că, de vei continua să gândești și să scrii cum o faci acum, s-ar putea să te aștepte un viitor strălucitor într-o universitate – una ca Johns Hopkins, de exemplu.” Ultimele lui cuvinte mi-au răsunat mulți ani în urechi: „Ar fi cu adevărat păcat să dai cu piciorul șansei unei cariere academice.” La finalul întâlnirii mi-a oferit o fotografie înrămată cu portretul său și cu dedicația: „Doctorului Irvin Yalom, cu afecțiune și admirație.” O am și astăzi pe peretele cabinetului meu. O văd acum, în timp ce scriu; se odihnește nu foarte confortabil lângă o fotografie cu Joe DiMaggio în acțiune. „Cu afecțiune și admirație” – cuvintele lui mă uimesc astăzi: nu am recunoscut nicio clipă pe atunci aceste sentimente în el. Abia acum, scriind despre ei, înțeleg că atât el, cât și Jerome Frank, mi-au fost într-adevăr mentori – mentori extraordinari! Poate ar trebui să
renunț la ideea că sunt integral propria creație.
În timp ce eu terminam cei trei ani de rezidențiat, dr. Whitehorn își încheia lunga sa carieră la Johns Hopkins, iar noi, rezidenții și toți angajații școlii medicale, eram invitați la petrecerea de pensionare. Îmi amintesc precis cum și-a început discursul de adio.
După o introducere animată a profesorului Leon Eisenberg, supervizorul meu în psihiatria copilului, care avea să preia curând conducerea Departamentului de Psihiatrie de la Harvard, dr.
Whitehorn s-a ridicat în picioare, s-a dus la microfon și a început să
vorbească, cu tonul lui măsurat și formal: „Se spune că poți judeca caracterul unui om în funcție de caracterul prietenilor săi. Dacă e așa…”, a făcut o pauză în care a scrutat lent și intenționat audiența de la stânga la dreapta, „atunci probabil că sunt într-adevăr un om foarte bun.”
După asta, am mai avut doar două contacte cu dr. Whitehorn.
După câțiva ani, pe când predam la Stanford, am fost contactat de un membru apropiat al familiei sale, căruia îi fusesem recomandat de către dr. Whitehorn pentru terapie, și am fost bucuros să-i pot oferi ajutorul meu în decursul a câteva luni de psihoterapie. Apoi, 118
- IRVIN D. YALOM -
în 1974, la cincisprezece ani după ultima întrevedere, am primit un telefon de la fiica sa, pe care nu o cunoscusem niciodată. Ea m-a anunțat că tatăl ei făcuse un atac cerebral foarte grav, era pe patul de moarte și solicitase cât se poate de specific să-l vizitez. Am fost complet șocat. De ce eu? Ce-i puteam oferi eu? Firește că nu am ezitat; am zburat chiar a doua zi de-a lungul țării la Washington, unde am stat la sora mea Jean și soțul ei Morton, ca de obicei. Am împrumutat mașina lor, am luat-o cu mine pe mama, care nu refuza niciodată o plimbare cu mașina, și am mers la un spital pentru convalescenți de lângă Baltimore. I-am găsit mamei un loc confortabil în hol și am urcat cu liftul la camera în care se găsea dr.
Whitehorn.
Părea mult mai mic decât mi-l aminteam. Era paralizat pe o parte a corpului și avea afazie de expresie, din cauza căreia vorbea cu foarte mare greutate. Cât de șocant a fost să-l văd pe omul cel mai articulat din câți cunoscusem salivând în colțurile gurii, căutându-și disperat cuvintele. După câteva încercări eșuate, a reușit în cele din urmă să murmure: „Sunt… sunt… sunt speriat, al dracului de speriat.” Și eu eram speriat; speriat de imaginea unei mari statui prăbușite în ruine.
Dr. Whitehorn educase două generații de psihiatri, mulți dintre ei ajungând șefii unor universități de vârf. „De ce eu?”, m-am întrebat. „Ce aș fi putut face eu pentru el?”
