I-am însoțit pe studenți și în două excursii de grup. Prima a fost o călătorie cu vaporul pe Dunăre, într-un moment în care fluviul era împrejmuit de milioane de exemplare orbitoare de floarea-soarelui, complet deschise, cu fața întoarsă spre soare în drumul său de la răsărit la apus. Ziua s-a încheiat cu un tur al Budapestei, gri și austeră sub ocupația rusească, dar încă fermecătoare. Apoi, chiar la finalul semestrului, am însoțit grupa într-o excursie cu trenul la Zagreb, unde ne-am și despărțit unii de ceilalți. Cum pe copii îi lăsasem în campusul Stanford cu bona lor, eu și Marilyn am închiriat o mașină pentru câteva zile și am coborât splendida și memorabila coastă dalmată până la Dubrovnik, traversând apoi idilicul peisajul rural al Serbiei.

Cu toate că timpul meu la Viena a fost dedicat cu precădere cursurilor și studenților, mi-a fost imposibil să rezist comorilor culturale. Marilyn mi-a fost ghid prin muzeul Belvedere, revelându-mi lucrările lui Gustav Klimt și Egon Schiele, pe care i-am așezat de atunci, alături de Vincent Van Gogh, printre pictorii mei preferați.

Cu toate că nu am menționat niciodată numele lui Klimt în discuțiile mele cu editorii germani, ani mai târziu aceștia au ajuns să

folosească imagini din lucrările sale pentru aproape toate traducerile cărților mele în germană.

Copiii s-au plimbat în parcurile înverzite ale orașului, atenți să

nu calce pe iarbă – ca să evite să fie certați de doamnele vieneze mai în vârstă – și au făcut drumeții în pădurile din jurul orașului, unde oamenii se salutau cu un prietenos „Grüss Gott”12. Și, desigur, nu am ratat opera, bucurându-ne de o punere în scenă de neuitat a 12 Expresie în limba germană, aproximativ echivalentă cu românescul „Doamne-ajută“.

173

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Povestirilor lui Hoffman13. Viena ne-a oferit o panoramă opulentă a unei lumi legendare care abia își revenise de pe urma trecutului său nazist. Nici în cele mai nebunești vise nu mi-aș fi imaginat că

patruzeci de ani mai târziu acest oraș avea să premieze una dintre cărțile mele, distribuind 100.000 de exemplare gratuit în cadrul unei sărbători de o săptămână.

Spre finalul șederii noastre am reușit să dau de Viktor Frankl la telefon, m-am prezentat ca profesor de psihiatrie la Stanford și i-am mărturisit că mă confruntam cu niște probleme și aveam nevoie de ajutor. Mi-a spus că era extrem de ocupat, dar a propus să ne vedem în după-amiaza aceleiași zile.

Frankl, un bărbat scund, grizonant și atractiv, m-a întâmpinat amical în ușă, devenind imediat interesat de ochelarii mei de vedere, despre care ar fi vrut să știe unde fuseseră realizați. Nu aveam nici cea mai vagă idee, așa că mi i-am scos de la ochi și i-am dat lui. Erau niște rame ieftine, achiziționate dintr-un lanț

californian numit Four Eyes, iar după o inspecție sumară și-a pierdut interesul față de ei. I-am spus că ramele groase, de culoarea oțelului, ale ochelarilor săi, erau destul de frumoase. A zâmbit și m-a condus în sufragerie, indicându-mi cu o fluturare de mână un corp imens de bibliotecă plin cu traduceri ale lucrării sale Omul în căutarea sensului vieții.

Ne-am așezat într-un colț luminos al sufrageriei sale și Frankl a început conversația scuzându-se că nu vom putea sta foarte mult, întrucât tocmai ce revenise în ziua precedentă dintr-o excursie în Marea Britanie și rămăsese treaz până la patru dimineața răspunzând scrisorilor fanilor săi. Mi s-a părut straniu: parcă ar fi încercat să mă impresioneze. Mai mult, nu m-a întrebat nimic despre motivele care mă făcuseră să-l caut, arătându-se în schimb foarte interesat de comunitatea psihiatrică de la Stanford. Mi-a pus 13 Operă fantastică de Jacques Offenbach.

