- IRVIN D. YALOM -
K.Y. Lum, psihiatru activ în Honolulu. Cu cel din urmă am organizat un grup lunar de prezentări de cazuri la care participau câțiva psihiatri din Hawaii. Tot cu el am organizat un grup de poker compus din psihiatri, cu întâlnire o dată la două săptămâni.
K.Y și cu mine am devenit prieteni pe viață – jocul a rezistat trei decenii.
Într-o zi din primele săptămâni în Hawaii a trecut pe la mine André Tao Kim Hai, un vietnamez în vârstă care locuia chiar după
colț, cu o tablă de șah sub braț: „Joci șah?” Mană cerească! Jucam la același nivel și am jucat zeci și zeci de partide. André se retrăsese în Hawaii după ce lucrase mulți ani ca reprezentant al Vietnamului la Națiunile Unite, dar câțiva ani mai târziu, când a izbucnit Războiul din Vietnam, a părăsit Statele Unite, în semn de protest, mutându-se mai întâi la Paris, iar apoi pe insula Madeira. Prietenia și rivalitatea noastră șahistă au continuat în anii din urmă, când l-am vizitat la ambele sale reședințe ulterioare.
Părinții mei au venit să ne viziteze în Hawaii, la fel ca mama lui Marilyn și sora mea, Jean, împreună cu familia ei. Marilyn și-a făcut prieteni la universitate și așa am ajuns să avem pentru prima oară
viață socială, alcătuind un salon de opt persoane, împreună cu sociologul Reuel Deney, coautor al lucrării The Lonely Crowd, și soția acestuia, Ruth; filosoful și poetul indonezian Takdir Alisjahbana și soția sa de origine germană; și George Barati, dirijor al Orchestrei Simfonice din Hawaii, împreună cu minunata lui soție, o altă Ruth, adeptă a practicilor yoga. Am petrecut multe seri fericite cu ei, citind traduceri ale poeziilor lui Takdir, discutând una dintre cărțile lui Reuel, ascultând muzică sau, cum s-a întâmplat într-o noapte, ascultând o înregistrare cu T.S. Eliot citind Tărâmul pustiit, care ne-a lăsat pe toți abătuți. Îmi amintesc până azi cum se bucura micul nostru grup de un luau8 pe plajă, savurând băuturi hawaiiene și 8 Petrecere cu specific hawaiian.
129
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
fructe, cum sunt guava, lychee, mango, ananas și papaya, preferatul meu. Încă simt aroma frigăruilor cu vită pe care le tăvălea Takdir în sosul său indonezian de alune.
Pokerul, scufundările, plimbările pe plajă, motociclismul, joaca cu copiii și șahul mi-au făcut viața mult mai jucăușă decât fusese înainte. Am iubit stilul informal de viață, sandalele, simplul fapt de a sta pe plajă și a privi oceanul. Mă schimbam; munca nu mai era totul. Cenușia Coastă de Est, cu iernile sale inospitaliere și verile agresiv de fierbinți, nu-mi mai făcea cu ochiul. În Hawaii mă
simțeam acasă și începusem să-mi imaginez că voi rămâne acolo pentru tot restul vieții.
Pe măsură ce se apropia finalul celor doi ani în Hawaii, devenea tot mai presantă decizia locului în care urma să trăim. Între timp publicasem încă două articole profesionale și înclinam tot mai mult spre o carieră academică. Din nefericire, rămânerea în Hawaii nu era o opțiune: școala medicală oferea pregătire doar pentru primii doi ani nonclinici și nu dispunea de un departament de psihiatrie.
Mă simțeam de capul meu și mă apăsa lipsa unui mentor, a unei persoane care să mă ghideze în continuare. Nu mi-a trecut niciodată
prin minte să-i contactez pe profesorii de la Hopkins, John Whitehorn și Jerry Frank. Azi, privind retrospectiv, sunt consternat: de ce nu m-am gândit să le cer un sfat sau o recomandare? Probabil gândeam că mă uitaseră complet după terminarea rezidențiatului.
