Părinții mei ne-au dat 7.000 de dolari pentru a plăti avansul, dar au fost ultimii bani pe care i-am acceptat din partea lor. Tata a insistat să plătească notele de la restaurante mult după ce mi-am terminat studiile și chiar după ce mi-am întemeiat o familie de șase persoane. Mie mi-a plăcut grija asta a lui față de mine și nu am opus niciodată o rezistență serioasă. Am transmis mai departe generozitatea lui, procedând la fel cu copiii mei adulți (care, la rândul lor, opun puțină rezistență). E și asta o cale de a fi ținut minte: eu mă gândesc tot timpul la tata când plătesc masa copiilor mei. (Și am putut, de asemenea, să le plătim și avansurile la case.) Când m-am prezentat la departamentul meu, am aflat că fusesem numit director medical al unei secții de mari dimensiuni a noului Spital Stanford Veterans Administration, situat la zece minute de facultate și administrat în întregime de angajații acestuia.
136
- IRVIN D. YALOM -
Supervizam rezidenți, organizam un grup procesual pentru studenți (adică un grup în care studiam dinamica relațiilor dintre noi), beneficiam de suficient timp liber ca să particip la conferințe de departament și simpozioane de cercetare, dar, cu toate acestea, nu eram fericit la VA. Simțeam că prea mulți dintre pacienți, aproape toți veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial, nu erau receptivi la abordarea mea terapeutică. E posibil ca avantajele secundare să fi fost pur și simplu prea mari: asigurare medicală
gratuită, locuință și hrană gratuite și un loc confortabil de trăit. La finalul primului an i-am spus lui David Hamburg că întrevedeam puține oportunități de cercetare în domeniile mele de interes la VA.
Întrebându-mă unde aș fi dorit să merg, i-am spus că în ambulatoriul Stanford, centrul programelor de formare a rezidenților, dar și un loc excelent pentru organizarea unui program de terapie în grup în scop de formare și cercetare. Hamburg îmi urmărise munca și participase la câteva dintre prezentările mele clinice în scopuri pedagogice și avea suficientă încredere în mine pentru a fi de acord cu solicitarea mea. M-a ajutat și m-a susținut întotdeauna și mulți ani de-atunci încolo nu am avut niciun fel de responsabilitate administrativă, bucurându-mă de o libertate aproape totală în aprofundarea intereselor mele clinice, pedagogice și de cercetare.
Marilyn a terminat doctoratul în literatură comparată la Johns Hopkins în 1963 (cu o teză intitulată Motivul procesului în operele lui Franz Kafka și Albert Camus). A mers cu avionul la Baltimore pentru examenele orale, le-a luat și a primit doctoratul cu distincție. A revenit, sperând la un post la Stanford, dar a fost devastată de cuvintele șefului Departamentului de Franceză, John Lapp: „Nu angajăm neveste de cadre didactice.”
O generație mai târziu, conștientizând mai profund problemele cu care se confruntă femeile, poate că aș fi căutat un post la o altă
universitate, una cu o mentalitate suficient de avansată încât să o 137
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
evalueze pe Marilyn doar din perspectiva meritelor sale, dar în 1962
gândul acesta nici măcar nu mi-a trecut prin minte, și nici ei. Mi-a părut foarte rău pentru ea. Știam că merita postul de la Stanford, dar am acceptat amândoi situația și am început să căutăm alternative. La scurt timp după asta, Marilyn a fost contactată de decanul disciplinelor umaniste de la proaspăt înființatul Colegiu de Stat din Hayward. Acesta auzise despre ea de la un coleg de la Stanford și a venit până la noi acasă pentru a-i oferi un post de asistent la catedra de limbi străine. Drumul la școală însemna o oră
la dus și una la întors, patru zile pe săptămână; l-a făcut treisprezece ani consecutivi. Salariul de început a fost de 8.000 de dolari – cu 3.000 mai mic decât salariul meu de la Stanford. Dar lefurile noastre ne-au permis să trăim confortabil în Palo Alto, să
plătim o menajeră cu normă întreagă, ba chiar să facem și câteva excursii memorabile. Marilyn a avut parte de o carieră împlinită la Colegiul de Stat California, primind curând titularizarea pe postul de profesor asociat, iar mai apoi pe cel de profesor plin.
