat Hawaii, din Kanehoe.

Cel mai util m-am simțit în grupurile pentru soțiile militarilor.

Majoritatea sufereau de pe urma problemelor provocate de strămutarea din mediul familiar, dar câteva dintre ele erau hotărâte să se angajeze într-o muncă profundă de explorare a singurătății și a incapacității stabilirii conexiunilor cu ceilalți membri ai comunității.

Grupul angajaților era mult mai dificil. Ei își doreau o experiență

terapeutică care să fie deopotrivă benefică pe plan profesional și instructivă pentru ei ca viitori conducători de grup. Auziseră că