sunt un terapeut de grup experimentat și mi-au cerut să le conduc grupul. Nu mi-a fost ușor: nu mai condusesem un astfel de grup, dar, mai important, aveam doar un an sau doi de experiență în plus față de ei; însă, din moment ce fuseseră suficient de hotărâți încât să-mi ceară să le conduc grupul, am acceptat. Am înțeles rapid că

intrasem într-o situație dificilă. Un grup nu funcționează dacă

membrii nu sunt dispuși să-și asume anumite riscuri și să dezvăluie gânduri și sentimente intime – un pas esențial, față de care grupul respectiv era extrem de reticent. Am început treptat să înțeleg că, din moment ce principalul instrument profesional al terapeutului este propria persoană, autodezvăluirea problemelor personale prezenta două riscuri: ceilalți vor judeca nu doar caracterul persoanei din fața lor, ci și competența sa profesională. Nu am reușit să rezolv impasul, cu toate că am devenit pe deplin conștient de această situație dilematică, astfel că grupul s-a bucurat de un succes moderat. În viitor am ajuns să înțeleg că pentru a fi un lider eficient în asemenea situații, trebuie să fii dispus să dai exemplul autodezvăluirii prin asumarea unor riscuri în cadrul grupului.

Nu am nicio urmă de dubiu că cei doi ani petrecuți în Hawaii mi-au schimbat viața. Înainte, planurile mele pe termen lung presupuneau revenirea pe Coasta de Est, poate pentru a urma, așa cum sugerase dr. Whitehorn, o poziție academică, ori reîntoarcerea 126

- IRVIN D. YALOM -

la prietenii și familia din Washington, D.C., unde puteam începe să

practic în particular. Dar înghețata, mohorâta și formala Coastă de Est a devenit din ce în ce mai puțin atractivă după câteva luni de soare în Hawaii. Marilyn dorea de ani întregi să plece cât mai departe de Washington, așa că nu ne-a luat mult să cădem de acord: ne doream să rămânem în Hawaii, ori cât mai aproape cu putință.

Înainte de Hawaii, toată viața mea se învârtea în jurul muncii, lăsând prea puțin timp pentru soția și copiii mei. Hawaii mi-a deschis mintea spre frumusețea peisajului. Mi-au atras atenția în special plajele, pe care eu și Marilyn ne-am plimbat ore la rând, ținându-ne de mână exact ca în liceu. Mi-am petrecut mai mult timp cu copiii, mare parte din el în apele calde ale oceanului, învățându-i să înoate, să facă scufundări sau să fac surf cu corpul (cu placa nu am reușit niciodată – nu aveam echilibrul necesar). În serile de vineri îi duceam pe copii, îmbrăcați în pijamale, la fel ca toți copiii din regiune, la cinematograf, să vadă filme cu samurai.

Armata nu a fost de acord să-mi expedieze Lambretta în Hawaii, dar a fost de acord să-mi trimită telescopul, așa că am schimbat, încă din Baltimore, Lambretta cu un telescop reflector mecanic de douăzeci de centimetri, ceva ce-mi doream încă de la primele incursiuni din vremea copilăriei în domeniul făuririi telescoapelor.

Însă, dincolo de câteva zile în care l-am cărat pe vârful muntelui, telescopul nu m-a ajutat cine știe ce în nopțile veșnic încețoșate din Hawaii.

Unul dintre pacienții mei era controlorul de trafic aerian al bazei aviației militare și grație lui m-am bucurat de avantajul prinderii unor zboruri de sfârșit de săptămână către Filipine și Japonia. Am făcut scufundări în apele splendide ale unei mici insule din Filipine și am văzut, în Manila, niște apusuri pe care nu le voi uita niciodată.

În Tokyo am stat la clubul ofițerilor și am explorat orașul. Când mă

rătăceam, săream într-un taxi și-i arătam șoferului cartea de vizită a clubului, pe care era trecută adresa în limba japoneză. Managerul 127

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

clubului m-a avertizat să fiu atent la șofer când îi arăt cartea de vizită: în caz că acesta respiră brusc, să sar urgent din mașina lui, întrucât șoferii de taxi din Tokyo consideră că se înjosesc dacă

recunosc că nu știu o adresă.

