La vremea morții tatălui meu, eu abia îmi începeam viața la Stanford. Nu sunt sigur că apreciam cu adevărat pe atunci norocul extraordinar de care aveam parte. Aveam un post la o mare universitate, lucram într-o independență totală și trăiam într-o enclavă, beneficiind, poate, de cea mai bună climă posibilă. N-am revăzut niciodată zăpada (cu excepția vacanțelor la schi). Prietenii mei, majoritatea colegi de la Stanford, erau oameni relaxați și deschiși la minte. Nu am mai auzit niciodată o remarcă antisemită.

Deși nu am fost bogați, Marilyn și cu mine am trăit cu sentimentul că puteam face orice ne doream. Vacanta noastră favorită era la Baja, California, într-un loc modest, dar plin de viață, numit Mulegé. I-am dus și pe copii acolo, la un Crăciun, și s-au bucurat și ei din plin de atmosfera mexicană, condimentată din belșug cu tortillas și piñatas. M-am bucurat împreună cu copiii mei de scufundări și pescuit la suliță, care ne-a asigurat câteva mese delicioase.

În 1964, Marilyn a revenit în Franța, pentru o conferință, și și-a dorit foarte mult ca întreaga familie să facă o excursie în Europa. Ce a urmat a fost mult mai bine de-atât: un an întreg la Londra.

154

- IRVIN D. YALOM -

Capitolul 18

UN AN LA LONDRA

În 1967 am primit premiul pentru carieră profesorală al Institutului Național pentru Sănătate Mentală, oferindu-mi-se oportunitatea de a petrece un an la Londra, la Clinica Tavistock. Mi-am propus să studiez abordarea Tavistock asupra terapiei de grup, lucrând totodată cu toată seriozitatea la un manual de terapie de grup. Am găsit o casă în apropierea clinicii, în Reddington Road, Hampstead, unde familia noastră de cinci persoane (Ben încă nu se născuse) s-a bucurat de un an superb și întru totul memorabil.

A fost un schimb de posturi cu John Bowlby, eminent psihiatru de la Tavistock, el venind în locul meu pentru un an la Stanford.

Cabinetul lui din Londra se afla în inima clinicii, permițându-mi un contact apropiat cu facultatea. De acasă la clinică, la zece străzi distanță, am mers tot anul pe jos, trecând zilnic pe lângă o splendidă biserică de secol XVIII. Curtea micuță de pe teritoriul său conținea câteva rânduri de pietre funerare, unele atât de strâmbe și de șterse, că nu mai puteai citi numele de pe ele. Cimitirul mai mare de peste drum era locul de veci al unor personalități proeminente ale secolelor XIX și XX, printre care scriitoarea Daphne du Maurier.

În apropiere se găsea vila cu coloane maiestuoase în care locuise generalul Charles de Gaulle în timpul ocupației germane din Franța. Era de vânzare, la suma de 100.000 de lire sterline, ceea ce ne-a făcut de mult ori, pe mine și Marilyn, să visăm și să fantazăm că am putea găsi undeva fonduri să o achiziționăm. La doar o stradă depărtare se găsea vila uriașă pe acoperișul căreia au fost filmate scenele de dans dintre Julie Andrews și Dick van Dyke din Mary Poppins. Apoi o luam pe Finchley Road spre Belsize Lane, unde se găsea clădirea anonimă, de patru etaje, în care funcționa Clinica Tavistock.

155

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

John Sutherland, șeful Tavistock, era un scoțian blând și cât se poate de prietenos. M-a întâmpinat plin de curtoazie din prima zi, m-a prezentat angajaților, invitându-mă să particip la toate seminariile clinicii și să observ activitatea grupurilor de terapie conduse de membrii personalului. Am făcut cunoștință cu psihiatrii implicați în terapia de grup, petrecându-mi mai apoi anul în contact permanent cu Pierre Turquet, Robert Gosling și Henry Ezriel. Cu toate că ei, personal, mi-au părut abili și primitori, abordarea lor era bizar de distantă și neangajată. Liderii grupurilor de la Tavistock nu se adresau niciodată în mod direct persoanelor din grup, ci își direcționau absolut toate comentariile spre tavan, limitându-și comentariile doar la remarci despre „grup”. Îmi amintesc de o sesiune de seară, când unul dintre lideri, Pierre Turquet, a spus:

„Dacă toți participanții la acest grup au venit pe ploaia asta oribilă

din cele mai îndepărtate colțuri ale Londrei ca să vorbească despre crichet, atunci eu nu am nicio problemă cu asta.” Liderii de grup de la Tavistock urmau ideile lui Wilfred Bion, concentrate mai mult pe procesele inconștiente ale grupului ca întreg, cu foarte puțin interes pentru zona interpersonală, în afara situațiilor în care sunt implicate leadershipul sau autoritatea. Din cauza asta comentariile lor vizau întotdeauna grupul ca întreg și terapeuții nu se adresau niciodată

indivizilor.