Și, într-adevăr, mare lucru nu am făcut. M-am comportat ca orice vizitator emoționat, căutând cu disperare câteva vorbe de alinare. I-am amintit de zilele petrecute împreună la Hopkins, mărturisindu-i cât de mult prețuisem vinerile cu el, cât de multe mă învățase despre interviul clinic, cum i-am ascultat sfatul și am ajuns profesor universitar, cum încercam să-i urmez exemplul în munca mea, tratând pacienții cu respect și interes și cum, la sfatul său, îi lăsam pe pacienți să mă învețe. El răspundea prin niște sunete, incapabil să mai formuleze cuvinte, iar după treizeci de minute, în fine, a 119
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
intrat într-un somn profund. Am ieșit cutremurat din camera lui, întrebându-mă, încă nedumerit, de ce mă chemase tocmai pe mine.
Ulterior am aflat, de la fiica lui, că a murit la două zile după vizita mea.
Întrebarea „De ce eu?” m-a frământat mulți ani. De ce să-l chemi la căpătâiul tău pe fiul agitat și nesigur pe sine al unui amărât de băcan imigrant? Poate că jucam rolul fiului pierdut în cel de-al Doilea Război Mondial. Dr. Whitehorn a murit foarte singur. De-aș
fi putut să-i ofer mai mult. De câte ori nu mi-am dorit o a doua șansă. Trebuia să-i fi spus mai mult cât de mult prețuiam timpul petrecut cu el și cât de des mă gândeam la el în timpul interviurilor cu pacienții mei. Ar fi trebuit să încerc să exprim teroarea prin care trecea în momentele acelea. Sau poate ar fi trebuit să-l ating, să-l țin de mână ori să-i sărut obrazul, dar am ezitat – prea multă vreme îl știusem un om formal și distant și, în plus, era atât de neajutorat că
ar fi putut simți gesturile mele de tandrețe ca pe un atac.
După vreo douăzeci de ani, David Hamburg, șeful psihiatrilor de la Stanford, cel care m-a adus acolo după ce am terminat armata, mi-a spus, în timpul unei discuții informale cu prilejul unui prânz, că găsise în timpul unei curățenii generale o scrisoare de susținere a nominalizării mele la Stanford din partea lui John Whitehorn. Mi-a arătat scrisoarea, a cărei ultimă frază m-a șocat: „Cred că dr. Yalom va ajunge un lider în psihiatria americană.” Acum, reconsiderându-mi toată relația cu John Whitehorn, cred că înțeleg de ce m-a chemat pe patul său de moarte. Cred că mă considera demn să-i continui munca. Mă uit la fotografia de pe peretele biroului meu și încerc să-i surprind privirea. Sper ca gândul că numele său continuă să existe în viitor, prin mine, să-l fi liniștit întru câtva.
120
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 16
EXILUL ÎN PARADIS
În august 1960, la o lună după finalizarea rezidențiatului, am intrat în serviciul militar. În anii de-atunci era încă valabil ordinul general de recrutare, dar mediciniștilor li se oferea opțiunea înscrierii într-un program de amânare, numit Planul Berry, prin care le era permisă finalizarea studiilor și a rezidențiatului înaintea satisfacerii serviciului militar. Primele șase săptămâni din armată au însemnat completarea stagiului de antrenament general, la Fort Sam Ham în San Antonio, unde am fost înștiințat că următorii doi ani aveam să-i petrec la o bază din Germania. După câteva zile a sosit o altă notificare, care mă anunța că urma să fiu trimis în Franța. Iar două săptămâni mai târziu, mirabile dictu, mi s-a spus să
mă prezint pentru serviciu la Spitalul Tripler, în Honolulu, Hawaii.
Și așa a rămas.
