„Trebuie să vă cereți scuze.” Negăsind cu ce să înlocuim cadoul, am început să ne întrebăm dacă nu cumva greșiserăm returnând monedele. În ultima seară în Corfu, ne-am zis să ne bucurăm de cadoul unui prieten de la Oxford: o țigară subțirică cu marijuana.
Nefiind obișnuiți să fumăm marijuana, am ieșit să cinăm la una dintre terasele din zona pieței, desfătându-ne ore întregi cu mâncarea magică, muzica și dansurile. După cină ne-am rătăcit pe străzile din Heraklion, devenind tot mai dezorientați, ba la un moment dat chiar ușor paranoici, crezând că suntem urmăriți de poliție. Nu am reușit să găsim niciun taxi și ne-am repezit pe labirintul de străduțe în căutarea hotelului, dar am ajuns, nu se știe cum, târziu în noapte de-acum, pe o stradă pustie, în fața unui magazin pe vitrina căruia era pictat un bondar auriu – magazinul numismatic al lui Sfica! În timp ce ne holbam uluiți la bondar, a apărut ca prin minune un taxi liber. L-am luat și am ajuns în scurt timp înapoi în siguranța hotelului nostru.
Zborul către Londra era programat abia spre seară, astfel că am avut timp să discutăm despre seara precedentă în timpul unui mic dejun prelungit, în fața tartelor cu brânză specifice Cretei. Deși sceptic din fire, nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva faptul că ajunsesem întâmplător în fața magazinului lui Sfica era de fapt un mesaj misterios. Cu cât am discutat mai mult, cu atât am ajuns la concluzia că făcusem o eroare oribilă, o eroare care putea fi reparată
doar cerându-ne scuze cu disperare în fața domnului Sfica și cumpărând din nou monedele. Ne-am întors la magazin și, sfidând 190
- IRVIN D. YALOM -
interdicția lui Sfica, am pășit înăuntru. Am început să mormăim niște scuze de cum l-am văzut, însă el ne-a tăiat-o scurt ducând un deget în dreptul buzelor, după care s-a întors fără un cuvânt și a scos cele trei monede. Am plătit același preț ca prima oară. Câteva ore mai târziu, în avionul spre Londra, i-am spus lui Marilyn: „Dacă
Sfica și restul comercianților din Creta sunt în cârdășie și el a avut tupeul să-mi vândă de două ori același monede false, atunci tot ce pot spune este: «Mă-nclin, domnule Sfica!»”
După revenirea la Oxford, am dus monedele la Muzeul Ashmolean pentru o expertiză oficială. Am primit verdictul după o săptămână: toate monedele erau false, cu excepția micilor monede romane cumpărate din subsolul evreului bătrân! Și așa a început o viață de aventuri în Grecia.
191
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 23
TERAPIA EXISTENȚIALĂ
M-am întrebat, încă de la începutul rezidențiatului, când am citit Existence, cartea lui Rollo May, și am urmat primele cursuri de filosofie la Hopkins, cum aș fi putut încorpora înțelepciunea trecutului în domeniul meu, psihoterapia. Cu cât citeam mai multă
filosofie, cu atât realizam ce multe idei profunde ignora psihiatria.
Regretam că dețineam o bază atât de șubredă în filosofie, și în domeniile umaniste în general, fiind tot mai hotărât să mă ocup de aceste goluri în educația mea.
Am început să particip la o serie de cursuri de fenomenologie și existențialism pentru studenții de la Stanford, multe dintre ele susținute de Dagfinn Føllesdal, un profesor și un gânditor remarcabil de lucid. Materia mi s-a părut fascinantă, chiar dacă
densă și dificilă, iar cele mai multe probleme le-am avut cu filosofia lui Edmund Husserl și cea a lui Martin Heidegger. Lucrarea celui din urmă, Ființă și timp, mi s-a părut neclară, dar atât de interesantă
că am audiat de două ori cursul lui Dagfinn despre Heidegger. Noi doi aveam să devenim prieteni pe viață. Celălalt profesor de la Stanford care se ocupa de domeniile mele de interes era Van Harvey, șeful de cursă lungă al Departamentului de Studii Religioase de la Stanford, în ciuda agnosticismului său înverșunat.
