„Joci bridge?”, m-a întrebat el.
Am dat din cap.
„Cunoști convenția Blackwood în miza jocului?”
Am aprobat din nou.
94
- IRVIN D. YALOM -
„Păi, despre asta e vorba. Ăsta e doctorul Blackwood. E doar un simbol pentru jocul de poker de la Mount Sinai: când ne lipsește un jucător de la masă, îl chemăm prin difuzoare pe doctorul Blackwood.”
Majoritatea jucătorilor erau obstetricieni cu practică privată, ale căror paciente erau intrate în travaliu. Angajații spitalului și rezidenții erau primiți la masă doar dacă lipsea un jucător. Așadar, în restul anului de rezidențiat, după ce terminam vizitele și eram de gardă peste noapte, ciuleam urechile la solicitarea „doctor Blackwood” și de fiecare dată când eram liber, dădeam fuga la departamentul de obstetrică. Mizele erau mari, iar rezidenții erau plătiți cu doar douăzeci și cinci de dolari pe lună (plus cina de tip mănânci-cât-poți, din care aveam grijă să ne facem sandviciuri pentru prânzul de a doua zi; micul dejun îl rezolvam comandând porții suplimentare pentru câțiva pacienți).
Până să înțeleg dinamica mesei de joc, am pierdut salariul pe trei-patru luni, însă mai apoi am reușit să o duc pe Marilyn la destul de multe spectacole pe Broadway, grație doctorului Blackwood.
Am trecut prin mai multe departamente în anul de rezidențiat la Mount Sinai: medicină internă, obstetrică, chirurgie, chirurgie ortopedică, urgențe, urologie și pediatrie. Am învățat cum să aduc copii pe lume, cum să leg o entorsă, cum să tratez insuficiența cardiacă congestivă, cum să iau sânge din artera femurală a unui nou-născut, cum să diagnostichez o tulburare neurologică
observând mersul pacientului. La chirurgie mi s-a permis doar să
țin retractoarele chirurgului. În puținele ocazii în care mi s-a permis să fac sutura de la finalul intervenției, chirurgul care mă
supraveghea cu ochi de vultur m-a lovit din scurt peste degete, admonestându-mă pentru „nodurile de băcănie”. Am simțit, evident, nevoia să-i răspund: „Bineînțeles că fac noduri de băcănie –
am crescut într-una!” Dar nu am îndrăznit niciodată: chirurgii seniori erau formidabili și cu adevărat intimidanți.
95
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Norocul a făcut ca trei dintre prietenii mei apropiați de la Facultatea de Medicină George Washington să fie acceptați la rezidențiat la Mount Sinai. Am împărțit cu ei, timp de un an, două
camere adiacente – o dată la două zile eram de gardă și dormeam la spital.
Marilyn a intrat în travaliu la finalul primei luni de rezidențiat, când eram încă în departamentul de obstetrică, iar Reid Samuel Yalom, cel de-al doilea copil al nostru, a fost adus pe lume de doctorul Gutmacher, șeful departamentului. Eram pe tură la salonul de nașteri, dar dr. Gutmacher m-a sfătuit să asist de pe margine.
Am stat la câțiva pași de Marilyn și am avut imensa plăcere de a-l vedea pe Reid respirând pentru prima dată.
Legăturile de transport public de la apartamentul nostru la Mount Sinai erau foarte puține, iar taxiurile mult prea scumpe. În primele luni am folosit mașina personală, însă după ce am acumulat un număr considerabil de amenzi de parcare, mi-a venit ideea achiziționării unui scuter. Am aflat, întâmplător, că un profesor de artă de la Yale tocmai își cumpărase un Lambretta splendid, dar fusese sfătuit de medicul său să-l vândă, din pricina unui ulcer gastric sever. I-am telefonat, am luat trenul într-o duminică până la New Haven, m-am îndrăgostit de Lambretta și m-am întors cu el în aceeași zi la New York. Și cu asta am rezolvat problema parcării: mergeam la serviciu cu scuterul, îl băgăm în lift și îl parcam în camera mea. Am mers de mai multe ori cu Marilyn pe Lambretta la Broadway, unde găseam ușor loc de parcare cât dura o piesă de teatru.
Rezidențiatul nu includea și practică la psihiatrie, dar mi-am făcut de lucru prin departamentul de psihiatrie și am asistat la prezentările de cazuri clinice și cercetări. Unul dintre proiectele cele mai interesante pentru mine implica un compus nou descoperit, acidul lisergic dietilamid (LSD), renumit pentru efectele sale 96
- IRVIN D. YALOM -
psihedelice. Doi tineri cercetători din cadrul departamentului încercau să afle care sunt efectele LSD asupra percepției subliminale (adică a percepției care se produce sub pragul conștientizării) și căutau voluntari pentru experimentul lor. M-am oferit. LSD-ul fusese sintetizat atât de recent, că singura cale cunoscută de testare a efectelor sale era o metodă trăsnită de experimentare pe peștele luptător siamez. Specia adoptă poziții precise în momentul în care se angajează într-o confruntare, dar câțiva stropi de LSD adăugați în apă alterau profund posturile peștilor. Potența LSD-ului a fost măsurată plecând de la cantitatea de substanță necesară alterării formațiunilor de luptă ale acestei specii de pește siamez.