La scurt timp după sosirea noastră, Marilyn a primit un post în Departamentul de Franceză al Universității Hawaii. Cel mai mult o încânta ideea de a preda literatură franceză contemporană, având mulți studenți vietnamezi vorbitori de limbă franceză, deși aceștia înțelegeau cu greu ideile lui Sartre despre alienare, în condițiile în care după cursuri mergeau de regulă să facă o baie în apele calde și albastre ale oceanului. Cum Marilyn avea nevoie de mașina noastră

pentru a se deplasa la universitate, am achiziționat o motocicletă

Yamaha plină de energie, cu care am parcurs entuziasmat drumul de treizeci de minute până la Tripler, peste vârful Pall. În timpul șederii noastre a fost inaugurat și Tunelul Wilson, cu trecere prin munte. Am preferat această rută mai scurtă pentru a ajunge la serviciu, bucurându-mă zilnic de experiența intrării în tunel pe vreme senină și ieșirii, aproape invariabile, în miezul unei delicioase ploi calde hawaiiene. Aproape de casa din Kailua funcționa un mic club de tenis cu terenuri pe iarbă, unde jucam în weekenduri împotriva altor cluburi. Unul dintre prietenii din armată m-a învățat să fac scufundări și să folosesc costumul de scafandru, deschizându-mi calea către patruzeci de ani de cercetări extrem de plăcute ale fundului oceanului, cu fauna și creaturile marine care populează apele din Hawaii, Caraibe și multe alte locuri din lume. De câteva ori am făcut scufundări și noaptea, emoția fiind cu totul aparte, din moment ce atunci ies din ascunzători creaturile nocturne, în special crustaceele de mari dimensiuni.

Jack Ross, unul dintre camarazii mei de armată, școlit la Menninger Clinic, mi-a făcut cunoștință cu colegul său de clasă, 128

- IRVIN D. YALOM -

K.Y. Lum, psihiatru activ în Honolulu. Cu cel din urmă am organizat un grup lunar de prezentări de cazuri la care participau câțiva psihiatri din Hawaii. Tot cu el am organizat un grup de poker compus din psihiatri, cu întâlnire o dată la două săptămâni.

K.Y și cu mine am devenit prieteni pe viață – jocul a rezistat trei decenii.

Într-o zi din primele săptămâni în Hawaii a trecut pe la mine André Tao Kim Hai, un vietnamez în vârstă care locuia chiar după

colț, cu o tablă de șah sub braț: „Joci șah?” Mană cerească! Jucam la același nivel și am jucat zeci și zeci de partide. André se retrăsese în Hawaii după ce lucrase mulți ani ca reprezentant al Vietnamului la Națiunile Unite, dar câțiva ani mai târziu, când a izbucnit Războiul din Vietnam, a părăsit Statele Unite, în semn de protest, mutându-se mai întâi la Paris, iar apoi pe insula Madeira. Prietenia și rivalitatea noastră șahistă au continuat în anii din urmă, când l-am vizitat la ambele sale reședințe ulterioare.

Părinții mei au venit să ne viziteze în Hawaii, la fel ca mama lui Marilyn și sora mea, Jean, împreună cu familia ei. Marilyn și-a făcut prieteni la universitate și așa am ajuns să avem pentru prima oară

viață socială, alcătuind un salon de opt persoane, împreună cu sociologul Reuel Deney, coautor al lucrării The Lonely Crowd, și soția acestuia, Ruth; filosoful și poetul indonezian Takdir Alisjahbana și soția sa de origine germană; și George Barati, dirijor al Orchestrei Simfonice din Hawaii, împreună cu minunata lui soție, o altă Ruth, adeptă a practicilor yoga. Am petrecut multe seri fericite cu ei, citind traduceri ale poeziilor lui Takdir, discutând una dintre cărțile lui Reuel, ascultând muzică sau, cum s-a întâmplat într-o noapte, ascultând o înregistrare cu T.S. Eliot citind Tărâmul pustiit, care ne-a lăsat pe toți abătuți. Îmi amintesc până azi cum se bucura micul nostru grup de un luau8 pe plajă, savurând băuturi hawaiiene și 8 Petrecere cu specific hawaiian.

129

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

fructe, cum sunt guava, lychee, mango, ananas și papaya, preferatul meu. Încă simt aroma frigăruilor cu vită pe care le tăvălea Takdir în sosul său indonezian de alune.