Cu toate că în particular îi simpatizam pe unii psihiatri, în special pe Bob Gosling, care ne-a și invitat la reședința sa din Londra și la casa de la țară, după câteva luni de observație am ajuns la concluzia că abordarea lor era complet ineficientă, fapt demonstrat și de comportamentul pacienților: frecvența era foarte redusă. Exista o regulă conform căreia ședințele se puteau ține doar dacă se prezentau cel puțin patru pacienți, ceea ce nu se întâmpla atât de des pe cât ar fi trebuit.

Mai târziu în decursul anului am participat la o conferință de o săptămână pe tematica terapiei de grup Tavistock în Leeds, 156

- IRVIN D. YALOM -

împreună cu o sută de alți participanți din domeniile educației, psihologiei și afacerilor. Îmi amintesc cu claritate cum a început: participanții au fost instruiți să se separe în cinci grupuri, folosind cinci camere pregătite dinainte în acest scop. La auzul clopoțelului de început, oamenii au dat buzna în camere. Unii participanți s-au luptat pentru pozițiile de conducător, alții au cerut ca ușile să fie închise, nu care cumva grupurile să ajungă prea mari, în timp ce alții insistau să fie explicate regulile de procedură. Atelierul a continuat cu întâlniri neîntrerupte ale grupurilor mici, asistate de un angajat al clinicii care observa și comenta procesele de grup, dar și întâlniri în grupuri largi, la care participau toți angajații prezenți și toți membrii grupurilor, în vederea coagulării unui studiu al dinamicii grupurilor mari.

Deși grupurile Tavistock sunt folosite în continuare ca instrument didactic în studiul dinamicilor de grup și al comportamentului organizațional, din câte știu eu, abordarea Tavistock a dispărut, din fericire, din psihoterapie.

De obicei asistam la un grup mic sau două pe săptămână și participam la prelegeri și conferințe, însă în cea mai mare parte a anului petrecut la Londra am fost complet independent, lucrând din plin la manual. Cei de la Tavistock considerau abordarea mea la fel de dezagreabilă pe cât o consideram eu pe a lor. Când le-am prezentat

rezultatele

cercetărilor

mele

asupra

„factorilor

terapeutici”, bazate pe intervievarea unui mare număr de pacienți ai unor grupuri de succes, angajații britanici au luat în râs fixația americană tipică, pe „satisfacerea clientului”. Fiind singurul american de acolo, m-am simțit izolat și lipsit de sprijin. Un an mai târziu, l-am cunoscut pe John Bowlby și am aflat că trăise aceeași experiență cu personalul de la Tavistock, ajungând chiar să-și imagineze uneori cum pune o bombă în public. Eu m-am simțit atât de izolat și de neapreciat și atât de inconfortabil în pielea mea, că

157

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

am decis să apelez eu însumi la un terapeut, așa cum am făcut în mai multe momente dificile din viața mea.

Existau multe școli de terapie în Marea Britanie pe atunci. Îmi vine în minte imediat numele celebrului psihiatru britanic R.D.

Laing. Din scrierile sale părea să fie un gânditor captivant și original. Inaugurase de puțină vreme Kingsley Hall, o comunitate de tratament pentru pacienții psihotici și terapeuții acestora. În plus, pe pacienți îi trata într-o manieră egalitară, foarte diferită de cea de la Tavistock. Am fost în sală la o conferință susținută de el la clinică, prilej cu care am fost impresionat de inteligența sa și m-am bucurat că viziunea sa iconoclastă tulbura apele instituționale. Însă

mi s-a părut, totodată, și oarecum dezorganizat, înțelegând imediat aluziile unor participanți la conferință cum că ar fi consumat LSD, drogul său preferat pe atunci. Chiar și așa, am vrut să discut cu dânsul despre posibilitatea începerii unei terapii împreună. Îmi amintesc că l-am întrebat despre experiența avută la Esalen, în Big Sur, California, cerându-i detalii despre grupurile-maraton nudiste încercate acolo, despre care pomenise în timpul conferinței. Mi-a dat un răspuns enigmatic: „Eu vâsleam la barca mea, ceilalți la bărcile lor.” Mi-am spus că era prea împrăștiat pentru mine (nu bănuiam nici pe departe că peste doar câțiva ani aveam să particip chiar eu la un maraton nud în Esalen).

