locuim acolo: aveam foarte puțini bani, dar armata oferea cazare foarte ieftină la Barăcile Schofield. Însă, fiind la fel de entuziasmat ca Marilyn, în câteva zile am închiriat o căsuță în Lanikai, la câțiva pași de una dintre cele mai frumoase plaje din lume. Plaja Lanikai și-a câștigat un loc permanent în mințile amândurora: rămâne cea mai frumoasă din câte am văzut, iar începând de-atunci, de fiecare dată când ajungem pe o plajă cu nisip fin, dar dur, ne uităm unul la celălalt și spunem: „nisip Lanikai”.
Multă vreme după plecarea din Hawaii am revenit regulat pe această plajă, care din nefericire astăzi este foarte erodată. Am locuit un an întreg acolo, până ce am auzit că un amiral care fusese relocat pe neașteptate în Pacificul de Sud își închiria casa situată pe plaja vecină, Kailua. Am închiriat-o imediat. Era atât de aproape de apă, că puteam să fac surf sau scufundări în timp ce eram de serviciu: Marilyn flutura un prosop alb pe verandă când eram căutat la telefon.
123
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
La puțin timp după ce am ajuns am primit scrisori de întâmpinare de la trei generali, din Hawaii, Germania și Franța, urându-mi toți bun venit în baza lor. Confuzia inițială legată de repartiția mea a provocat rătăcirea unor bagaje pe drum, așa încât putem spune că am avut cu adevărat parte de un nou început – am cumpărat toată mobila și așternuturile într-o singură zi, de la un târg de grădină.
Serviciul militar a fost puțin solicitant. Mare parte din timp l-am petrecut într-o unitate spitalicească în care soseau pacienți de la diferite baze din Pacific. În 1960 încă nu izbucnise Războiul din Vietnam, dar mulți dintre pacienții noștri participaseră la acțiuni militare neoficiale în Laos. Mulți dintre cei cu afecțiuni psihice majore fuseseră deja lăsați la vatră și trimiși către spitale de pe Continent. Așa se face că mulți pacienți erau tineri care doar mimau psihoza, în speranța eliberării din serviciul militar.
Unul dintre primii mei pacienți, un sergent cu nouăsprezece ani de serviciu, care se apropia de pensionare, fusese arestat pentru consum de băuturi alcoolice în timpul programului – o acuzație serioasă, ce-i punea în pericol pensionarea și solda. A venit la mine pentru examinare și a răspuns incorect la absolut toate întrebările pe care i le-am pus. Însă fiecare răspuns era atât de aproape de adevăr, că sugera că o parte a minții lui știa răspunsurile corecte: șase ori șapte era patruzeci și unu, Crăciunul pica pe 26 decembrie, masa avea cinci picioare. Nu mai întâlnisem un asemenea caz, dar din discuțiile cu colegii și din căutările în literatura de specialitate, am aflat că era vorba despre un caz clasic de sindrom Ganser (sau cum i se spune mai frecvent, sindromul răspunsurilor aproximative), un tip de tulburare fabricată, în care pacientul mimează boala fără a fi cu adevărat bolnav, poate în încercarea de a evita responsabilitatea unor acțiuni ilicite. Am stat mult cu el în cele patru zile de spitalizare (pacienții care necesitau mai mult de patru zile erau trimiși pe Continent), dar nu am reușit nici măcar un 124
- IRVIN D. YALOM -
singur contact cu sinele său nemincinos. Partea cea mai stranie, pe care am descoperit-o studiind literatura de specialitate în timpul observației de lungă durată care a urmat externării, e că un mare procent din pacienții cu Ganser chiar dezvoltă ani mai târziu tulburare psihotică!
Ne confruntam zilnic cu stabilirea veridicității tulburărilor mintale ale soldaților, care poate doar încercau să scape de armată
pe motive medicale, mimând simptomele. Aproape toți pacienții care ajungeau la noi își doreau să scape din armată, din marină sau de la pușcași – tratam toate ramurile militare –, iar eu și colegii mei eram tulburați de caracterul arbitrar al procesului nostru decizional: normele erau neclare și existau momente în care eram inconsistenți în recomandările noastre.
