Ulterior, am aflat că până și șefii celorlalte departamente îl tratau cu mult respect și nu i se adresau niciodată pe numele mic. Am încercat din răsputeri să-i ascult cuvintele, dar eram atât de epuizat de lipsa de somn și de medicamente, că abia mă puteam mișca dimineața și am adormit în scaun în timpul discursului său de întâmpinare. (Multe decenii mai târziu, Saul Spiro, coleg de rezidențiat, mi-a mărturisit odată, când depănam amintiri despre anii noștri la Hopkins, că m-a admirat enorm pentru tupeul de a adormi la prima noastră întâlnire cu șeful!) Dincolo de anxietatea de fundal și o depresie ușoară, mi-am revenit în aproximativ două săptămâni de pe urma reacției alergice, dar experiența m-a speriat atât de tare, încât am decis să apelez la terapie. I-am cerut sfatul șefului rezidenților, Stanley Greben. În vremea aceea era ceva obișnuit, ba chiar obligatoriu, ca rezidenții la psihiatrie să facă o analiză personală, iar dr. Greben mi-a recomandat-o pe analista sa, Olive Smith – o analistă formală, în vârstă, de la Institutul Psihanalitic Washington-Baltimore, de descendență nobilă: făcuse psihanaliză cu Frieda Fromm-Reichman, care la rândul ei făcuse analiza cu Sigmund Freud. Îl respectam enorm pe șeful meu de rezidențiat, însă, înainte de a lua o decizie atât de importantă, am considerat că era mai bine să mă
consult cu dr. Whitehorn în privința simptomelor de sevraj și a începerii analizei personale. Când am vorbit cu el, mi s-a părut că
m-a ascultat destul de distrat, iar când i-am menționat începerea analizei, a scuturat din cap, zicându-mi simplu: „Cred că vei descoperi că un pic de fenobarbital poate fi mai eficient.” Să ne 102
- IRVIN D. YALOM -
amintim că asta se întâmpla înainte de apariția Valiumului, cu puțin timp înainte de introducerea unui nou sedativ, numit Equanil (meprobamat).
Mai târziu am aflat cât s-au amuzat ceilalți doctori de îndrăzneala (sau prostia) mea de a-l întreba așa ceva pe dr.
Whitehorn, celebru pentru scepticismul său extrem față de psihanaliză. El avea o abordare eclectică, apropiată de cea psihobiologică practicată de Adolf Meyer, fostul director de cursă
lungă al Departamentului de Psihiatrie de la Johns Hopkins, un empirist preocupat îndeosebi de alcătuirea psihologică, biologică și socială a pacientului. Prin urmare, nu am mai discutat niciodată
despre psihanaliza mea cu dr. Whitehorn și nici el nu m-a întrebat nimic.
Departamentul de Psihiatrie avea dublă personalitate: în spitalul de patru etaje și în ambulatoriu predomina viziunea lui Whitehorn, dar serviciul de consultații era administrat de o facțiune psihanalitică, foarte ortodoxă. Eu îmi petreceam majoritatea timpului în teritoriul lui Whitehorn, dar participam și la conferințele analitice din departamentul de consultații, în special la prezentările de caz susținute de Lewis Hill și Otto Will, doi analiști inteligenți și povestitori de primă mână. Le ascultam fascinat prezentările de cazuri clinice. Erau isteți, flexibili și pe deplin implicați în munca cu pacienții lor. Modul în care descriau interacțiunea cu bolnavii mi se părea minunat: atât de grijuliu, de preocupat și de generos. Ei au fost unele dintre primele mele modele de practică (și povestire) a psihoterapiei.
103
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
În drum spre analist, Baltimore, 1958
Dar cei mai mulți analiști lucrau cu totul altfel. Olive Smith, cu care făceam patru ședințe pe săptămână, lucra într-un stil freudian tradițional: se comporta ca un ecran alb care nu trebuie să dezvăluie nimic din sine prin cuvinte sau expresii faciale. Drumul, parcurs în fiecare zi la 11 dimineața, de la spital la cabinetul ei din centrul orașului Baltimore, îmi lua zece minute cu Lambretta. De multe ori nu rezistam tentației de a verifica scrisorile primite înainte de a pleca de la spital, astfel că se întâmpla să ajung cu un minut sau două întârziere – dovezi ale rezistenței la terapie, despre care am discutat de atâtea ori și în zadar.
Cabinetul Olivei Smith se afla într-un apartament cu alți patru analiști, toți analizați cândva de ea. La vremea aceea o consideram bătrână. Avea cel puțin șaptezeci de ani, păr alb, era cumva îndoită
104
- IRVIN D. YALOM -
de spate și nemăritată. Însă în puținele ocazii în care am văzut-o în spital, la consultații sau conferințe, părea mai tânără și mai vioaie.
Stăteam întins pe canapea, ea stătea pe un scaun la capul meu, astfel încât trebuia să-mi întind gâtul ca s-o văd, de multe ori ca să verific dacă nu cumva adormise. Îmi cerea să fac asocieri libere, în timp ce ea își limita răspunsurile la interpretări, arareori utile. Partea cea mai importantă a terapiei au fost rarele ei ieșiri din neutralitate.
Desigur, mulți o considerau eficientă – inclusiv cei supuși analizei în suita ei de birouri și șeful rezidenților. Nu am înțeles niciodată de ce în cazul lor a funcționat, dar într-al meu, nu. Gândindu-mă
acum, cred că nu a fost terapeutul potrivit pentru mine – mie îmi trebuia cineva mai interactiv. Multă vreme am crezut, fără prea multă bunăvoință, că principalul lucru învățat în timpul analizei mele a fost cum să nu fac psihoterapie.