Pokerul, scufundările, plimbările pe plajă, motociclismul, joaca cu copiii și șahul mi-au făcut viața mult mai jucăușă decât fusese înainte. Am iubit stilul informal de viață, sandalele, simplul fapt de a sta pe plajă și a privi oceanul. Mă schimbam; munca nu mai era totul. Cenușia Coastă de Est, cu iernile sale inospitaliere și verile agresiv de fierbinți, nu-mi mai făcea cu ochiul. În Hawaii mă

simțeam acasă și începusem să-mi imaginez că voi rămâne acolo pentru tot restul vieții.

Pe măsură ce se apropia finalul celor doi ani în Hawaii, devenea tot mai presantă decizia locului în care urma să trăim. Între timp publicasem încă două articole profesionale și înclinam tot mai mult spre o carieră academică. Din nefericire, rămânerea în Hawaii nu era o opțiune: școala medicală oferea pregătire doar pentru primii doi ani nonclinici și nu dispunea de un departament de psihiatrie.

Mă simțeam de capul meu și mă apăsa lipsa unui mentor, a unei persoane care să mă ghideze în continuare. Nu mi-a trecut niciodată

prin minte să-i contactez pe profesorii de la Hopkins, John Whitehorn și Jerry Frank. Azi, privind retrospectiv, sunt consternat: de ce nu m-am gândit să le cer un sfat sau o recomandare? Probabil gândeam că mă uitaseră complet după terminarea rezidențiatului.

În loc de asta, am ales calea cea mai puțin imaginativă: anunțurile cu locuri de muncă! Am verificat anunțurile din buletinul Asociației Americane de Psihiatrie și am identificat trei posturi de interes: două de cadru didactic, la Școala Medicală

Stanford și la Școala Medicală a Universității California din San Francisco (UCSF), și unul de medic la Spitalul de Stat Mendota din Wisconsin (interesant doar pentru că acolo lucra eminentul 130

- IRVIN D. YALOM -

psiholog Carl Rogers). Am candidat la toate trei. M-au chemat toate trei la interviu, deci am luat un zbor militar până în San Francisco.

Primul interviu, la UCSF, a fost cu unul dintre seniorii facultății, Jacob Epstein, care la finalul întâlnirii de o oră mi-a oferit un post în domeniul clinic cu un salariu anual de 18.000 de dolari. Cum salariul în anul trei de rezidențiat fusese 3.000 de dolari, iar cel din armată de 12.000, am fost tentat să accept, deși știam că postul îmi va consuma mult timp: nu aveam să fiu doar profesor pentru mediciniști și rezidenți, ci și să conduc o secție extrem de mare și de aglomerată a spitalului.

A doua zi am dat interviu cu David Hamburg, noul șef al Departamentului de Psihiatrie de la Stanford. Școala Medicală și Spitalul Stanford tocmai fuseseră mutate din San Francisco în clădirile nou construite ale campusului Stanford din Palo Alto, iar el fusese însărcinat cu misiunea creării unui departament absolut nou.

Am fost surprins de viziunea semeață, de preocuparea față de domeniu și de înțelepciunea doctorului Hamburg. Și de frazele sale!

Propozițiile sale maiestuoase și complexe ieșeau din gura sa ca un concert de muzică simfonică. În plus, aveam senzația că, pe lângă

îndrumarea sa, aveam să mă bucur de toate resursele și de toată

libertatea academică de care aș fi avut nevoie.

O spun din perspectiva zilei de azi: la vremea aceea nu cred că

știam cum ar putea arăta viitorul meu sau de ce eram în stare. Știam ce înseamnă practică privată, știam că îmi putea oferi o viață

demnă, la fel cum știam că practica privată mi-ar fi adus de trei ori mai mulți bani decât îmi putea oferi Hamburg la Stanford.

Dr. Hamburg mi-a oferit un post de junior (lector) și o leafă de doar 11.000 de dolari pe an – cu 1.000 mai puțin decât salariul din armată. Și mi-a clarificat totodată și politica practicată la Stanford: membrii cu normă întreagă ai corpului didactic erau cărturari și cercetători și nu-și puteau rotunji veniturile prin practică privată.

131