Îmi amintesc foarte limpede cum am ajuns în Hawaii. Imediat ce am coborât din avion, Jim Nicholas, psihiatru militar, menit să-mi fie prieten apropiat în următorii doi ani, mi-a așezat în jurul gâtului o ghirlandă de flori de frangipani. Mirosul florilor s-a ridicat în nările mele, o aromă dulce și grea, iar eu am simțit pe loc că ceva se schimbă în mine. Mi s-au trezit simțurile, iar curând eram intoxicat de aroma florilor de frangipani care răsăreau de peste tot: în aeroport, pe străzi, în micuțul apartament Waikiki, pe care îl închiriase Jim pentru noi, umplându-l cu cumpărături și flori. În anii 1960, Hawaii era un loc de o mare frumusețe naturală: penajul păsărilor, palmierii, arborii de hibiscus, ghimbirul roșu, crinul alb, păsările paradisului și, desigur, oceanul cu valurile sale albastre-verzui care se rostogolesc domol căutându-și loc de odihnă pe nisipul strălucitor. Toată lumea purta haine ciudate și viu colorate: Jim m-a întâmpinat îmbrăcat într-o cămașă cu motive florale, 121
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
bermude, sandale numite zoris în picioare și m-a dus la un magazin Waikiki, unde am schimbat uniforma militară, cel puțin o zi, pentru o pereche de zoris, o cămașă aloha violet și niște splendide bermude albastre.
Marilyn și cei trei copii ai noștri au sosit după două zile. Am urcat împreună, cu mașina, la Observatorul Pall, de unde priveliștea asupra zonei estice a insulei este absolut nepământeană.
În timp ce admiram crenelurile verde întunecat ale munților din jurul nostru, cascadele și curcubeiele, oceanul albastru-verzui și plajele nesfârșite, Marilyn a arătat către Kailua și Lanikai și a spus:
„Acesta este paradisul: aici vreau să locuiesc.”
Eram încântat de încântarea ei. Tocmai trecuse prin câteva săptămâni de coșmar. Viața a fost grea pentru amândoi în timpul celor șase săptămâni de pregătire din San Antonio, dar mai cu seamă pentru ea. Nu cunoșteam pe nimeni acolo, iar temperatura sărea zilnic de 37 de grade. Programul școlii militare era extrem de solicitant, Marilyn stătea singură cu copiii toată ziua, cinci sau șase zile pe săptămână. Situația s-a înrăutățit cu atât mai mult în săptămâna în care antrenamentele s-au desfășurat la o bază situată
la câteva ore de San Antonio. Am învățat acolo lucruri neprețuite, cum ar fi manevrarea armelor (am câștigat medalia lunetiștilor de elită pentru acuratețea tirului meu de pușcă) și mersul pe sub sârmă
ghimpată în timp ce pe deasupra capului șuieră gloanțe adevărate de mitralieră (cel puțin așa ni s-a spus, că e muniție adevărată – de testat, nu a testat nimeni). În zilele acelea pre-iphone, eu și Marilyn nu aveam nicio posibilitate să rămânem în contact pe parcursul zilei. Când am revenit, am aflat că făcuse apendicită acută chiar a doua zi după plecarea mea. A fost dusă la spitalul militar pentru o apendicectomie de urgență, iar copiii au rămas în grija personalului militar. La patru zile după intervenție, șeful chirurgilor rezidenți a trecut într-o seară pe la noi pentru a-i spune lui Marilyn că raportul 122
- IRVIN D. YALOM -
patologic indica prezența unui cancer intestinal care presupunea îndepărtarea unei mari secțiuni din intestinul gros; ba i-a lăsat chiar și niște schițe pentru mine, în care indica secțiunile de intestin ce trebuiau eliminate. Când am revenit acasă, a doua zi, am fost șocat de vești și de priveliștea schițelor chirurgului. M-am repezit la spitalul militar și am luat planșele raportului, pe care le-am trimis prin serviciu special unor prieteni medici din Est. Au fost cu toții de acord că Marilyn prezenta o tumoare benignă, care nu necesita niciun fel de tratament. Au trecut cincizeci de ani de atunci, dar sunt la fel de furios pe personalul militar, pentru că nu m-a anunțat și pentru vina de a fi sugerat o intervenție chirurgicală majoră și ireversibilă pentru o tulburare complet benignă.
Am dat totul uitării, preferând să privim cu toții munții și azuriul apei în acest decor nou. Eram deopotrivă încântat și ușurat să o văd din nou pe Marilyn vivace și dinamică, alături de mine. Am privit încă o dată spre Kailua și Lanikai. Ar fi fost cu totul nepractic să