În loc de asta, am ales calea cea mai puțin imaginativă: anunțurile cu locuri de muncă! Am verificat anunțurile din buletinul Asociației Americane de Psihiatrie și am identificat trei posturi de interes: două de cadru didactic, la Școala Medicală
Stanford și la Școala Medicală a Universității California din San Francisco (UCSF), și unul de medic la Spitalul de Stat Mendota din Wisconsin (interesant doar pentru că acolo lucra eminentul 130
- IRVIN D. YALOM -
psiholog Carl Rogers). Am candidat la toate trei. M-au chemat toate trei la interviu, deci am luat un zbor militar până în San Francisco.
Primul interviu, la UCSF, a fost cu unul dintre seniorii facultății, Jacob Epstein, care la finalul întâlnirii de o oră mi-a oferit un post în domeniul clinic cu un salariu anual de 18.000 de dolari. Cum salariul în anul trei de rezidențiat fusese 3.000 de dolari, iar cel din armată de 12.000, am fost tentat să accept, deși știam că postul îmi va consuma mult timp: nu aveam să fiu doar profesor pentru mediciniști și rezidenți, ci și să conduc o secție extrem de mare și de aglomerată a spitalului.
A doua zi am dat interviu cu David Hamburg, noul șef al Departamentului de Psihiatrie de la Stanford. Școala Medicală și Spitalul Stanford tocmai fuseseră mutate din San Francisco în clădirile nou construite ale campusului Stanford din Palo Alto, iar el fusese însărcinat cu misiunea creării unui departament absolut nou.
Am fost surprins de viziunea semeață, de preocuparea față de domeniu și de înțelepciunea doctorului Hamburg. Și de frazele sale!
Propozițiile sale maiestuoase și complexe ieșeau din gura sa ca un concert de muzică simfonică. În plus, aveam senzația că, pe lângă
îndrumarea sa, aveam să mă bucur de toate resursele și de toată
libertatea academică de care aș fi avut nevoie.
O spun din perspectiva zilei de azi: la vremea aceea nu cred că
știam cum ar putea arăta viitorul meu sau de ce eram în stare. Știam ce înseamnă practică privată, știam că îmi putea oferi o viață
demnă, la fel cum știam că practica privată mi-ar fi adus de trei ori mai mulți bani decât îmi putea oferi Hamburg la Stanford.
Dr. Hamburg mi-a oferit un post de junior (lector) și o leafă de doar 11.000 de dolari pe an – cu 1.000 mai puțin decât salariul din armată. Și mi-a clarificat totodată și politica practicată la Stanford: membrii cu normă întreagă ai corpului didactic erau cărturari și cercetători și nu-și puteau rotunji veniturile prin practică privată.
131
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Discrepanța pronunțată între salariul oferit de Stanford și cel oferit de UCSF m-a șocat inițial, dar cântărind mai bine ofertele, a încetat a mai fi un factor. Deși nu aveam economii și supraviețuiam de la o leafă la alta, banii nu reprezentau o îngrijorare majoră.
Viziunea lui David Hamburg m-a impresionat și mi-am dorit să fac parte din departamentul universitar pe care îl construia. Mi-am dat seama că îmi doream cu adevărat o viață de profesorat și cercetare.
Iar în caz de urgență, mă gândeam că mă puteam bizui pe susținerea financiară a părinților mei și pe venitul potențialei cariere a lui Marilyn. M-am consultat cu ea la telefon și am acceptat postul de la Stanford, anulând zborul către spitalul din Mendota.
132
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 17
IEȘIREA LA LIMAN
În 1964, la trei ani după debutul carierei la Stanford, am participat la un program de opt zile organizat de Institutul Laboratoarelor Naționale de Formare la lacul Arrowhead, în sudul Californiei. Programul de o săptămână oferea multe activități psihologice sociale, dar miezul și motivul pentru care am participat erau întâlnirile zilnice de câte trei ore în grupuri de mici dimensiuni. În dimineața primei întâlniri am ajuns cu câteva minute mai devreme, am ocupat unul dintre cele treisprezece scaune aranjate în cerc și i-am observat pe conducătorul de grup și pe ceilalți participanți sosiți mai devreme. Deși aveam multă
experiență în conducerea grupurilor de terapie și eram serios implicat în cercetarea și predarea terapiei de grup, încă nu fusesem membru într-un grup. Era vremea să remediez lucrul ăsta.
