Nimeni nu scotea o vorbă pe măsură ce participanții intrau în sală și-și ocupau locurile. La ora 8:30, conducătorul de grup, Dorothy Garwood, terapeut cu practică privată și două doctorate (biochimie și psihologie), s-a ridicat în picioare și s-a prezentat:
„Bun venit în programul pe anul 1964 al institutului NTL de la lacul Arrowhead. Grupul nostru se va întâlni în fiecare zi la aceeași oră, pentru trei ore, timp de opt zile, și aș vrea ca tot ce vorbim, toate comentariile, să se concentreze pe aici și acum.”
A urmat o tăcere prelungită. „Asta e tot”, mă gândeam eu în timp ce priveam în jur la celelalte unsprezece figuri ce radiau perplexitate și unsprezece capete care se mișcau confuze într-o parte și-n cealaltă. După un moment, participanții au început să
reacționeze:
— Cam zgârcită în indicații.
— E o glumă?
133
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
— Nici măcar nu știm cum îi cheamă pe ceilalți.
Niciun răspuns din partea conducătorului. Nesiguranța grupului a început treptat să genereze o energie proprie.
— Este penibil. Ăsta e genul de îndrumare pe care îl vom primi?
— Ești nepoliticos. Ea își face treaba ei. Nu înțelegi că ăsta e un grup procesual? Trebuie să analizăm propria dinamică de grup.
— Exact, eu am bănuiala, ba chiar mai mult decât o bănuială, că
ea știe precis ce face.
— Asta e credință oarbă. Nu mi-a plăcut niciodată credința oarbă. Adevărul e că ne poticnim, iar ea ce face? Că de ajutat e clar că nu ne ajută.
Se făceau pauze între comentarii, participanții așteptând răspunsul liderului. Dar ea a zâmbit și a rămas tăcută.
Au intervenit și alți participanți.
— Și, oricum, cum să rămânem noi aici și acum când nu avem niciun fel de experiență împreună? Ne-am întâlnit azi prima oară.
— Eu mă simt aiurea cu tăceri de genul ăsta.
— Mda, și eu. Am plătit o grămadă de bani ca să nu facem nimic aici, să pierdem timpul.
— Mie îmi place tăcerea. Mă relaxează să stau aici cu voi în liniște.
— Și pe mine. Alunec în meditație. Mă simt centrat, pregătit pentru orice.
În timp ce mă implicam în acest schimb de replici și reflectam asupra lui, am trăit o epifanie – am învățat ceva ce am introdus mai târziu în miezul abordării mele a terapiei de grup. Am fost martorul unui fenomen simplu, dar excepțional de important: expunerea tuturor participanților la un singur stimul (în cazul acesta, indicația conducătorului de grup prin care se cerea menținerea comentariilor în aici și acum), care a provocat răspunsuri diferite. Un singur stimul pentru toți și treisprezece răspunsuri diferite! De ce? O întrebare cu un singur răspuns: Pentru că în sală existau treisprezece lumi interioare 134
- IRVIN D. YALOM -
diferite! Iar aceste treisprezece răspunsuri diferite ar putea fi calea regală
de acces la cele treisprezece lumi diferite.
Ne-am prezentat, pe rând, fără asistența conducătoarei, spunând câte ceva despre viața noastră profesională și motivul pentru care ne aflam acolo. Prilej cu care am constatat că eram singurul psihiatru – mai exista un psiholog, iar restul erau educatori sau cercetători în științe sociale.
M-am răsucit și m-am adresat conducătoarei.
— Tăcerea ta mă intrigă. Ne poți spune ceva despre rolul tău aici?
De data asta a răspuns (pe scurt):
— Rolul meu aici e să fiu lider și să asigur o oglindă pentru sentimentele și fanteziile celorlalți față de lider.
Am continuat să ne vedem șapte zile și am început să examinăm relațiile dintre noi. Psihologul era un tip deosebit de agresiv, care m-a și atacat de multe ori pentru că aș fi fost prea pompos și obositor. La câteva zile după începerea întâlnirilor ne-a relatat un vis în care era urmărit de un uriaș – iar uriașul se pare că eram eu.
În cele din urmă am lucrat destul de bine împreună – eu asupra disconfortului produs de furia lui, el asupra sentimentelor competitive pe care i le trezeam – și am lucrat puțin și asupra neîncrederii reciproce dintre meseriile noastre.
Cum eram singurul medic de la conferință, am fost chemat să
îngrijesc și în cele din urmă să internez un membru al altui grup care dezvoltase o reacție psihotică la tensiunile generate de grupul său. Această întâmplare m-a făcut să fiu și mai conștient de puterea grupurilor mici – putere nu doar de a vindeca, ci și de a face rău.
Pe Dorothy Garwood am ajuns s-o cunosc destul de bine, ba chiar ani mai târziu am ajuns să mergem într-o excursie minunată
împreună, ea cu soțul ei și eu cu Marilyn, în Maui. Nu era nici pe departe o persoană reținută, dar fusese pregătită în tradiția clinicii Tavistock – un mare centru de tratament și pregătire în psihoterapie 135
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
din Londra –, în care liderul rămâne exterior grupului și-și limitează comentariile la observații legate de marile fenomene de grup. Aveam să înțeleg mai clar rațiunea din spatele poziției ei de lider trei ani mai târziu, într-un an sabatic la clinica Tavistock.
Familia noastră de cinci persoane a ajuns prima dată la Palo Alto în 1962, la aproape trei ani de la terminarea armatei. Ne-am apucat imediat să căutăm o casă. Am fi putut achiziționa una în complexul angajaților de la Stanford, dar, la fel ca în Hawaii, ne-am dorit un cartier mai divers. Am cumpărat o casă veche de treizeci de ani (cu adevărat străveche, după standardele californiene), situată la cincisprezece minute de campus. Economia era atât de diferită pe atunci: deși aveam un venit mic, nu am avut nicio problemă în a cumpăra, cu 32.000 de dolari, o casă și aproape jumătate de hectar de pământ. Prețul făcea cât trei salarii anuale la Stanford; economia de azi de la Palo Alto este atât de diferită, că un tânăr profesor ar trebui să strângă treizeci sau patruzeci de salarii anuale pentru o casă similară.
