însărcinată pe care o vedea. A fost cu atât mai uimit să afle apoi că
femeia din fața lui mai avea încă un copil, în vârstă de un an.
Profesorul Torrey i-a atras atenția, pe un ton spășit, că susținerea financiară solicita doctorandului să predea două cursuri și să
urmeze patru, sugerând că interviul se apropia de sfârșit. „Pot să
fac asta”, i-a răspuns Marilyn instantaneu.
După câteva săptămâni a sosit și scrisoarea de acceptare:
„Materfamilias, avem un loc pentru tine.” Marilyn a găsit o creșă și a plonjat în cel mai greu an din viața ei. Eu mă bucuram de binecuvântarea compensatorie a prezenței colegilor mei de rezidențiat, dar ea a fost singură. A avut grijă de cei doi copii ai noștri, cu ceva ajutor din partea unei menajere și aproape niciun fel de ajutor din partea unui soț care lipsea de acasă o dată la două
nopți și un weekend din două. Nu e de mirare că ea consideră că a fost cel mai dificil an din viața ei.
99
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 15
ANII DE LA JOHNS HOPKINS
Sunt pe Lambretta mea, Marilyn e în spate, cu brațele în jurulmeu. Simt vântul în față în timp ce mă uit la vitezometru. Șaizeci șicinci, șaizeci și opt, șaptezeci și unu. Voi ajunge la optzeci. Pot s-ofac. Opt zero. Pot s-o fac. Altceva nici nu contează. Coarneleghidonului încep să vibreze, din ce în ce mai tare, până încep să
pierd controlul. Marilyn plânge: „Oprește-te, oprește-te, Irv,încetinește, mi-e frică! Te rog, oprește-te! Te rog, te rog!” Țipă și mă
lovește în spate.
Mă trezesc. Inima bate să-mi sară din piept. Mă ridic în capul oaselor și-mi iau pulsul – peste o sută. Ce vis nenorocit! Cunosc prea bine visul ăsta – l-am visat de multe ori. Aseară stăteam în pat și citeam un pasaj din În mișcare, memoriile lui Oliver Sacks, în care povestește că a fost membru al „clubului suta”, un grup de tineri motocicliști care își conduceau motocicletele cu peste o sută de mile pe oră.
Visul nu e doar un vis: este amintirea unui eveniment real, retrăit de nenumărate ori, atât ca visare cu ochii deschiși, cât și ca vis nocturn. Îl cunosc și îl urăsc! Evenimentul real s-a petrecut la finalul rezidențiatului general, în săptămâna de vacanță de dinaintea începerii celor trei ani de rezidențiat în psihiatrie de la spitalul Johns Hopkins din Baltimore. Mama lui Marilyn a fost de acord să
aibă grijă de copii într-un weekend prelungit, cât să plecăm noi cu Lambretta pe Coasta de Est din Maryland; evenimentul care reapare atât de precis în visul meu s-a întâmplat în timpul acestei excursii. La vremea aceea nu i-am dat prea multă importanță –
poate că mă amuza panica lui Marilyn. Drumul era pustiu, iar eu îmi doream să ating viteza maximă. Mă incita viteza, ca pe 100
- IRVIN D. YALOM -
adolescenți, și mă simțeam absolut invulnerabil. Abia mai târziu am înțeles dimensiunea inconștienței și a stupidității mele. Cum mi-am permis să-mi implic soția în această cascadorie, când ne așteptau acasă doi copii mici? Voiam să ajung la optzeci de mile pe oră, neprotejați, cu capetele descoperite – încă nu se foloseau căști!
Detest să mă gândesc la episodul ăsta, la fel de mult cum detest să
scriu acum despre el. M-am cutremurat, recent, când Eve, fiica mea, medic, mi-a povestit vizita într-un salon plini cu tineri paralizați, toți cu gâtul rupt în urma accidentelor de motocicletă sau surf.
Probabil că și ei s-au simțit cândva invulnerabili.
Nu am făcut accident. Am revenit, în cele din urmă, la rațiune și am parcurs restul drumului în siguranță, în decorul idilic al așezărilor de pe Coasta de Est din Maryland. La întoarcere, într-o după-amiază în care am lăsat-o pe Marilyn dormind și am plecat să
dau o tură, am alunecat pe o pată de ulei și am căzut urât, julindu-mi destul de rău genunchiul. Ne-am dus la urgențe. Medicul a curățat rana și mi-a administrat un vaccin antitetanos, după care am revenit la Baltimore fără alte incidente. Două zile mai târziu, în timp ce mă pregăteam să încep prima zi de rezidențiat, am observat o iritație pe piele, care în scurt timp s-a transformat în eczeme extinse.
Făcusem o reacție alergică la serul de cal din antitetanos. Am fost internat de urgență la Hopkins, în eventualitatea că o complicație a căilor respiratorii ar putea impune traheotomia. Mi-au fost administrați steroizi, cu efect imediat, iar a doua zi, simțindu-mă
deja mai bine, a fost oprit tratamentul și am fost externat. Am început rezidențiatul în dimineața următoare. Folosirea steroizilor era abia la început, iar medicii nu înțelegeau necesitatea încetării treptate a administrării, astfel încât am dezvoltat un sindrom acut de sevraj, cu depresie, insomnie și simptome de anxietate atât de refractare, încât a trebuit să apelez la Thorazine și barbiturice în următoarele zile pentru a putea dormi. A fost, din fericire, singura mea întâlnire cu depresia.
101
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
În a treia zi la Hopkins, doctorii aflați în primul an de rezidențiat s-au
întâlnit
cu
excepționalul
John
Whitehorn,
șeful
departamentului de psihiatrie, cel care avea să devină o figură
majoră în viața mea. Un om cu o ținută severă și demnă, John Whitehorn avea scalpul chel înconjurat de păr scurt și grizonant.
Purta ochelari cu rame din oțel și intimida pe aproape toată lumea.