Am audiat vrăjit prelegerile sale despre Kierkegaard și Nietzsche, două dintre cele mai memorabile cursuri la care am asistat vreodată. Și Van Harvey mi-a devenit prieten apropiat; ne întâlnim și azi, cu regularitate, ca să luăm prânzul împreună și să discutăm despre filosofie.
Viața mea profesională, în ansamblul ei, se modifica: căutam din ce în ce mai rar să mă implic în proiectele științifice conduse de membrii departamentului meu. Când profesorul de psihologie 192
- IRVIN D. YALOM -
David Rosenhan a plecat într-un an sabatic, am preluat cursul său general de psihopatologie pentru studenți, dar a fost ultima oară –
ultimul meu curs de acest tip.
M-am îndepărtat, gradual, de afilierea mea originală cu știința medicală, apropiindu-mă tot mai mult de domeniile umaniste. A fost o epocă interesantă, chiar dacă plină de îndoieli: mă simțeam adesea marginal și simțeam că pierd contactul cu ultimele descoperiri ale psihiatriei, în timp ce în materie de filosofie și literatură eram doar un amator. Am recuperat încet, concentrându-mă asupra gânditorilor cei mai relevanți pentru domeniul meu. I-am studiat pe Nietzsche, Sartre, Camus, Schopenhauer, Epicur/Lucrețiu, ocolindu-i pe Kant, Leibniz, Husserl și Kierkegaard, întrucât nu întrevedeam posibilitatea unor aplicații clinice ale ideilor acestora.
Am avut, de asemenea, șansa de a audia cursurile profesorului de engleză Albert Guerard, remarcabil critic literar și romancier, bucurându-mă mai apoi de onoarea de a preda alături de el. El și soția lui, Maclin – scriitoare și ea –, au devenit prietenii noștri apropiați. Profesorul Guerard a inițiat la începutul anilor 1970 un nou program doctoral în gândire și literatură modernă, în care eu și Marilyn am fost cooptați ca profesori. Am început să predau mai mult în domeniul umanist decât în cel medical. Unul dintre primele cursuri din programa de studii doctorale era intitulat „Psihiatrie și biografie”, ținut de mine împreună cu Tom Moser, șeful Departamentului de Engleză de la Stanford, ulterior bun prieten.
Împreună cu Marilyn, am ținut cursul „Moartea în ficțiune”; iar împreună cu Dagfinn Føllesdal, cursul „Filosofie și psihiatrie.”
Lecturile mele s-au mutat masiv în zona existențialiștilor din literatură și filosofie: autori precum Dostoievski, Tolstoi, Beckett, Kundera, Hesse, Mutis și Hamsun nu erau preocupați în primul rând de problematica claselor sociale, de chestiunile amoroase, sexuale, de mister sau răzbunare – subiectele lor erau mult mai 193
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
profunde, atingând chiar parametrii existenței. S-au luptat să
găsească sens într-o lume fără sens, confruntând fățiș
inevitabilitatea morții și a izolării. Dileme fatale, cu care rezonam pe deplin. Simțeam că ei spun povestea mea: și nu doar povestea mea, ci a fiecărui pacient consultat vreodată de mine. Am început să
înțeleg tot mai bine că multe dintre problemele cu care se confruntau pacienții mei – îmbătrânire, pierdere, moarte, decizii majore de viață, cum ar fi ce profesie să urmezi sau cu cine să te căsătorești – erau adesea abordate mult mai convingător de către romancieri și filosofi decât de specialiștii domeniului meu.
Mi-a încolțit în minte ideea că aș fi putut scrie o carte care să
valorifice o parte din ideile literaturii existențiale în psihoterapie, temându-mă totodată ca nu cumva un asemenea pas să fie prea arogant. Oare filosofii autentici nu ar fi întrevăzut prin poleiala mea subțire de informații? Am lăsat deoparte aceste scrupule și am început lucrul, însă de anxietatea personajului prefăcut din fundal nu am reușit să scap niciodată. Îmi dădeam seama că acesta era un formidabil proiect de lungă durată. Mi-am aranjat ziua astfel încât să pot dedica patru ore în fiecare dimineață scrisului și cititului în micul meu birou improvizat în garaj, iar la amiază să parcurg drumul de douăzeci de minute cu bicicleta până la Stanford, pentru a-mi petrece restul zilei cu studenții și pacienții.