Olive Smith mă taxa cu douăzeci și cinci de dolari ședința. O sută
pe săptămână. Cinci mii pe an. Dublul salariului meu anual de rezident. Analiza am plătit-o din consultații pentru Compania de Asigurări Sun Life Canada, plătite cu zece dolari consultația, pentru care umblam încolo și-ncoace călare pe Lambretta, pe străzile lăturalnice din Baltimore, îmbrăcat în halat alb.
Imediat ce am decis să fac rezidențiatul în psihiatrie la Spitalul Johns Hopkins, Marilyn s-a înscris la Universitatea Johns Hopkins pentru un doctorat în literatură comparată. A fost acceptată și a lucrat sub îndrumarea lui René Girard, unul dintre cei mai proeminenți profesori francezi ai epocii sale. Teza a fost despre mitul procesului în operele lui Franz Kafka și Albert Camus, motiv pentru care i-am citit și eu pe Kafka și Camus, înainte de a trece la Jean-Paul Sartre, Maurice Merleau-Ponty și alți scriitori existențialiști. Era prima dată când ne întâlneam în munca noastră.
M-am îndrăgostit de scrierile lui Kafka, a cărui povestire Metamorfoza m-a șocat ca nici o altă scriere literară. Am fost mișcat 105
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
și de Străinul lui Camus și de Greața de Sartre. Deși literare, scrierile lor au sondat profunzimile existenței așa cum nu a reușit niciun psihiatru până la ei.
Familia noastră a prosperat în cei trei ani petrecuți la Hopkins.
Fiica noastră cea mare, Eve, a mers la grădinița amplasată chiar în interiorul complexului rezidențial în care locuiam împreună cu alți angajați ai spitalului. Reid, un copil jucăuș și plin de viață, s-a adaptat fără probleme bonei care avea grijă de el când Marilyn era plecată la universitate, la cincisprezece minute distanță. Victor, al treilea nostru copil, s-a născut în ultimul an al șederii la Baltimore, la Spitalul Johns Hopkins, aflat la o stradă distanță de casă, pe dealul din apropiere. Am avut noroc de niște copii sănătoși și drăgălași, pe care abia așteptam să-i văd și cu care abia așteptam să
mă joc, seara și în weekend. Nu am simțit nicio clipă că viața de familie e un impediment în calea dezvoltării profesionale, deși nu sunt deloc sigur că lucrurile au stat la fel pentru Marilyn.
Am iubit cei trei ani de rezidențiat. Fiecare rezident a primit de la bun început responsabilități clinice față de pacienții internați, precum și liste de consultații în ambulatoriu. Împrejurimile și personalul de la Hopkins aveau o anumită eleganță și o calitate specifică Sudului, ce azi par să aparțină trecutului. Clădirea psihiatriei, Clinica Phipps, compusă din șase secții de internare și un departament de consultații, a fost deschisă în 1912, fiind condusă
de Adolf Meyer, căruia i-a succedat John Whitehorn în 1940.
Clădirea din cărămidă roșie, de patru etaje, avea un aspect trainic și demn; liftierul, același vreme de patruzeci de ani, era politicos și prietenos. Iar asistentele, tinere sau în vârstă, se ridicau imediat în picioare când intra un medic în camera lor – ah, vremurile bune de odinioară!
Deși mi-au dispărut sute de pacienți din memorie, pe primii mei pacienți de la Hopkins mi-i amintesc straniu de limpede. Sarah B., soția unui magnat texan al petrolului, internată de câteva luni cu 106
- IRVIN D. YALOM -
schizofrenie catatonică. Nu vorbea, iar de multe ori rămânea înghețată ore întregi în aceeași poziție. Lucrul meu cu ea era pur intuitiv: supervizorii nu prea aveau cu ce să ajute, întrucât nu știa nimeni cum să trateze astfel de pacienți – erau considerați incurabili.
Am avut grijă să o primesc în fiecare zi, măcar cincisprezece minute, în cabinetul meu situat pe holul lung de lângă secție. Nu scosese un cuvânt de luni întregi și, cum nu răspundea nici prin cuvinte, nici prin gesturi, la întrebările mele, vorbeam doar eu. Îi povesteam ce făcusem în ziua respectivă, ce mai spuneau ziarele, îi împărtășeam gândurile mele legate de întâlnirile de grup din secție, chestiuni din propria mea analiză și ce cărți mai citeam. Uneori își mișca buzele, fără să emită cuvinte, nu-și modifica niciodată
expresia facială, iar ochii ei mari, albaștri și tânguitori rămâneau fixați îndelung pe figura mea. Dar apoi, într-o zi când bălmăjeam despre vreme, s-a ridicat brusc în picioare, a venit la mine și m-a sărutat apăsat pe buze. Am rămas înlemnit, neștiind ce să spun, dar mi-am păstrat cumpătul și după ce am gândit cu voce tare despre posibilele motive ale sărutului, am condus-o înapoi în salon și m-am repezit către cabinetul supervizorului meu pentru a-i povesti întâmplarea. I-am povestit tot, dar am omis să-i spun că-mi plăcuse sărutul ei – era o femeie atrăgătoare și sărutul ei m-a excitat, fără să
uit nicio clipă că rolul meu era acela de a o trata. Lucrurile au continuat ca până atunci alte câteva săptămâni, când am decis să