După asta am obținut o consultație cu șeful școlii de analiză

kleiniană din Londra. Îmi amintesc că i-am cerut detalii despre insistența cu care mi-a cerut informații despre primii doi ani de viață și l-am întrebat de ce analiza kleiniană ținea în general între șapte și zece ani. La finalul consultației de două ore, el a concluzionat (și eu am confirmat) că scepticismul meu față de abordarea sa era prea mare pentru a putea lucra împreună. În cuvintele sale, „volumul muzicii tale de fundal (adică al rezistenței mele) ar acoperi adevăratele acorduri ale analizei”. Nu ai cum să

nu-i admiri pe britanici pentru elocvența lor!

158

- IRVIN D. YALOM -

În cele din urmă am ales să lucrez cu Charles Rycroft, care fusese analistul lui Laing. Rycroft era unul dintre psihiatrii londonezi de frunte ai „școlii de mijloc”, influențate de analiștii britanici Fairbairn și Winnicott. Ne-am întâlnit timp de zece luni, de două ori pe săptămână. Trecut de jumătatea celui de-al șaselea deceniu de viață, era destul de atent și binevoitor, chiar dacă un pic detașat. De fiecare dată când intram în cabinetul său din strada Harley, care avea un aer dickensian, fiind mobilat cu un covor persan gros, o canapea și două fotolii tapițate confortabile, turtea de îndată în scrumieră țigara pe care o savura între ședințe, mă întâmpina cu o strângere de mână și mă invita politicos să iau loc pe un fotoliu (nu pe canapea), așezat față în față cu al său. Se comporta colegial cu mine. Îmi amintesc mai cu seamă de ziua în care mi-a povestit ce rol jucase în eliminarea lui Masud Khan din societatea psihanalitică –

poveste pe care am reimaginat-o mai târziu în romanul meu Minciuni pe canapea.

Întâlnirile noastre mi-au priit, deși mi-aș fi dorit să fi fost mai activ și să fi interacționat mai mult. Interpretările sale sofisticate nu m-au surprins aproape niciodată ca deosebit de utile, dar cert e că, chiar și așa, după câteva săptămâni anxietatea mea era ameliorată, iar eu mă simțeam din nou capabil să scriu mai eficient. De ce?

Poate din pricina acceptării și empatiei sale autentice. Era extrem de important pentru mine să știu că am pe cineva de partea mea. Ori de câte ori am ajuns mai apoi la Londra, i-am făcut câte o vizită de curtoazie, discutând adesea despre procesul nostru terapeutic. Am apreciat mult candoarea sa când mi-a mărturisit că regreta adeziunea la o doctrină care se limita la interpretări.

Munca mea din Londra s-a concentrat în totalitate pe scrierea manualului. Din moment ce era prima mea carte, a fost nevoie să-mi încropesc o metodă de lucru, sfârșind prin a mă baza masiv pe trei surse: notele cursului ținut rezidenților în anii anteriori, sutele de rezumate ale ședințelor de grup, trimise și membrilor grupurilor, 159

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

și literatura rezultată în urma cercetărilor terapiei de grup, în mare parte accesibilă grație excelentei biblioteci de la Clinica Tavistock.

Nu știam să scriu la mașină (pe atunci, mai nimeni dintre specialiști nu știa să scrie la mașină). Scriam de mână trei sau patru pagini zilnic pe care le dădeam unui dactilograf angajat de mine să bată la mașină seara munca de peste zi, astfel încât eu să o pot revizui a doua zi dimineață.

De unde am început? De la primele întrebări cu care se confruntă

specialistul în terapia de grup: cum selectăm pacienții și cum compunem un grup? Selecția presupune evaluarea măsurii în care este un anume pacient potrivit unui anumit tip de terapie de grup.