În următorii cincisprezece ani la Stanford m-am implicat foarte serios în terapia de grup, din perspectiva clinicianului, profesorului, cercetătorului și cea a autorului de manuale. Am format un grup în ambulatoriu, a cărui activitate a putut fi observată de studenți, cei doisprezece rezidenți în primul an la psihiatrie, printr-o oglindă
dublă, așa cum observasem și eu grupul lui Jerry Frank în studenție. Inițial l-am condus împreună cu un alt cadru didactic, dar începând cu următorul an am adoptat practica conducerii împreună cu un rezident, aceștia fiind înlocuiți în fiecare an.
Abordarea mea a evoluat constant către o formă de leadership mai personală și mai transparentă, tot mai departe de stilul profesional distant. Din moment ce membrii grupului, toți californieni neprotocolari, își spuneau pe numele mic, mi s-a părut din ce în ce mai straniu să le spun pe numele de familie sau să le 138
- IRVIN D. YALOM -
spun pe numele mic, dar să aștept ca ei să-mi spună „Dr. Yalom”, așa că am luat decizia șocantă de a le cere să-mi spună „Irv”. Dar mulți ani am continuat să mă agăț de identitatea profesională
purtând halatul alb, la fel ca restul angajaților de la spitalul Stanford. Într-un final, am renunțat și la halat, considerând că în terapie importante erau onestitatea și transparența, nu autoritatea profesională (halatul nu l-am aruncat niciodată – mai există încă
undeva într-un fund de dulap, acasă – un suvenir al identității mele de medic). Dar, dincolo de dezbrăcarea uniformei, am rămas până
azi cu un mare respect pentru medicină și jurământul lui Hipocrate, cu multele sale clauze, cum ar fi „Îmi voi face meseria cu conștiință
și demnitate” și „Principala mea prioritate va fi sănătatea pacientului”.
După fiecare ședință de grup dictam rezumate extinse, utile pentru înțelegerea mea și pentru predare (instituția mi-a asigurat, cu generozitate, o secretară). De la un punct încolo – nu-mi amintesc care a fost stimulul – m-am gândit că pacienții ar putea beneficia de pe urma lecturării rezumatelor sesiunilor și a reflecțiilor mele postgrup. Asta a dus la un experiment îndrăzneț și cu totul neobișnuit de transparență a terapeutului: a doua zi după
ședință, le trimiteam tuturor membrilor grupului o scrisoare cu copia rezumatului. Fiecare rezumat descria principalele probleme discutate în timpul întâlnirii (de regulă, două sau trei teme), contribuția și comportamentul participanților. Mai notam și despre motivațiile afirmațiilor mele, iar adesea adăugam comentarii despre lucruri pe care mi-aș fi dorit să le spun sau lucruri pe care regretam că le spusesem.
De multe ori sesiunile începeau cu analiza rezumatului sesiunii anterioare. Uneori participanții nu erau de acord cu punctele de vedere exprimate, alteori sesizau omisiuni, dar aproape toate întâlnirile începeau cu mai multă energie și interacțiune ca înainte.
