Compunerea grupului ridică o altă întrebare: dacă pacientul este adecvat și există mai multe grupuri disponibile să primească un membru nou, atunci care ar fi grupul cel mai adecvat pacientului respectiv? Sau să luăm în calcul un alt scenariu (extrem de improbabil): avem o listă cu o sută de pacienți, suficienți pentru douăsprezece grupuri. Cum ar trebui organizate aceste douăsprezece grupuri pentru a obține maximum de eficiență? Cu aceste întrebări în minte, am survolat literatura de cercetare și am scris două capitole academice, dense, foarte detaliate și excesiv de plictisitoare.

Imediat ce am terminat cele două capitole despre selecția pacienților și compunerea grupului, am fost vizitați la Londra de directorul meu de la Stanford, David Hamburg, care mi-a dat vestea șocantă și complet neașteptată că fusesem titularizat mai devreme de către comisia de la Stanford. Titularizarea mea ar fi trebuit să fie luată în considerare abia după încă un an, așa că am fost peste măsură de bucuros de șansa de a fi scutit de încă un an de așteptare încărcată de anxietate. Am ajuns să apreciez și mai mult această

șansă în anii ce au urmat, văzându-i pe colegii și pe pacienții mei trecând prin acest supliciu dureros.

160

- IRVIN D. YALOM -

Vestea titularizării a influențat dramatic scrierea cărții. De-acum nu mai trebuia să scriu pentru profesorii severi, empiriști și veșnic nemulțumiți, pe care mi-i imaginam în comisia de titularizare. Am fost fericit de această eliberare și am început să scriu pentru un cu totul altfel de public: pentru studenții care se chinuiau să învețe cum să le fie utili pacienților lor. Acesta este motivul pentru care restul capitolelor sunt mult mai dinamice, presărate cu viniete clinice; unele de câteva rânduri, altele întinse pe trei sau patru pagini. Dar primele două capitole s-au comportat ca un ciment; atât de enervante, că nu am reușit niciodată să le aduc mai mult la viață.

După douăzeci și cinci de ani de la apariție am publicat cea de-a cincea ediție a Tratatului de psihoterapie de grup, dar chiar și după

patru revizuiri majore, fiecare dintre ele implicând o muncă intensă

de studiu a literaturii de specialitate și de editare, cele două capitole pretitularizare (acum capitolele opt, respectiv nouă) scrise în Londra dar neadaptate, scrise de altcineva, într-un stil bombastic și plat. Sunt hotărât să renovez cele două capitole cu prilejul celei de-a șasea ediții a manualului.

Cei trei copii ai mei, de nouă, doisprezece și treisprezece ani, au fost, desigur, reticenți față de ideea îndepărtării de prietenii lor din Palo Alto, dar au ajuns să iubească anul petrecut la Londra. Fiica noastră, Eve, a fost descumpănită de refuzul primit din partea Parliament Hill School pe motivul abilităților caligrafice nesatisfăcătoare, dar a ajuns să prețuiască școala care a acceptat-o, Hampstead Heath School, o școală pentru fete, unde și-a făcut câțiva prieteni buni, terminând anul cu o caligrafie excelentă, chiar dacă efemeră. Reid a îmbrăcat cu mândrie haina cu dungi roșii și negre și șapca învecinatei University College School. Caligrafia lui precară, chiar mai puțin satisfăcătoare decât a Evei, a fost apreciată

corespunzător, dar trecută complet cu vederea, deoarece era „un jucător de rugby al naibii de bun”, cum mi-a declarat în numeroase rânduri directorul instituției. Victor, de opt ani, a dus-o foarte bine 161

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

la școala britanică din cartier. Nu-i plăcea să doarmă la amiază la școală, dar era peste măsură de bucuros să treacă pe la un magazin de dulciuri în drum spre casă.

