- IRVIN D. YALOM -

erau oarecum confuzi în privința unor aspecte ale pregătirii, amintind adesea că ei aveau probleme cu șeful, partenerii, prietenii sau cu controlul furiei și că nu avea sens să se concentreze pe relația cu membrii grupului, din moment ce aceștia sunt oameni cu care nu se vor mai întâlni niciodată.

Ca răspuns la aceste întrebări frecvente, le explicam pacienților că grupul este un microcosmos social și că problemele survenite în grupul terapeutic reproduc sau conțin elemente ale tipurilor de probleme interpersonale pentru care au venit la terapie. Un pas esențial, cum am descoperit în timp. Mai târziu am condus și am publicat rezultate ale unor cercetări care demonstrau că pacienții care erau pregătiți eficient pentru terapia de grup se descurcau mult mai bine în terapie decât cei nepregătiți.

Am continuat să lucrez cu mișcarea grupului-T alți câțiva ani, fiind membru al echipei de ateliere a NTL în Lincoln, New Hampshire, precum și al atelierului de o săptămână pentru directori executivi din Sandusky, Ohio. Le sunt recunoscător până

azi pionerilor grupului-T pentru că mi-au arătat calea de conducere și explorare a grupurilor de orientare interpersonală.

Am introdus, treptat, un program intensiv de formare în terapia de grup pentru rezidenții la psihiatrie, compus din câteva elemente: conferințe săptămânale, observație și discuții postședință cu grupul săptămânal, cerându-le să conducă grupuri săptămânale sub supervizare, dar și să participe la un grup procesual săptămânal, condus de mine împreună cu un coleg.

Cum au reacționat rezidenții de anul întâi, și așa supraaglomerați, la tot acest timp înghițit de învățarea terapiei de grup? Cu destul de multe lamentări! Cei care se împotriveau cel mai tare celor două ore săptămânale de observație au fost unii dintre rezidenții foarte ocupați, aceștia întârziind frecvent sau absentând cu totul. Însă, odată cu trecerea săptămânilor, s-a produs un fenomen neașteptat: pe măsură ce participanții au fost tot mai 143

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

implicați și și-au asumat mai multe riscuri, rezidenții au devenit tot mai interesați de povestea desfășurată sub privirile lor și rata prezenței a crescut semnificativ. Nu după mult timp au ajuns să

numească grupul Yalom’s Peyton Place (parodie după numele unui serial TV din anii 1960). Cred că efectul seamănă cu cel al cufundării într-o poveste sau un roman bine structurat și cred că nerăbdarea terapeuților de a afla ce se întâmplă mai departe este un semn bun.

Eu sunt nerăbdător înainte de fiecare sesiune, fie ea individuală sau de grup, chiar și acum, după cincizeci de ani de practică, curios să

aflu în ce direcție vor evolua lucrurile în continuare. Atunci când lipsește sentimentul acesta, atunci când nu simt nerăbdare înaintea unei ședințe, îmi imaginez că pacientul ar putea să încerce un sentiment similar, așa că fac tot posibilul să confrunt și să schimb astfel de situații.

Ce efect are observația studenților asupra pacienților? Această

întrebare uriașă mi-a dat mult de furcă, cu atât mai mult cu cât am observat ce agitați erau participanții când dincolo de geam se aflau studenți. Am încercat să-i asigur pe pacienți că studenții la psihiatrie se supun acelorași reguli de confidențialitate ca terapeuții profesioniști, dar nici asta nu a ajutat prea mult. Apoi mi-am zis să

încerc un experiment: transformarea prezenței enervante a observatorilor în ceva pozitiv. Le-am cerut membrilor grupului și studenților să facă schimb de locuri pentru douăzeci de minute la finalul ședințelor. Membrii grupului aveau acum șansa de a observa, din spatele geamului, desfășurarea discuțiilor postședință

cu studenții. Un pas care a insuflat multă energie, atât procesului terapeutic, cât și celui pedagogic! Membrii grupului de terapie ascultau cu mult interes observațiile studenților despre ei, iar studenții, simțind că sunt analizați cu atâta atenție, deveneau și mai implicați în observațiile lor. Până la urmă am adăugat încă o etapă: membrii grupului dezvoltau atât de multe emoții legate de comentariile observatorilor și de observatori în sine (pe care îi 144