Mi s-a părut un exercițiu atât de util, că am continuat să folosesc 139
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
rezumatele atât timp cât am făcut terapie de grup. Când conduceam grupul împreună cu un rezident, sarcina de a redacta rezumatele îi revenea lui o dată la două săptămâni. Totuși rezumatele presupun atât de mult timp și autoexpunere, că a fost adoptat, după știința mea, de foarte puțini terapeuți de grup, poate chiar de niciunul. Cu toate că au existat terapeuți care au criticat autoexpunerea mea, nu-mi amintesc un singur episod în care împărtășirea gândurilor și sentimentelor mele să nu-i fi ajutat pe pacienți. Cum de mi-a fost atât de ușor să adopt practica expunerii? În primul rând, nu am făcut nicio specializare postuniversitară – nu am urmat cursurile niciunei instituții, fie ea freudiană, jungiană sau lacaniană. Am fost complet independent de regulamente și m-am ghidat doar după
rezultatele mele, atent monitorizate. E posibil să fi jucat un rol și următorii factori: iconoclasmul meu inerent (evident în răspunsul timpuriu la credințele și ritualurile religioase), experiența mea negativă cu un terapeut inexpresiv și impersonal, precum și atmosfera experimentală din noul departament, administrat de un director deschis la minte.
Ședințele săptămânale de departament nu erau tocmai momentele mele preferate: am participat la toate, dar am luat foarte rar cuvântul. Mă interesau prea puțin discuțiile despre finanțarea, obținerea fondurilor, alocările de spațiu și certurile aferente, relația cu celelalte departamente, rapoartele decanului. Ce mă interesa era să-l aud pe David Hamburg vorbind. Îi admiram reflecțiile bine gândite, metodele de rezolvare a conflictelor și, peste toate, uimitoarele sale abilități retorice. Îmi place cuvântul rostit tot așa cum altora le plac concertele și sunt sincer fascinat de cuvintele vorbitorilor cu adevărat talentați.
Lipsa mea de aptitudini administrative era evidentă, astfel că nici nu m-am oferit voluntar, nici nu am fost însărcinat niciodată cu nimic. Sincer, tot ce-mi doream era să fiu lăsat în pace să-mi fac cercetările, să scriu, să fac terapie și să predau. Am început aproape 140
- IRVIN D. YALOM -
imediat să trimit articole revistelor de specialitate. Asta îmi plăcea cel mai mult să fac și prin asta simțeam că am ceva de oferit. Mă
întreb, uneori, dacă nu cumva am mimat lipsa abilităților administrative. E posibil, de asemenea, să mă fi simțit incapabil să
concurez cu ceilalți tineri revoluționari din departament, care luptau neobosiți pentru putere și recunoaștere.
Am decis să particip la conferința de la lacul Arrowhead nu doar pentru experiența de a face parte dintr-un grup, ci și pentru a învăța cât mai multe despre „grupul-T”, un fenomen de grup nonmedical important, apărut în anii 1960, foarte la modă în toată țara („T”-ul din „grupul-T” vine de la „training” – mai precis, dezvoltarea de aptitudini în relațiile interpersonale, dar și în cadrul dinamicii de grup). Fondatorii acestei abordări, lideri ai Asociației Naționale pentru Educație, nu erau clinicieni, ci cercetători ai dinamicilor de grup care-și propuseseră să modifice atitudinile și comportamentul organizațional, iar ulterior să-i ajute pe indivizi să devină mai receptivi unii față de ceilalți. Organizația lor, Laboratoarele Naționale de Formare (NTL)9, ținea seminarii, cunoscute și ca laboratoare sociale, de câteva zile în Bethel și Plymouth, în Maine, după care la lacul Arrowhead, cea la care am participat și eu.
Laboratorul NTL organiza multe activități: grupuri mici de dezvoltare a abilităților, grupuri de discuție și rezolvare de probleme, grupuri de team-building și grupuri de mari dimensiuni.
S-a văzut destul de repede că exercițiile cele mai dinamice și interesante erau de departe cele din micile grupuri T, unde participanții ofereau feedback instantaneu.
Treptat, de-a lungul anilor, pe măsură ce grupurile NTL s-au mutat tot mai la vest și a intrat Carl Rogers în scenă, grupul-T și-a mutat accentul pe schimbarea personală individuală. „Schimbare 9 National Training Laboratories, în original.
