150
- IRVIN D. YALOM -
Când au început să se producă aceste schimbări, eu simțeam că
făceam deja parte din garda veche și-mi amintesc cât de șocat am fost când am văzut prima dată un rezident purtând pantaloni în carouri sau alt articol revoltător de vestimentație. Dar ne aflam în California și schimbările nu puteau fi oprite de nimeni și de nimic.
M-am relaxat și eu treptat, am încetat să mai port cravate, ba chiar am savurat ocazional și marijuana, la petreceri la care mergeam îmbrăcat cu pantaloni evazați.
În anii 1960, cei trei copii ai noștri – al patrulea, Benjamin, s-a născut abia în 1969 – erau prinși în propriile drame cotidiene.
Mergeau la o școală publică în apropiere de casă, își făceau prieteni, luau lecții de pian și chitară, jucau tenis și baseball, învățau să
călărească, se înscriau în Blue Birds și 4-H11 și construiau un țarc pentru cele două căprițe pe care le țineam în curtea din spate.
Amicii lor care locuiau în case mai mici veneau adesea la noi să se joace. Noi locuiam într-o veche casă de stuc în stil spaniol, cu o ușă
principală înconjurată de plante bougainville de un violet aprins și o curte în care aveam un mic heleșteu și o fântână. Cărarea principală care ducea la drum era dominată de o magnolie maiestuoasă, în jurul căreia copiilor mai mici le plăcea să se învârtă
cu tricicletele. Exista și un teren de tenis de cartier, la jumătate de cvartal distanță, unde obișnuiam să joc cu vecinii, iar mai apoi, pe măsură ce au crescut, cu cei trei fii ai mei.
11 Organizații pentru copii și adolescenți.
151
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Familia pe roți, Palo Alto, anii 1960
În iunie 1964 am făcut o vizită familiei mele, în Washington, D.C.
Eram acasă la sora mea, împreună cu cei trei copii, când au venit mama și tata cu mașina. Eu stăteam pe canapea cu Eve, fiica mea, și îl țineam în poală pe Reid. Fiul meu, Victor, se juca pe jos, lângă noi, cu vărul său, Harvey. Tata, care stătea lângă canapea pe un scaun tapițat, ne-a spus că are o durere de cap, iar două minute mai târziu, din senin și fără să spună un cuvânt, și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit. Nu avea puls. Cumnatul meu, cardiolog, avea o seringă și adrenalină în geanta sa de medic, pe care i-am injectat-o în inimă – fără rezultat. Abia mai târziu mi-am amintit că, înainte să
cadă, avea privirea fixată în partea stângă, ceea ce sugera producerea unui atac cerebral în emisfera stângă a creierului, nu un infarct. Mama a intrat imediat în cameră și s-a aruncat pe el. O aud și acum cum se jelea, repetând la nesfârșit: „Myneh Tierehle, Barel”
(Dragul meu Ben). Am început să plâng. Am fost șocat și profund mișcat: era prima oară când o vedeam pe mama atât de tandră și prima oară când înțelegeam cât de mult se iubeau părinții mei.
152
- IRVIN D. YALOM -
Când a venit ambulanța, mama încă plângea, dar a găsit răgazul să
ne spună mie și surorii mele: „Luați-i portofelul.” Am ignorat-o amândoi, fiind chiar foarte critici pentru că se gândea la bani întrun astfel de moment. Dar avea dreptate, desigur: portofelul, cu carduri și bani, a dispărut pentru totdeauna în ambulanță.
Mai văzusem cadavre și înainte – cadavrul de studiu din primul an de medicină, cadavrele văzute la morgă în cadrul cursului de patologie –, dar acum vedeam prima dată cadavrul unui om pe care îl iubeam. Nu s-a mai întâmplat ani buni după asta, până la decesul lui Rollo May. Tata a fost înmormântat la un cimitir din Anacostia, Maryland. La înmormântare, fiecare membru al familiei a aruncat câte o sapă de pământ peste sicriu, cum e obiceiul. Când am dat să
arunc și eu pământul, am amețit atât de tare că probabil aș fi căzut în mormânt de nu m-ar fi prins de braț cumnatul meu. Tatăl meu a murit la fel cum a trăit: în liniște și fără să iasă în evidență. Am rămas, până azi, cu regretul de a nu-l fi cunoscut mai bine. De câte ori am revenit la cimitir și m-am plimbat pe aleile cu rânduri de morminte unde sunt îngropați mama, tata și restul membrilor comunității micului lor ștetl din Cielz, inima mea simte durerea prăpastiei dintre mine și părinții mei și durerea tuturor lucrurilor rămase nespuse.
