și ani mai târziu am avut parte de bucuria de a dansa cu ea, după
un concert al său de cafenea.
148
- IRVIN D. YALOM -
Portret de familie, circa 1975
Am fost și noi, ca toată lumea, devastați de vestea asasinării lui John F. Kennedy în 1963. Ne-a zguduit impresia că traiul nostru liniștit din Palo Alto nu putea fi afectat de nenorocirile lumii exterioare, și tot atunci ne-am cumpărat primul nostru televizor, pentru a urmări evenimentele care au precedat moartea președintelui și funeraliile sale. Eu am evitat toate credințele și practicile religioase, dar în situația de-atunci, Marilyn, simțind că e nevoie de comunitate și ritual, i-a dus pe cei doi copii mai mari ai noștri – Eve, de opt ani, și Reid, de șapte ani – la o slujbă religioasă
la Biserica Memorială Stanford. Cum de forța gravitațională a ceremonialului nu am scăpat niciodată, am ținut mereu acasă
Paștele evreiesc, cu familia și prietenii. Neștiind ebraică, am apelat întotdeauna la un prieten pentru citirea rugăciunilor specifice.
În ciuda amintirilor mele neplăcute din copilărie, am continuat să
prefer genul de mâncare cu care am fost crescut: bucătărie evreiască
est-europeană, fără porc. Dar nu și Marilyn. De fiecare dată când 149
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
plecam din oraș, copiii știau că le va face friptura de porc. Eu am continuat să mă cramponez de unele rituri. Mi-am circumcis băieții, organizând de fiecare dată o masă ceremonială cu prietenii și familia. Reid, cel mai mare dintre cei trei fii, a ales să treacă prin ritualul Bar Mitzvah. Pe lângă aceste câteva tradiții evreiești, făceam brad, le puneam copiilor cadouri în șosete și țineam o masă mare de Crăciun.
Am fost întrebat adesea dacă lipsa credinței a reprezentat vreodată o problemă în viața sau practica mea psihiatrică.
Răspunsul este de fiecare dată nu. Dar mai întâi ar trebui să spun că
sunt mai curând „nonreligios” decât „antireligios”. Iar poziția mea nu e nicicum neobișnuită: pentru imensa majoritate a comunității din Stanford și pentru colegii mei medici și psihiatri, religia a jucat un rol minor sau poate niciun fel de rol. De fiecare dată când am petrecut timp în compania prietenilor credincioși (Dagfinn Føllesdal, de pildă, prietenul meu filosof norvegian catolic), le-am respectat enorm profunzimea credinței, dar înclin să cred că
viziunea mea seculară nu mi-a influențat aproape niciodată practica terapeutică. Trebuie totuși să recunosc că în toți anii de practică am fost solicitat de foarte puține persoane cu adevărat religioase. Cele mai multe contacte cu oameni credincioși le-am avut în munca mea cu pacienții muribunzi, situații în care am încurajat și am susținut orice fel de alinare ar fi putut găsi aceștia pe filieră religioasă.
Cu toate că în anii 1960 am fost profund implicat în munca mea și, în general, destul de apolitic, schimbările culturale nu au trecut neobservate pe lângă mine. Mediciniștii și rezidenții au început să
poarte sandale în locul încălțărilor „adecvate”, iar pletele lor au ajuns de la an la an mai lungi și mai libere. Câțiva studenți mi-au adus în dar pâine gătită de ei acasă. Marijuana a ajuns până și la petrecerile cadrelor didactice, iar moravurile sexuale s-au modificat radical.
150
- IRVIN D. YALOM -
Când au început să se producă aceste schimbări, eu simțeam că
făceam deja parte din garda veche și-mi amintesc cât de șocat am fost când am văzut prima dată un rezident purtând pantaloni în carouri sau alt articol revoltător de vestimentație. Dar ne aflam în California și schimbările nu puteau fi oprite de nimeni și de nimic.
M-am relaxat și eu treptat, am încetat să mai port cravate, ba chiar am savurat ocazional și marijuana, la petreceri la care mergeam îmbrăcat cu pantaloni evazați.
În anii 1960, cei trei copii ai noștri – al patrulea, Benjamin, s-a născut abia în 1969 – erau prinși în propriile drame cotidiene.
Mergeau la o școală publică în apropiere de casă, își făceau prieteni, luau lecții de pian și chitară, jucau tenis și baseball, învățau să
călărească, se înscriau în Blue Birds și 4-H11 și construiau un țarc pentru cele două căprițe pe care le țineam în curtea din spate.