- IRVIN D. YALOM -

percepeau ca fiind mai încordați decât participanții la grup), încât au solicitat timp suplimentar pentru a discuta despre observațiile lor asupra observatorilor. Așa că am adăugat încă douăzeci de minute, în care studenții se reîntorceau în camera de observație, iar eu și pacienții reveneam în camera ședințelor de grup pentru a discuta despre comentariile observatorilor. Înțeleg că e o practică ce consumă exagerat de mult timp pentru a fi aplicată zilnic, dar consider că acest format a îmbunătățit substanțial eficiența terapiei de grup și a procesului pedagogic.

Toate acestea erau chestiuni foarte noi. Mă bucuram nespus că

nu făceam parte din nicio școală tradițională de terapie. Mi-am dat frâu liber în crearea unor abordări noi și am învățat suficient de multe despre cercetarea rezultatelor pentru a-mi testa ipotezele.

Privind în urmă, mă declar surprins. Mulți terapeuți veterani s-ar fi simțit straniu să se știe observați, însă eu nu am avut nicio problemă cu asta. O încredere care nu se potrivește cu imaginea mea interioară despre mine – undeva, în profunzimi, a supraviețuit adolescentul și tânărul anxios, stingherit și nesigur pe sine. Însă în domeniul psihoterapiei și mai cu seamă al terapiei de grup, am ajuns să mă simt întru totul confortabil asumându-mi riscuri și recunoscându-mi greșelile. Am fost oarecum anxios din pricina acestor inovații, însă cunoșteam anxietatea de ceva vreme și învățasem deja să o tolerez.

La împlinirea vârstei de optzeci de ani, am ținut o petrecere-reuniune acasă, la care i-am invitat pe toți rezidenții din acei ani timpurii de la Stanford. Mulți au amintit despre experiența formării în terapia de grup, specificând că observarea grupului meu a fost, în toată perioada formării lor, singura oportunitate de observare directă a unui clinician experimentat în actul terapeutic. Mi-am amintit, desigur, de propria mea formare la Hopkins și de ferestruica-oglindă prin care observam terapia de grup. Mulțumesc, Jerry Frank.

145

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Cadrele didactice nu sunt promovate pentru activitatea lor pedagogică. Vechea glumă cu publică sau dispari nu e deloc o glumă: în mediul academic, ea este o realitate. Cele douăzeci de grupuri din programul desfășurat în ambulatoriu asigurau un cadru excelent pentru cercetare și publicare. Am analizat modul în care terapeuții îi pot pregăti cel mai bine pe pacienți pentru terapia de grup, am observat maniera de alcătuire a unui grup, am înțeles de ce unii membri abandonau destul de repede terapia de grup și care erau cei mai eficienți factori terapeutici.

Continuând să predau terapia de grup, am realizat cât de multă

nevoie era de un manual exhaustiv, iar toată experiența mea –

conferințele, cercetarea și inovațiile terapeutice – putea fi înglobată

într-un astfel de manual. Am început să schițez manualul la câțiva ani după debutul practicii la Stanford.

Tot în această perioadă am dezvoltat o relație solidă cu Institutul de Cercetare Mintală (MRI)10, un colectiv de clinicieni și cercetători inovatori, cum erau Gregory Bateson, Don Jackson, Paul Watzlawick, Jay Haley și Virginia Satir. Un an întreg am petrecut fiecare zi de vineri, de dimineață până seara, la un curs de terapia familiei reunite, ținut de Virginia Satir, an care m-a făcut să respect eficiența terapiei de familie – un cadru în care se întâlnesc terapeutul și toți membrii unei familii. La vremea aceea, terapia familiei reunite era mult mai vizibilă decât este azi. Cunoșteam cel puțin o duzină de terapeuți din Palo Alto care practicau exclusiv terapia familiei.

Aveam în terapie un pacient cu colită ulcerativă și i-am cerut lui Don Jackson să fie coterapeut la câteva sesiuni de terapie familială.

Am publicat, mai apoi, un articol cu descoperirile noastre. Am mai avut în următorul an câteva familii în terapie, dar în cele din urmă

terapia familială și de grup mi s-au părut mai interesante. Nu am 10 Mental Research Institute, în original.