Responsabilitățile generale erau incomparabil mai lejere față de stagiatură și rezidențiat: după patru ani de stat în gărzi serile și în weekend, armata părea o vacanță lungă de doi ani. Eram trei psihiatri, cu câte o gardă la trei nopți și un weekend din trei, dar de mers noaptea la spital a trebuit să merg doar de câteva ori în toată
perioada serviciului militar. Ne înțelegeam bine între noi și la fel de bine cu șeful nostru ierarhic, colonelul Paul Yessler, un coleg genial, foarte bine informat, care ne asigura o autonomie totală în munca noastră. Deși unitatea psihiatrică, Micul Tripler, se afla la doar 90 de metri de Spitalul Tripler, atmosfera era relaxată, nonmilitară. În Triplerul Mare luam prânzul și făceam uneori consultații în alte departamente, dar dincolo de asta, ajungeam destul de rar pe acolo, uneori trecând săptămâni la rând fără să primesc sau să execut salutul militar.
Dat fiind acest grad de libertate, am decis să continui cercetarea lucrului în grup, formând o varietate de grupuri de terapie: grupuri zilnice cu pacienți internați, grupuri de ambulatoriu pentru soțiile de militari aflate în dificultate, precum și un grup procesual, de care 125
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
mă ocupam în timpul liber, destinat angajaților psihiatrici nonmilitari de la Spitalul de Stat Hawaii, din Kanehoe.
Cel mai util m-am simțit în grupurile pentru soțiile militarilor.
Majoritatea sufereau de pe urma problemelor provocate de strămutarea din mediul familiar, dar câteva dintre ele erau hotărâte să se angajeze într-o muncă profundă de explorare a singurătății și a incapacității stabilirii conexiunilor cu ceilalți membri ai comunității.
Grupul angajaților era mult mai dificil. Ei își doreau o experiență
terapeutică care să fie deopotrivă benefică pe plan profesional și instructivă pentru ei ca viitori conducători de grup. Auziseră că
sunt un terapeut de grup experimentat și mi-au cerut să le conduc grupul. Nu mi-a fost ușor: nu mai condusesem un astfel de grup, dar, mai important, aveam doar un an sau doi de experiență în plus față de ei; însă, din moment ce fuseseră suficient de hotărâți încât să-mi ceară să le conduc grupul, am acceptat. Am înțeles rapid că
intrasem într-o situație dificilă. Un grup nu funcționează dacă
membrii nu sunt dispuși să-și asume anumite riscuri și să dezvăluie gânduri și sentimente intime – un pas esențial, față de care grupul respectiv era extrem de reticent. Am început treptat să înțeleg că, din moment ce principalul instrument profesional al terapeutului este propria persoană, autodezvăluirea problemelor personale prezenta două riscuri: ceilalți vor judeca nu doar caracterul persoanei din fața lor, ci și competența sa profesională. Nu am reușit să rezolv impasul, cu toate că am devenit pe deplin conștient de această situație dilematică, astfel că grupul s-a bucurat de un succes moderat. În viitor am ajuns să înțeleg că pentru a fi un lider eficient în asemenea situații, trebuie să fii dispus să dai exemplul autodezvăluirii prin asumarea unor riscuri în cadrul grupului.
Nu am nicio urmă de dubiu că cei doi ani petrecuți în Hawaii mi-au schimbat viața. Înainte, planurile mele pe termen lung presupuneau revenirea pe Coasta de Est, poate pentru a urma, așa cum sugerase dr. Whitehorn, o poziție academică, ori reîntoarcerea 126
- IRVIN D. YALOM -
la prietenii și familia din Washington, D.C., unde puteam începe să
practic în particular. Dar înghețata, mohorâta și formala Coastă de Est a devenit din ce în ce mai puțin atractivă după câteva luni de soare în Hawaii. Marilyn dorea de ani întregi să plece cât mai departe de Washington, așa că nu ne-a luat mult să cădem de acord: ne doream să rămânem în Hawaii, ori cât mai aproape cu putință.