Deși la sosirea în Europa am achiziționat o mașină, am folosit-o foarte rar în Londra, deplasându-ne peste tot cu metroul: la Royal Național Theatre, la recitalurile locale de poezie, la British Museum și la Royal Albert Hall. Grație legăturilor lui Marilyn cu cei de la revista literară franco-americană Adam, l-am cunoscut pe Alex Confort, cu care am rămas prieteni până la dispariția sa din anul 2000. Alex a fost unul dintre cele două genii pe care am ajuns să le cunosc îndeaproape – celălalt a fost Josh Lederberg, specialistul în biologie moleculară de la Stanford, laureat al Premiului Nobel. La vremea aceea, Alex își împărțea timpul între soție și amantă, deținând câte o garderobă acasă la fiecare dintre acestea. Minte enciclopedică, era capabil să vorbească la nesfârșit pe orice subiect –

literatură britanică sau franceză; mitologie și artă indiană; obiceiuri sexuale din toată lumea; gerontologie, specializarea sa; opera secolului al XVII-lea. Ne-a povestit că, întrebând-o odată pe soția sa ce-și dorea de Crăciun, aceasta i-a răspuns: „Orice, numai informație nu!”

162

- IRVIN D. YALOM -

Autorul și familia sa, Londra, iarna 1967–1968

Am savurat mereu discuțiile cu el – o minte atât de șarmantă, fertilă și rarisimă. Știam că era foarte atras de Marilyn, dar noi doi am dezvoltat o prietenie care a supraviețuit șederii la Londra, adâncindu-se în timpul vizitelor sale la Palo Alto.

Alex a divorțat în cele din urmă de soția sa, s-a căsătorit cu amanta și a scris lucrarea The Joy of Sex, unul dintre cele mai mari bestselleruri din toate timpurile. Apoi, în principal pentru a scăpa de taxele britanice, s-a mutat în Santa Barbara, la Centrul pentru Studiul Instituțiilor Democratice, grup de specialiști situat la doar câteva ore de Palo Alto. Deși The Joy of Sex este cea mai cunoscută

carte a sa, Alex a scris peste cincizeci de alte cărți, de la lucrări de gerontologie la cărți de poezie și romane. Scria repede, cu multă

ușurință. Am fost uimit și intimidat de fluența sa: prima sa ciornă

era adesea și ultima, în timp ce eu am folosit între zece și douăzeci de ciorne la fiecare carte publicată. Copiii mei i-au cunoscut numele înainte să-l cunoască în persoană, întrucât câteva dintre poemele sale erau incluse într-o antologie de poezie modernă folosită în 163

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

școala lor din Palo Alto. Plimbările cu el prin cartierul nostru erau un deliciu, Alex fiind capabil să recunoască imediat un tril de pasăre, să numească pasărea și să reproducă fără efort sunetele.

Londra ne-a fascinat, dar, fiind niște californieni pursânge, ne-a fost foarte dor de soare. Un agent de turism binevoitor a reușit să

trimită întreaga familie într-o vacanță de o săptămână la Djerba, o insulă de mari dimensiuni din largul coastei tunisiene, locul în care, conform legendei, trăiau mâncătorii de lotus și în care a naufragiat Odiseu. Am vizitat bazarurile, ruinele romane și o sinagogă veche de 2.000 de ani. La intrare am fost întâmpinați de un îngrijitor îmbrăcat în haine arăbești care m-a întrebat dacă sunt unul de-al tribului. Am dat din cap afirmativ, iar el m-a luat de mână și m-a dus la Bimah, altarul din mijlocul sinagogii. Mi-a pus în brațe o Biblie străveche, dar, Slavă Cerului, nu mi-a testat ebraica.

164

- IRVIN D. YALOM -

Capitolul 19

SCURTA ȘI TURBULENTA EXISTENȚĂ A

GRUPURILOR DE ÎNTÂLNIRE

La jumătatea anilor 1960 și începutul anilor 1970, în California, la fel ca în multe alte zone ale țării, a explodat mișcarea grupurilor de întâlnire. Te împiedicai de ele la tot pasul, unele fiind atât de asemănătoare cu grupurile de terapie, că mi-au stârnit interesul.