174

- IRVIN D. YALOM -

multe întrebări, virând imediat, degajat, spre descrierea rigidității comunității psihiatrice vieneze, care refuzase să-i recunoască

contribuțiile. Aveam tot mai mult impresia că mă aflam la petrecerea cu ceai a Pălărierului Nebun14: eu îl căutasem pentru o consultație terapeutică, dar el căuta consolarea mea pentru că fusese tratat nerespectuos de comunitatea profesioniștilor din Viena.

Tânguirile lui s-au întins pe toată durata ședinței, în timpul căreia nu m-a întrebat absolut nimic despre motivul venirii mele la el. În următoarea noastră întâlnire, a doua zi, m-a întrebat dacă ar fi fost posibil să fie invitat pentru a conferenția în fața studenților și angajaților psihiatrici de la Stanford, în California. I-am promis că

aveam să încerc să aranjez ceva.

Omul în căutarea sensului vieții, o carte emoționantă și impresionantă, scrisă în 1946, a fost citită de milioane de oameni din întreaga lume, rămânând până azi una dintre cele mai vândute cărți din domeniul psihologiei. Frankl povestește în paginile ei ce a trăit în timpul Holocaustului și cum a fost salvat de hotărârea sa de a-și împărtăși povestea cu întreaga lume. Am ascultat în mai multe ocazii principala sa prelegere despre sensul vieții: era un vorbitor excelent, iar prelegerile sale erau de fiecare dată inspiratoare.

Cu toate acestea, vizita lui la Stanford, câteva luni mai târziu, a fost destul de problematică. Când ne-a vizitat acasă, împreună cu soția sa, am înțeles că nu se simțea deloc confortabil în cultura californiană informală. Într-un rând, menajera noastră, o tânără

originară din Elveția, care locuia la noi și ne ajuta cu copiii, a venit plângând la noi în urma muștruluirilor lui: îi ceruse o ceașcă de ceai, iar ea i-l servise într-o cupă de ceramică, nu de porțelan.

O demonstrație clinică susținută pentru rezidenții de la Stanford a luat o întorsătură catastrofică. Abordarea lui terapeutică

(logoterapie) consta, în linii mari, în stabilirea, în urma unei 14 Personaj din Alice în Țara Minunilor.

175

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

investigații de zece sau cincisprezece minute, a sensului pe care ar trebui să-l aibă viața pacientului, sens pe care Frankl i-l prescria acestuia într-o manieră cu totul autoritară. La un moment dat în timpul unui interviu demonstrativ, unul dintre rezidenții mai sfidători, cu păr lung și sandale în picioare, s-a ridicat în picioare și a părăsit încăperea în semn de protest, bombănind: „Așa ceva este inuman!” Un moment urât pentru toată lumea, în urma căruia Viktor nu a putut fi îmbunat cu nicio scuză, solicitând insistent ca rezidentul respectiv să fie dat afară din program.

De câte ori am încercat să-i ofer un feedback, acesta a fost interpretat ca o critică răutăcioasă. Am corespondat o vreme după

vizita sa în California, iar la un moment dat mi-a trimis un manuscris, cerându-mi o opinie critică. Un pasaj descria, cu detalii amănunțite, o conferință susținută la Harvard, în timpul căreia audiența s-a ridicat în picioare și l-a aplaudat frenetic de cinci ori la rând. Nu știam cum să procedez: îmi solicitase comentariile totuși așa că după ce m-am chinuit o vreme cu formularea unui răspuns, am decis să fiu sincer. I-am spus, cât de gentil am fost în stare, că o concentrare atât de intensă asupra aplauzelor deturna atenția de la prezentare, iar unii cititori ar fi putut fi tentați să creadă că investea prea mult în momentul aplauzelor. Mi-a răspuns în cel mai scurt timp: „Irv, tu pur și simplu nu înțelegi – nu ai fost acolo: ei CHIAR

s-au ridicat în picioare și mi-au oferit cinci rânduri de aplauze.”

Uneori și cei mai buni dintre noi sunt orbiți de propriile răni și propria nevoie de apreciere.

