- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
nu am urmărit efectele experienței asupra grupului. Am rămas cu impresia că o parte dintre cei cincisprezece participanți au beneficiat de pe urma ei, dar nu pot intui care au fost efectele asupra celor mai puțin vorbăreți. Mulți lăudau apariția acestor grupuri experimentale; mulți alții o condamnau. Situația avea nevoie urgentă de o evaluare empirică.
Am audiat o cuvântare ținută de Mort Lieberman, profesor al Universității din Chicago, la o conferință despre terapia de grup, fiind cu adevărat impresionat de lucrările lui. Am rămas de vorbă
până târziu în noapte și ne-am pus de acord să realizăm un studiu ambițios despre efectele grupurilor de întâlnire. Interesele noastre se suprapuneau: el era nu doar un respectat cercetător în științe sociale, ci avea și formare de conducător de grupuri-T și specializare în terapia de grup. Și-a propus să stea un an la Stanford, iar după puțin timp l-am cooptat în echipa noastră pe Matt Miles, profesor de pedagogie și psihologie la Universitatea Columbia, de asemenea cercetător, expert în statistică. Grupurile de întâlnire erau deja evidente în campusul de la Stanford, mulți membri ai corpului didactic fiind îngrijorați că studenții ar fi putut suferi de pe urma confruntărilor forțate, a feedbackului necenzurat și a atitudinii antisistem a grupurilor. Administrația universității era, într-adevăr, atât de alarmată de existența acestor grupuri pe teritoriul campusului, că ne-a autorizat imediat desfășurarea unor cercetări. Pentru a acoperi un eșantion cât mai mare, universitatea ne-a permis să-i recompensăm pe studenți folosind creditele colegiului pentru participarea la grupurile de întâlnire.
Proiectul final de cercetare a inclus un eșantion de 210 studenți, distribuiți aleatoriu în grupul de control sau în unul dintre cele douăzeci de grupuri de întâlnire, urmând a se întâlni câte 30 de ore fiecare. Studenții au primit trei credite pentru participare. Am selectat zece metode actuale populare, alocând câte două grupuri fiecăreia dintre ele:
166
- IRVIN D. YALOM -
Grupuri-T NTL tradiționale
Grupuri de întâlnire (sau dezvoltare personală) Grupuri de terapie Gestalt
Esalen (grupuri de conștientizare senzorială) TA (grupuri de analiză tranzacțională)
Grupuri de psihodramă
Synanon (grupuri confruntaționale de tip „scaunul fierbinte”) Grupuri de orientare psihanalitică
Grupuri-maraton
Grupuri fără conducător, ghidate de înregistrări audio Apoi am recrutat câte doi conducători cunoscuți din toate metodele. Mort Lieberman a construit o colecție consistentă de instrumente pentru măsurarea modificărilor înregistrate de participanți și pentru evaluarea comportamentului liderilor. Am cooptat și o echipă de observatori antrenați care să-i studieze pe membri și pe lideri la fiecare întâlnire. Am demarat acest proiect memorabil imediat ce planul de cercetare a fost aprobat de comisia de resurse umane a universității – a fost cel mai extins și mai riguros studiu asupra acestui tip de grupuri condus vreodată.
La finalul studiului am redactat o monografie de cinci sute de pagini, publicată la Basic Books – Encounter Groups: First Facts.
Concluziile generale au fost impresionante: aproximativ 40% dintre studenții care participaseră la un singur sfert de semestru raportau modificări personale pozitive, care au persistat cel puțin șase luni.
Au existat totuși și șaisprezece „victime” – studenți care au declarat că se simțeau mai rău după experiența de grup.
Eu am scris capitolele care descriu desfășurarea clinică și evoluția fiecărui grup, comportamentul liderilor și efectele asupra celor cu
„abilități înalte de învățare” și a „victimelor”. Capitolul despre victime a primit enorm de multă atenție din direcția opozanților 167
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
mișcării grupurilor de întâlnire, fiind citat în sute de ziare din toată
țara. Pentru dreapta conservatoare, era întocmai muniția de care avea nevoie. Pe de altă parte, capitolul despre studenții cu grad ridicat de învățare, adică numărul mare al celor ce au raportat modificări personale substanțiale în urma participării la douăsprezece întâlniri de grup, nu a primit niciun fel de atenție. O
consecință cu totul nefericită, întrucât eu am simțit foarte limpede dintotdeauna că acest tip de grupuri, bine conduse, au foarte multe de oferit.