Amicii lor care locuiau în case mai mici veneau adesea la noi să se joace. Noi locuiam într-o veche casă de stuc în stil spaniol, cu o ușă
principală înconjurată de plante bougainville de un violet aprins și o curte în care aveam un mic heleșteu și o fântână. Cărarea principală care ducea la drum era dominată de o magnolie maiestuoasă, în jurul căreia copiilor mai mici le plăcea să se învârtă
cu tricicletele. Exista și un teren de tenis de cartier, la jumătate de cvartal distanță, unde obișnuiam să joc cu vecinii, iar mai apoi, pe măsură ce au crescut, cu cei trei fii ai mei.
11 Organizații pentru copii și adolescenți.
151
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Familia pe roți, Palo Alto, anii 1960
În iunie 1964 am făcut o vizită familiei mele, în Washington, D.C.
Eram acasă la sora mea, împreună cu cei trei copii, când au venit mama și tata cu mașina. Eu stăteam pe canapea cu Eve, fiica mea, și îl țineam în poală pe Reid. Fiul meu, Victor, se juca pe jos, lângă noi, cu vărul său, Harvey. Tata, care stătea lângă canapea pe un scaun tapițat, ne-a spus că are o durere de cap, iar două minute mai târziu, din senin și fără să spună un cuvânt, și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit. Nu avea puls. Cumnatul meu, cardiolog, avea o seringă și adrenalină în geanta sa de medic, pe care i-am injectat-o în inimă – fără rezultat. Abia mai târziu mi-am amintit că, înainte să
cadă, avea privirea fixată în partea stângă, ceea ce sugera producerea unui atac cerebral în emisfera stângă a creierului, nu un infarct. Mama a intrat imediat în cameră și s-a aruncat pe el. O aud și acum cum se jelea, repetând la nesfârșit: „Myneh Tierehle, Barel”
(Dragul meu Ben). Am început să plâng. Am fost șocat și profund mișcat: era prima oară când o vedeam pe mama atât de tandră și prima oară când înțelegeam cât de mult se iubeau părinții mei.
152
- IRVIN D. YALOM -
Când a venit ambulanța, mama încă plângea, dar a găsit răgazul să
ne spună mie și surorii mele: „Luați-i portofelul.” Am ignorat-o amândoi, fiind chiar foarte critici pentru că se gândea la bani întrun astfel de moment. Dar avea dreptate, desigur: portofelul, cu carduri și bani, a dispărut pentru totdeauna în ambulanță.
Mai văzusem cadavre și înainte – cadavrul de studiu din primul an de medicină, cadavrele văzute la morgă în cadrul cursului de patologie –, dar acum vedeam prima dată cadavrul unui om pe care îl iubeam. Nu s-a mai întâmplat ani buni după asta, până la decesul lui Rollo May. Tata a fost înmormântat la un cimitir din Anacostia, Maryland. La înmormântare, fiecare membru al familiei a aruncat câte o sapă de pământ peste sicriu, cum e obiceiul. Când am dat să
arunc și eu pământul, am amețit atât de tare că probabil aș fi căzut în mormânt de nu m-ar fi prins de braț cumnatul meu. Tatăl meu a murit la fel cum a trăit: în liniște și fără să iasă în evidență. Am rămas, până azi, cu regretul de a nu-l fi cunoscut mai bine. De câte ori am revenit la cimitir și m-am plimbat pe aleile cu rânduri de morminte unde sunt îngropați mama, tata și restul membrilor comunității micului lor ștetl din Cielz, inima mea simte durerea prăpastiei dintre mine și părinții mei și durerea tuturor lucrurilor rămase nespuse.
Uneori, când povestește Marilyn amintirile ei duioase din vremea în care se plimba în parc de mână cu tatăl ei, mă simt îndurerat și tras pe sfoară. Plimbările mele de mână cu tatăl meu unde sunt? Tatăl meu a muncit din greu toată viața lui. Magazinul său era deschis până la 10 seara cinci zile pe săptămână și până la miezul nopții sâmbăta: doar duminicile erau ale lui. Singurele mele amintiri duioase din timpul petrecut cu tata gravitează în jurul duminicilor noastre de șah. Îmi amintesc că a fost întotdeauna mândru de jocul meu, chiar și după ce am început să-l înving, pe la zece sau unsprezece ani. Spre deosebire de mine, el nu era niciodată
deranjat de o înfrângere. Poate tocmai asta stă în spatele pasiunii 153
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
mele de-o viață pentru șah. Poate că jocul oferă un fel de frânturi de legătură cu tatăl meu harnic și blând, care nu a ajuns să mă vadă un adult mai matur.
