S-a ocupat de formarea studenților și a dezvoltat relații apropiate cu principalele profesoare de la Stanford. Munca a devenit prioritară

în mintea ei, iar eu simțeam că neglijează foarte serios mariajul nostru. Se mișca într-un cerc social complet nou: o vedeam din ce în ce mai rar și simțeam că ne îndepărtăm cu adevărat unul de celălalt.

Îmi amintesc cât se poate de clar o seară de rău augur din San Francisco, când, în timpul cinei pe care o luam la Little City Antipasto, i-am spus: „Noua ta viață – noul tău post și implicarea în problemele femeilor – îți priește, dar mie nu prea. Te consumă atât de mult că eu nu mai apuc să mă bucur de relația noastră și cred că

208

- IRVIN D. YALOM -

poate ar trebui să ne gândim la o separ…” Nu am apucat să termin propoziția, deoarece Marilyn a izbucnit într-un bocet gălăgios, atât de gălăgios că ne-am trezit instantaneu cu trei chelneri la masă și toată lumea din restaurant s-a întors către noi.

A fost momentul cel mai greu din relația noastră, survenit într-o perioadă în care ne vedeam frecvent cu Rollo și Georgia. Într-o seară, Rollo, dispus mereu să experimenteze ceva nou, ne-a invitat să încercăm niște ecstasy de calitate superioară primit în dar de el.

Georgia s-a abținut și a jucat rolul supraveghetorului. Nici eu, nici Marilyn nu mai încercaserăm ecstasy, dar cu Rollo și Georgia ne simțeam în siguranță, iar seara s-a dovedit a fi nemaipomenit de relaxată și de vindecătoare. După ce am luat substanța, am stat de vorbă, am cinat, am ascultat muzică, iar eu și Marilyn credem până

în ziua de azi că problemele noastre maritale s-au dizolvat pur și simplu în seara aceea. Ne-am schimbat: am renunțat la emoțiile negative și ne-am prețuit unul pe celălalt mai profund ca niciodată.

Mai mult, schimbarea a fost permanentă! Niciunul dintre noi nu a înțeles-o exact și, inexplicabil, nu am mai încercat niciodată drogul.

Autorul cu Rollo May, circa 1980

209

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

La începutul anilor 1990, cam pe când împlinea optzeci de ani, Rollo a început sufere de atacuri ischemice tranzitorii (AIT), fiind confuz și anxios ore întregi, uneori câte o zi sau două. Georgia mă

suna când episoadele erau severe și atunci mergeam să stau cu Rollo. Vorbeam și ne plimbam pe dealurile din spatele casei sale.

Abia acum, la optzeci și cinci de ani, îi înțeleg cu adevărat anxietatea. Trăiesc momente pasagere de confuzie, când uit unde mă aflu sau ce fac. Asta i se întâmpla lui Rollo, dar nu pentru câteva clipe, ci pentru zile și ore întregi. Totuși, cumva, a reușit să lucreze până la final. Am asistat la una dintre ultimele sale prelegeri publice. Expunerea sa a fost la fel de impresionantă ca întotdeauna, pe un ton calm, dar impunător, însă spre finalul prelegerii a repetat aceeași istorisire relatată cu câteva minute mai devreme. Mi-a părut rău pentru el și le-am amintit adesea prietenilor să fie onești și să-mi spună când vine vremea să mă opresc.

Într-o seară am fost sunați de Georgia. Rollo era pe patul morții și ne ruga să venim cât de repede la ei. Am făcut cu rândul toată

noaptea la căpătâiul său. Își pierduse cunoștința și intrase în edem pulmonar avansat. Respira cu dificultate, trăgând aer adânc în piept, pentru ca în clipa următoare să respire sacadat. A murit întrun final, cu o ultimă suflare convulsivă, cu mine alături, ținând o mână pe umărul său. Georgia m-a rugat să o ajut să-i spele corpul și să-l pregătească pentru antreprenorul de pompe funebre, care avea să-l ridice dimineață ca să-l ducă la crematoriu.

În noaptea aceea, tulburat de moartea lui Rollo și de incinerarea sa iminentă, am avut un vis impresionant, de neuitat: Mă aflu cu părinții și sora mea într-un mall. Vrem să urcăm la etaj. Mă trezesc într-un lift, dar singur – familia mea a dispărut.