Pe lângă literatura academică, am conspectat și teancurile de note clinice despre pacienți. Am încercat iar și iar să-mi golesc mintea de preocupările de zi cu zi și să meditez la experiența ireductibilă a ființei. Adesea eram invadat de gânduri legate de moarte, atât în stare de trezie, cât și în somn. La începutul lucrului la carte am avut un vis atât de puternic, încât mi-l amintesc până azi de parcă l-aș fi visat noaptea trecută.
Mama, împreună cu rudele și prietenii săi, toți morți astăzi, stauașezați pe niște rânduri de scări, O aud pe mama strigându-mă – ba 194
- IRVIN D. YALOM -
chiar țipând după mine. Din grupul de oameni, o observ cuprecădere pe mătușa Minnie, care stă complet nemișcată pe treaptacea mai de sus. Apoi începe să se miște, la început ușor, apoi tot mairepede, până ce vibrează mai ceva ca un bărzăune. În momentulacela, toți oamenii așezați pe trepte, toți adulții din copilăria mea, azimorți, încep să vibreze din ce în ce mai repede. Unchiul Abe seîntinde să mă ciupească de obraz, plescăie prietenos din limbă și-mispune „Flăcău drag”, cum făcea de fiecare dată. Apoi se întind șialții să mă prindă de obraz. Ciupiturile lor, la început afectuoase,devin tot mai puternice și dureroase. Mă trezesc îngrozit, la 3
noaptea, cu obrajii pulsându-mi.
Visul sugerează o întâlnire cu moartea. Mai întâi sunt strigat de mama mea moartă, iar apoi văd toate rudele moarte încremenite într-o nemișcare ciudată pe trepte. După care încep să se miște. Îmi atrage atenția mătușa Minnie, cea care înainte de a muri a zăcut un an într-un sindrom paralitic. Un atac devastator o lăsase paralizată
mai multe luni, incapabilă să miște un mușchi în tot corpul, în afară
de ochi. Mă îngrozea să mă gândesc la ea în starea aia. În visul meu, Minnie începe să se miște, dar ajunge foarte repede la delir. Eu încerc să scap de groază imaginându-mi că morții mă ciupesc afectuos de obraz. Dar ciupiturile devin tot mai puternice și răuvoitoare: mă vor lângă ei și este sigur că moartea va veni și după
mine. Imaginea mătușii mele vibrând ca o insectă m-a urmărit zile întregi. Nu am reușit să scap de ea. Paralizia ei generală și dispariția sa cât era încă în viață au fost atât de greu de suportat, că am încercat în vis să îndrept situația, făcând-o să vibreze. S-a întâmplat de multe ori să fiu vizitat de coșmaruri provocate de vizionarea unor filme despre moarte sau violență, în special de filme despre Holocaust. Principala mea metodă de adaptare la teroarea morții?
Evitarea, desigur.
195
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Am trăit cu convingerea că voi muri la șaizeci și nouă de ani, vârsta la care a murit tatăl meu. De când mă știu, îmi amintesc că
despre bărbații din familia Yalom se spuneau două lucruri: că sunt foarte blânzi și că mor de tineri. Cei doi frați ai tatălui meu au murit de infarct când aveau cincizeci de ani, iar pe tata aproape l-a ucis infarctul la patruzeci și șapte de ani. În timpul facultății am studiat fiziologia și am aflat ce impact are dieta asupra afecțiunilor coronariene și de atunci mi-am schimbat brusc și pentru totdeauna obiceiurile alimentare, reducând masiv consumul de grăsimi animale. Am evitat carnea roșie, adoptând treptat o dietă
preponderent vegetariană. Am luat statine zeci de ani, mi-am monitorizat cu atenție greutatea, am făcut mișcare în mod regulat și mi-am oferit surpriza de a trăi mai mult de șaizeci și nouă de ani.
După luni de studiu și reflecție am ajuns la concluzia că miezul unei abordări existențialiste a psihoterapiei trebuie să fie confruntarea noastră cu moartea. Am crezut că acest lucru este justificat de intensitatea și universalitatea spaimei noastre de moarte, dar acum, privind retrospectiv decizia mea, nu pot anula posibilitatea ca viziunea mea să fi fost influențată de propria-mi angoasă legată de moarte. Luni de-a rândul am citit tot ce am găsit legat de moarte, de la Platon la Moartea lui Ivan Ilici, a lui Tolstoi, Moartea și gândirea vestică, a lui Jacques Choron și Negarea morții, de Ernest Becker.