Noi, cei patru voluntari din cadrul experimentului, am primit suc de portocale stropit cu LSD, iar după o oră am fost așezați în fața unui ecran pe care un tahistoscop proiecta imagini într-un ritm suficient de rapid încât să nu le putem percepe conștient. În dimineața următoare ni s-a cerut să ne amintim imaginile visate în timpul nopții și să le schițăm. Eu am desenat două tipuri de imagini: câteva figuri cu nasuri foarte lungi și un bărbat fără
picioare. O zi mai târziu, cercetătorii au proiectat aceleași imagini folosite în timpul experimentului, dar de data asta la viteză
normală, ca să le putem percepe. Una dintre ele era o reclamă
populară la bomboanele Life Saver, în care un acrobat ținea într-un echilibru precar pe vârful nasului un pachet de bomboane, în timp ce a doua imagine înfățișa un gardian de la Palatul Buckingham îmbrăcat în tunică stacojie și pantaloni negri care se contopeau cu negrul de aceeași nuanță al gheretei din fundal. Am fost uluit de rezultate. Am învățat pe propria piele ce înseamnă percepția subliminală: să „vezi” imagini fără să știi că le vezi.
La finalul rezidențiatului am primit de la cercetători, pentru experimente personale, mai multe fiole de LSD rămase în urma cercetărilor lor. Le-am încercat, împreună cu Marilyn (o singură
dată) și câțiva colegi de rezidențiat, și am fost fascinat de 97
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
modificările senzoriale induse de substanță: sunetul și vederea erau substanțial diferite. Am petrecut o oră privind cum își schimbă
tapetul culorile și am ascultat muzică într-un fel cu totul nou. Am trăit un sentiment ciudat de apropiere de realitate sau natură, ca și cum aș fi experimentat informațiile senzoriale într-o manieră brută
și directă, fără tampoane sau filtre între mine și mediu. Am înțeles foarte clar că efectele drogului erau puternice și nu aveam de-a face cu o jucărie recreațională. De câteva ori am ajuns să mă sperii de ideea că nu aș putea anula voluntar efectele și că acestea ar putea fi ireversibile. Când am luat ultima doză, într-o noapte de noiembrie, am făcut o plimbare lungă în timpul căreia m-am simțit amenințat de crengile golașe ale copacilor de toamnă care-mi aminteau de copacii siniștri din filmul Albă ca Zăpada, al lui Disney. Nu am mai folosit substanța de atunci, dar în anii care au urmat, au apărut mai multe articole ce sugerau că efectele LSD sunt similare cu simptomele schizofreniei. După ce am început să întâlnesc pacienți schizofrenici, la începutul rezidențiatului, am scris un eseu în care analizam diferențele majore dintre experiența cu LSD și experiența psihotică. Lucrarea a apărut în Maryland State Medical Journal, fiind primul meu articol publicat.
Anul de rezidențiat a fost profund transformator: la finalul celor douăsprezece luni îmi asumasem identitatea de medic și dobândisem un anumit nivel de încredere în lucrul cu marea majoritate a tulburărilor medicale. Dar a fost un an dur, cu multe ore lungi, somn puțin și multe nopți nedormite.
Însă oricât de greu a fost anul meu de rezidențiat 1956–1957, al lui Marilyn a fost și mai și. Oricât de neobișnuit ar fi fost în epoca aceea ca femeile să urmeze studii doctorale, noi am fost întotdeauna convinși că va ajunge profesor universitar. Nu mai cunoșteam vreo femeie măritată care să aibă asemenea planuri, dar simțeam că are o minte excepțională, astfel că decizia ei de a face un doctorat mi s-a părut absolut firească. În timpul ultimilor mei doi ani de medicină
98
- IRVIN D. YALOM -
la Boston, ea și-a luat masterul în pedagogie la Harvard, specializându-se în franceză și germană. Imediat ce am fost acceptat ca rezident la Mount Sinai, în New York, ea s-a înscris la un program de doctorat la Departamentul de Franceză al Universității Columbia.
Interviul lui Marilyn cu Norman Torrey, formidabilul director al Departamentului de Franceză de la Columbia, a ajuns parte din folclorul familiei noastre. Profesorul Torrey i-a privit uimit abdomenul cu sarcina în opt luni: era, probabil, prima aplicantă