Mișcarea grupurilor de întâlnire s-a vaporizat după zece ani – în multe dintre dormitoarele campusului Stanford a fost înlocuită de grupurile de studiere a Bibliei. Și odată cu mișcarea a dispărut și publicul cărții noastre Encounter Groups: First Facts, în afara specialiștilor, care au considerat utile multe dintre instrumentele de cercetare folosite de noi. Este singura carte care nu se mai tipărește, dintre cele scrise de mine. Soția mea nu a agreat niciodată acest proiect, deoarece îmi consuma atât de mult timp și din cauză că o întâlnire esențială de personal m-a împiedicat să o aduc acasă de la Spitalul Stanford după nașterea celui de-al patrulea copil al nostru, Benjamin Blake. A ținut minte că unul dintre recenzorii cărții a spus: „Cred că autorii au muncit într-adevăr foarte mult, deoarece rezultatul este foarte plicticos.”
Am continuat să lucrez la manualul meu de psihoterapie de grup (Tratat de psihoterapie de grup) încă doi ani, iar când am terminat, am zburat la New York pentru a mă întâlni cu editorii cu care vorbise David Hamburg în numele meu. Am luat prânzul cu Arthur Rosenthal, memorabilul creator al Basic Books, alegând să public cu el, deși existau și alte oferte. Rememorându-mi viața în aceste pagini, îmi amintesc în ce măsură mi-a susținut David Hamburg nu doar cercetările, ci și cariera scriitoricească.
168
- IRVIN D. YALOM -
Tratatul de psihoterapie de grup a fost un succes instantaneu, fiind adoptat ca manual, într-un an sau doi de la publicare, de cele mai multe programe de formare în psihoterapie din țară, ulterior și din alte țări. Util în formarea psihoterapeuților de grup, manualul a cunoscut cinci ediții revizuite și s-a vândut în peste 1 milion de exemplare, fapt ce în timp ne-a oferit mie și lui Marilyn un alt nivel de siguranță financiară. La fel ca mulți alți profesori de psihiatrie, mi-am rotunjit veniturile făcând consultații de weekend în diferite spitale psihiatrice, dar publicarea manualului mi-a permis să
abandonez consultațiile de weekend și să accept invitațiile de a conferenția pe tematica terapiei de grup.
Toată perspectiva mea asupra remunerației s-a schimbat radical la aproximativ cinci ani de la publicarea manualului, după o zi în care m-am adresat unei audiențe de mari dimensiuni la Universitatea Fordham din New York. Ca de fiecare dată, am adus cu mine o înregistrare video dintr-o ședință de terapie de grup condusă în ultima săptămână, cu intenția de a o folosi ca material didactic. Doar că videoproiectorul de la Fordham a refuzat să
funcționeze, iar tehnicienii au ridicat din umeri, lăsându-mă în postura descurajantă și stresantă de a improviza toată dimineața.
Am susținut conferințele pregătite după-amiază și o sesiune prelungită de întrebări și răspunsuri cu publicul, astfel că la finalul zilei eram absolut epuizat. La plecarea publicului s-a întâmplat să-mi cadă sub ochi broșura programului, din care am aflat că taxa de participare fusese de 40 de dolari (vorbim de anul 1980). M-am aruncat o privire în sală și am constatat că avea aproximativ șase sute de locuri. Un calcul sumar indica că organizatorii evenimentului rămâneau cu 20.000 de dolari, în timp ce pe mine mă
plăteau cu 400! De atunci înainte am semnat contracte pentru un procent onest din încasări la fiecare conferință, veniturile de conferențiar eclipsându-le curând pe cele de profesor.
169
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 20
SEJUR ÎN VIENA
Imaginea Vienei a planat dintotdeauna în conștiința mea, fiind locul de naștere al lui Freud și leagănul psihoterapiei. Având în minte multe lecturi ale biografiilor lui Freud, m-am simțit acasă
acest oraș legendar, care i-a oferit lumii pe mulți dintre scriitorii mei preferați: Stefan Zweig, Franz Werfel, Arthur Schnitzler, Robert Musil și Joseph Roth. Astfel că în 1970 am acceptat fără să stau pe gânduri oferta celor de la Stanford de a ține un semestru de vară la tabăra studențească Stanford din Viena. Nu la fel de simplă era mutarea acolo: aveam patru copii, de cincisprezece, paisprezece, unsprezece ani, respectiv un an. Am luat cu noi o vecină în vârstă
de douăzeci de ani, prietenă cu fiica noastră, care a locuit cu noi în dormitoarele studențești și ne-a ajutat cu Ben, cel mai mic dintre copii. M-am bucurat de oportunitatea de a lucra cu studenții de la Stanford, iar Marilyn, ca întotdeauna, s-a bucurat de perspectiva unui sejur în Europa.