Înainte de Hawaii, toată viața mea se învârtea în jurul muncii, lăsând prea puțin timp pentru soția și copiii mei. Hawaii mi-a deschis mintea spre frumusețea peisajului. Mi-au atras atenția în special plajele, pe care eu și Marilyn ne-am plimbat ore la rând, ținându-ne de mână exact ca în liceu. Mi-am petrecut mai mult timp cu copiii, mare parte din el în apele calde ale oceanului, învățându-i să înoate, să facă scufundări sau să fac surf cu corpul (cu placa nu am reușit niciodată – nu aveam echilibrul necesar). În serile de vineri îi duceam pe copii, îmbrăcați în pijamale, la fel ca toți copiii din regiune, la cinematograf, să vadă filme cu samurai.
Armata nu a fost de acord să-mi expedieze Lambretta în Hawaii, dar a fost de acord să-mi trimită telescopul, așa că am schimbat, încă din Baltimore, Lambretta cu un telescop reflector mecanic de douăzeci de centimetri, ceva ce-mi doream încă de la primele incursiuni din vremea copilăriei în domeniul făuririi telescoapelor.
Însă, dincolo de câteva zile în care l-am cărat pe vârful muntelui, telescopul nu m-a ajutat cine știe ce în nopțile veșnic încețoșate din Hawaii.
Unul dintre pacienții mei era controlorul de trafic aerian al bazei aviației militare și grație lui m-am bucurat de avantajul prinderii unor zboruri de sfârșit de săptămână către Filipine și Japonia. Am făcut scufundări în apele splendide ale unei mici insule din Filipine și am văzut, în Manila, niște apusuri pe care nu le voi uita niciodată.
În Tokyo am stat la clubul ofițerilor și am explorat orașul. Când mă
rătăceam, săream într-un taxi și-i arătam șoferului cartea de vizită a clubului, pe care era trecută adresa în limba japoneză. Managerul 127
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
clubului m-a avertizat să fiu atent la șofer când îi arăt cartea de vizită: în caz că acesta respiră brusc, să sar urgent din mașina lui, întrucât șoferii de taxi din Tokyo consideră că se înjosesc dacă
recunosc că nu știu o adresă.
La scurt timp după sosirea noastră, Marilyn a primit un post în Departamentul de Franceză al Universității Hawaii. Cel mai mult o încânta ideea de a preda literatură franceză contemporană, având mulți studenți vietnamezi vorbitori de limbă franceză, deși aceștia înțelegeau cu greu ideile lui Sartre despre alienare, în condițiile în care după cursuri mergeau de regulă să facă o baie în apele calde și albastre ale oceanului. Cum Marilyn avea nevoie de mașina noastră
pentru a se deplasa la universitate, am achiziționat o motocicletă
Yamaha plină de energie, cu care am parcurs entuziasmat drumul de treizeci de minute până la Tripler, peste vârful Pall. În timpul șederii noastre a fost inaugurat și Tunelul Wilson, cu trecere prin munte. Am preferat această rută mai scurtă pentru a ajunge la serviciu, bucurându-mă zilnic de experiența intrării în tunel pe vreme senină și ieșirii, aproape invariabile, în miezul unei delicioase ploi calde hawaiiene. Aproape de casa din Kailua funcționa un mic club de tenis cu terenuri pe iarbă, unde jucam în weekenduri împotriva altor cluburi. Unul dintre prietenii din armată m-a învățat să fac scufundări și să folosesc costumul de scafandru, deschizându-mi calea către patruzeci de ani de cercetări extrem de plăcute ale fundului oceanului, cu fauna și creaturile marine care populează apele din Hawaii, Caraibe și multe alte locuri din lume. De câteva ori am făcut scufundări și noaptea, emoția fiind cu totul aparte, din moment ce atunci ies din ascunzători creaturile nocturne, în special crustaceele de mari dimensiuni.
Jack Ross, unul dintre camarazii mei de armată, școlit la Menninger Clinic, mi-a făcut cunoștință cu colegul său de clasă, 128