Universitatea Liberă din Menlo Park, o comunitate de lângă

Universitatea Stanford, afișa reclame pentru zeci de grupuri de dezvoltare personală. Sufrageriile apartamentelor de la Stanford găzduiau o varietate de grupuri de întâlnire: grupuri-maraton de douăzeci și patru de ore, grupuri de psihodramă, grupuri-T, grupuri ale potențialului uman. În plus, mulți studenți de la Stanford căutau experiențe de grup în centrele în creștere din apropiere, ca Esalen; ori, ca alte sute de mii de persoane din toată

țara, se înscriau în EST sau Lifespring, organizații care ofereau întâlniri în grupuri mari care adesea se spărgeau în grupuri mai mici, de întâlnire.

Eram la fel de nedumerit ca toată lumea. Să fi fost aceste grupuri o amenințare, un semn al dezintegrării sociale, precum se temeau mulți? Ori dimpotrivă? Era posibil ca acestea să intensifice în mod eficient dezvoltarea personală? Cu cât erau mai extravagante afirmațiile, cu atât mai gălăgioși fanaticii și cu atât mai stridentă

vocea conservatoare.

Am observat grupuri-T conduse de lideri bine antrenați, în cadrul cărora mi s-a părut că mulți participanți chiar aveau de câștigat de pe urma grupului. Am participat și la grupuri informale destul de nebunești de psihodramă, întrebându-mă dacă nu cumva participanți erau cu adevărat suferinzi psihic. Am participat la grupul-maraton nud de douăzeci și patru de ore de la Esalen, dar 165

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

nu am urmărit efectele experienței asupra grupului. Am rămas cu impresia că o parte dintre cei cincisprezece participanți au beneficiat de pe urma ei, dar nu pot intui care au fost efectele asupra celor mai puțin vorbăreți. Mulți lăudau apariția acestor grupuri experimentale; mulți alții o condamnau. Situația avea nevoie urgentă de o evaluare empirică.

Am audiat o cuvântare ținută de Mort Lieberman, profesor al Universității din Chicago, la o conferință despre terapia de grup, fiind cu adevărat impresionat de lucrările lui. Am rămas de vorbă

până târziu în noapte și ne-am pus de acord să realizăm un studiu ambițios despre efectele grupurilor de întâlnire. Interesele noastre se suprapuneau: el era nu doar un respectat cercetător în științe sociale, ci avea și formare de conducător de grupuri-T și specializare în terapia de grup. Și-a propus să stea un an la Stanford, iar după puțin timp l-am cooptat în echipa noastră pe Matt Miles, profesor de pedagogie și psihologie la Universitatea Columbia, de asemenea cercetător, expert în statistică. Grupurile de întâlnire erau deja evidente în campusul de la Stanford, mulți membri ai corpului didactic fiind îngrijorați că studenții ar fi putut suferi de pe urma confruntărilor forțate, a feedbackului necenzurat și a atitudinii antisistem a grupurilor. Administrația universității era, într-adevăr, atât de alarmată de existența acestor grupuri pe teritoriul campusului, că ne-a autorizat imediat desfășurarea unor cercetări. Pentru a acoperi un eșantion cât mai mare, universitatea ne-a permis să-i recompensăm pe studenți folosind creditele colegiului pentru participarea la grupurile de întâlnire.

Proiectul final de cercetare a inclus un eșantion de 210 studenți, distribuiți aleatoriu în grupul de control sau în unul dintre cele douăzeci de grupuri de întâlnire, urmând a se întâlni câte 30 de ore fiecare. Studenții au primit trei credite pentru participare. Am selectat zece metode actuale populare, alocând câte două grupuri fiecăreia dintre ele:

166

- IRVIN D. YALOM -

Grupuri-T NTL tradiționale

Grupuri de întâlnire (sau dezvoltare personală) Grupuri de terapie Gestalt

Esalen (grupuri de conștientizare senzorială) TA (grupuri de analiză tranzacțională)