Am citit foarte recent povestea autobiografică a profesorului Hans Steiner, student al Universității Medicale din Viena în anii 1960, actualmente coleg și prieten la Stanford, care și-a permis o perspectivă cu totul diferită. Hans a avut parte de o experiență

extrem de pozitivă cu Viktor Frankl în timpul studiilor la Viena: l-a descris ca pe un profesor excelent, a cărui abordare creativă era o 176

- IRVIN D. YALOM -

veritabilă gură de aer proaspăt în contrast cu rigiditatea celorlalți profesori de psihiatrie din Viena.

Ani mai târziu am participat împreună cu Frankl la o mare conferință de psihoterapie, unde am asistat la prelegerea sa pornind de la Omul în căutarea sensului vieții. A încântat audiența și a primit ovații răsunătoare, ca de obicei. Ne-am întâlnit la final și m-a îmbrățișat cu căldură, atât el, cât și soția lui. După un alt număr de ani, când lucram la Psihoterapia existențială, am parcurs lucrările sale și am înțeles, mai mult ca niciodată, importanța contribuțiilor sale inovative și esențiale în domeniul nostru. Mai aproape de zilele noastre, am fost captivat de portretul fotografic în mărime naturală

al lui Viktor Frankl, cu prilejul vizitei la o școală de psihoterapie din Moscova care oferă studii doctorale în logoterapie. Privind îndelung portretul, am realizat brusc magnitudinea curajului, dar și profunzimea suferinței sale. Despre traumele ororilor văzute la Auschwitz știam din cartea sa, dar în timpul întâlnirilor timpurii din Viena și Stanford nu fusesem pregătit să empatizez pe deplin cu el sau să-i ofer susținerea pe care aș fi fost capabil să i-o ofer. O

greșeală pe care am știu s-o evit în relațiile viitoare cu alte figuri proeminente ale domeniului, cum ar fi Rollo May.

177

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Capitolul 21

CU FIECARE ZI MAI APROAPE

Scrierea acestor memorii mă obligă să arunc o privire înapoi peste traiectoria muncii mele de-o viață ca scriitor. La un moment dat am făcut o tranziție, de la scrierea unor articole de cercetător și a unor cărți pentru alți universitari la scrieri despre psihoterapie destinate unui public mai larg, iar primele ițe ale acestei metamorfoze le identific începând cu o carte stranie, cu titlu bizar, Cu fiecare zi mai aproape, publicată în 1974. Este cartea în care mă

îndepărtez de limbajul cercetărilor cantitative și încerc să calc pe urmele povestitorilor pe care i-am citit întreaga viață. Habar nu aveam pe atunci că voi ajunge să predau psihoterapie cu ajutorul a patru romane și trei volume de povestiri.

Metamorfoza mea a început la sfârșitul anilor 1970, când am introdus-o în grupul meu de terapie pe Ginny Elkins, beneficiara bursei Stegner pentru scriere creativă la Stanford. Terapia sa a fost problematică din cauza timidității sale extreme și a reticenței de a solicita sau de a oferi atenție grupului. În câteva luni și-a terminat bursa și și-a găsit un post în învățământul seral, fiindu-i imposibil să mai ajungă la întâlnirile grupului.

Ginny își dorea să continue terapia cu mine, individual, dar nu-și permitea tariful Stanford, astfel că i-am propus un aranjament neobișnuit. Am fost de acord să renunț la tarif dacă era și ea de acord să scrie după fiecare sesiune un rezumat în care descrie toate sentimentele și gândurile ne verbalizate în timpul petrecut împreună. Eu, la rândul meu, aveam să fac același lucru, iar rezumatele noastre aveau să ajungă într-un plic sigilat la secretara mea. Apoi, după câteva săptămâni de terapie, fiecare citea rezumatele celuilalt.

178

- IRVIN D. YALOM -

De ce această propunere stranie, neobișnuită? În primul rând, Ginny avea o percepție nerealistă asupra mea – în jargonul psihoterapiei, prezenta un transfer pozitiv în creștere: mă idealiza, era politicoasă cu insistență și se infantiliza în prezența mea. Am considerat că aflarea gândurilor mele brute și necenzurate, dar mai ales a dubiilor și a nesiguranțelor în legătură cu maniera în care aș fi putut să o ajut, ar fi fost un instrument de testare a realității util pentru ea. Am decis, așadar, să fiu deschis în terapie, sperând că