Uneori, când povestește Marilyn amintirile ei duioase din vremea în care se plimba în parc de mână cu tatăl ei, mă simt îndurerat și tras pe sfoară. Plimbările mele de mână cu tatăl meu unde sunt? Tatăl meu a muncit din greu toată viața lui. Magazinul său era deschis până la 10 seara cinci zile pe săptămână și până la miezul nopții sâmbăta: doar duminicile erau ale lui. Singurele mele amintiri duioase din timpul petrecut cu tata gravitează în jurul duminicilor noastre de șah. Îmi amintesc că a fost întotdeauna mândru de jocul meu, chiar și după ce am început să-l înving, pe la zece sau unsprezece ani. Spre deosebire de mine, el nu era niciodată
deranjat de o înfrângere. Poate tocmai asta stă în spatele pasiunii 153
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
mele de-o viață pentru șah. Poate că jocul oferă un fel de frânturi de legătură cu tatăl meu harnic și blând, care nu a ajuns să mă vadă un adult mai matur.
La vremea morții tatălui meu, eu abia îmi începeam viața la Stanford. Nu sunt sigur că apreciam cu adevărat pe atunci norocul extraordinar de care aveam parte. Aveam un post la o mare universitate, lucram într-o independență totală și trăiam într-o enclavă, beneficiind, poate, de cea mai bună climă posibilă. N-am revăzut niciodată zăpada (cu excepția vacanțelor la schi). Prietenii mei, majoritatea colegi de la Stanford, erau oameni relaxați și deschiși la minte. Nu am mai auzit niciodată o remarcă antisemită.
Deși nu am fost bogați, Marilyn și cu mine am trăit cu sentimentul că puteam face orice ne doream. Vacanta noastră favorită era la Baja, California, într-un loc modest, dar plin de viață, numit Mulegé. I-am dus și pe copii acolo, la un Crăciun, și s-au bucurat și ei din plin de atmosfera mexicană, condimentată din belșug cu tortillas și piñatas. M-am bucurat împreună cu copiii mei de scufundări și pescuit la suliță, care ne-a asigurat câteva mese delicioase.
În 1964, Marilyn a revenit în Franța, pentru o conferință, și și-a dorit foarte mult ca întreaga familie să facă o excursie în Europa. Ce a urmat a fost mult mai bine de-atât: un an întreg la Londra.
154
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 18
UN AN LA LONDRA
În 1967 am primit premiul pentru carieră profesorală al Institutului Național pentru Sănătate Mentală, oferindu-mi-se oportunitatea de a petrece un an la Londra, la Clinica Tavistock. Mi-am propus să studiez abordarea Tavistock asupra terapiei de grup, lucrând totodată cu toată seriozitatea la un manual de terapie de grup. Am găsit o casă în apropierea clinicii, în Reddington Road, Hampstead, unde familia noastră de cinci persoane (Ben încă nu se născuse) s-a bucurat de un an superb și întru totul memorabil.
A fost un schimb de posturi cu John Bowlby, eminent psihiatru de la Tavistock, el venind în locul meu pentru un an la Stanford.
Cabinetul lui din Londra se afla în inima clinicii, permițându-mi un contact apropiat cu facultatea. De acasă la clinică, la zece străzi distanță, am mers tot anul pe jos, trecând zilnic pe lângă o splendidă biserică de secol XVIII. Curtea micuță de pe teritoriul său conținea câteva rânduri de pietre funerare, unele atât de strâmbe și de șterse, că nu mai puteai citi numele de pe ele. Cimitirul mai mare de peste drum era locul de veci al unor personalități proeminente ale secolelor XIX și XX, printre care scriitoarea Daphne du Maurier.