146

- IRVIN D. YALOM -

mai practicat de atunci terapia familiei, deși le-o recomand adesea pacienților mei. Un alt membru al MRI era Gregory Bateson, antropolog cunoscut și unul dintre autorii din spatele teoriei

„legătură dublă” a schizofreniei. Bateson era un povestitor memorabil și ținea conversații deschise la reședința sa în fiecare seară de joi, la care am participat adesea, cu multă plăcere.

Un alt domeniu care m-a interesat în primul an la Stanford a fost cel al „tulburărilor sexuale”, cu care am făcut cunoștință la Institutul Patuxent, în perioada rezidențiatului, când am lucrat cu infractori sexuali. La Stanford am consultat cu regularitate, în weekenduri, infractorii sexuali internați la Spitalul de Stat Atascadero, iar în următorii ani am primit la terapie un număr de pacienți voyeuriști, exhibiționiști ori suferinzi de alte compulsii sau obsesii sexuale tulburătoare. Am tratat și mulți homosexuali care sufereau, retrospectiv privind, mai degrabă din cauza percepției societății asupra lor. La Stanford am prezentat în cadrul unei prelegeri o parte din munca mea cu acești pacienți și imediat după

prezentare, un chirurg plastician, Don Laub, de la Departamentul de Chirurgie al Stanford, m-a întrebat dacă aș fi interesat să mă

implic în calitate de consultant într-un nou program, în care erau înscriși o serie de pacienți transsexuali care solicitaseră operația de schimbare a sexului (termenul „transgender” încă nu exista pe atunci). La vremea respectivă, în Statele Unite nu se făceau operații de schimbare a sexului, solicitanții acestui tip de intervenție fiind nevoiți să meargă la Tijuana sau Casablanca.

Departamentul de Chirurgie mi-a trimis în următoarele săptămâni aproximativ zece pacienți spre evaluare preintervenție.

Niciunul dintre ei nu suferea de tulburări mintale, ba mai mult, am fost uimit de forța și profunzimea motivației pentru care solicitau schimbarea sexului. Majoritatea erau săraci și munciseră ani mulți ca să strângă banii necesari operației. Toți erau bărbați care-și doreau să devină femei din punct de vedere biologic: chirurgii nu 147

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

erau încă în măsură să ofere operația inversă, din femeie în bărbat, mult mai provocatoare. Departamentul de Chirurgie a desemnat un asistent social să conducă un grup preintervenție care să ofere un antrenament în comportamentul feminin. Am participat și eu la un asemenea exercițiu. Pacienții erau așezați la un bar și învățați să

desfacă genunchii pentru a prinde niște monede în fustă, în loc să

apropie în mod instinctiv genunchii, cum sunt tentați să facă

bărbații în aceste situații.

Proiectul depășea cu mult mentalitatea epocii în care a apărut, iar problemele nu au întârziat să apară: după câteva luni, unul dintre pacienți a ajuns o dansatoare goală într-un club de noapte și spunea tuturor că este creația Spitalului Stanford, iar alt pacient a încercat să dea spitalul în judecată pentru tâlhărie în urma operației.

Proiectul a fost închis, fiind nevoie de mulți ani până ce Stanford a început să ofere din nou acest tip de intervenție.

Primii cinci ani petrecuți de familia mea în Palo Alto, din 1962 în 1967, au coincis cu debutul mișcărilor pentru drepturi civile, pentru încetarea războiului, precum și al mișcărilor hippie și beatnic – toate pornite din zona golfului San Francisco. Studenții din Berkeley au inaugurat Mișcarea Discursului Liber, iar zona Haight-Ashbury din San Francisco s-a umplut de adolescenți fugiți de-acasă. Însă la Stanford, aflat la aproape cincizeci de kilometri depărtare, lucrurile au rămas relativ calme. Joan Baez, împreună cu care Marilyn a participat cândva la o demonstrație antirăzboi, locuia în zonă. În ce mă privește, amintirea cea mai vie din perioada aceea este un concert uriaș al lui Bob Dylan, în timpul căruia Joan Baez a apărut din senin pe scenă pentru câteva melodii. Am devenit fan pe viață