Liftul urcă și tot urcă. Când cobor, constat că mă aflu pe o plajă

tropicală. Dar nu-mi găsesc familia, deși îi caut peste tot. Deși 210

- IRVIN D. YALOM -

decorul e minunat – plajele tropicale sunt paradisul pentru mine –,mă simt din ce în ce mai speriat.

Apoi îmi pun pe mine o pijama cu imprimeuri simpatice, cufigura zâmbitoare a Ursului Smokey. Fața lui devine din ce în ce mailuminoasă, până ce ajunge să sclipească. Curând, figura devinepunctul central al visului, ca și cum toată energia onirică ar fi fosttransferată în zâmbetul simpatic al Ursului Smokey.

Visul m-a trezit din somn, dar nu din cauză că m-ar fi speriat, ci din pricina strălucirii emblemei de pe pijama. Parcă ar fi aprins cineva niște reflectoare în dormitor.

Ce stătea în spatele imaginii orbitoare a lui Smokey? Sunt sigur că avea de-a face cu incinerarea lui Rollo. Moartea lui mi-a reamintit de moartea mea, pe care visul o exprimă prin izolarea de familie și ascensiunea interminabilă a liftului. Sunt șocat de viclenia subconștientului meu. Cât de rușine îmi este că o parte din mine a crezut în versiunea hollywoodiană a imortalității ca paradis celest, dotat cu plaje tropicale.

Am adormit tulburat de moartea și de incinerarea lui Rollo, iar visul a încercat să deterifieze experiența, să o îmblânzească, să o facă suportabilă. Moartea apare deghizată într-o călătorie cu liftul în sus, spre o plajă tropicală. Înspăimântătoarea incinerare este transformată într-o cămașă de noapte, pregătită pentru somnul morții, purtând imaginea unui adorabil ursuleț de pluș. Dar teroarea este copleșitoare și imaginea Ursului Smokey mă smulge din vis.

211

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Capitolul 25

MOARTE, LIBERTATE, IZOLARE ȘI SENS

Multă vreme, în anii 1970, m-am gândit constant la manualul de psihoterapie existențială, dar proiectul părea atât de împrăștiat și de uriaș, că nu m-am apucat de scris până într-o zi în care am primit vizita lui Alex Confort. Îmi amintesc că am stat de vorbă în căsuța-studio din copac, refăcută. M-a ascultat cu atenție în timp ce i-am povestit despre lecturi și despre ideile pentru carte. După vreo oră

și jumătate m-a oprit și a proclamat solemn: „Irv, te-am ascultat, te-am auzit și declar cu toată încrederea că a sosit vremea să te oprești din citit și să te apuci de scris”.

Exact ce-mi trebuia! M-aș fi zbătut alți câțiva ani până să mă apuc de scris. Alex știa bine ce înseamnă să scrii o carte – publicase peste cincizeci de volume – și tonul său convingător și încrederea pe care mi-o acorda mi-au eliberat mintea ca să pot începe elaborarea lucrării. Sincronizarea era perfectă, întrucât tocmai ce fusesem invitat să petrec un an universitar la Centrul Stanford pentru Studii Avansate în Științe Comportamentale. În anul academic 1977–1978

am primit puțini pacienți, concentrându-mă aproape în totalitate asupra scrisului. Din păcate, nu am profitat pe cât aș fi putut de timpul petrecut acolo ca să-i cunosc pe ceilalți treizeci de universitari proeminenți invitați În cadrul programului, printre care și Ruth Bader Ginsberg, viitor membru al Curții Supreme. Dar m-am împrietenit cu socioloaga Cynthia Epstein, care a rămas în viața noastră până azi.

212

- IRVIN D. YALOM -

Autorul, împreună cu criticul Alfred Kazin și John Kaplan, profesor de drept la Stanford; Centrul pentru Studii Avansate în Științe Comportamentale, 1978.

Am avut atât de mult spor, că am terminat cartea într-un an.

Cartea începe cu relatarea unei întâmplări petrecute la un curs de gastronomie armenească, susținut de Efronia Katchadourian, mama bunului prieten și coleg Herant Katchadourian. Efronia era o bucătăreasă excelentă, dar, cum nu prea vorbea engleză, lecțiile ei se bazau în principal pe demonstrații. Oricât i-aș fi urmat pașii și aș fi respectat combinația de ingrediente folosite, preparatele mele nu ieșeau niciodată atât de gustoase ca ale ei. Desigur că nu e o problemă imposibilă, mi-am spus – am fost și mai atent la demonstrațiile ei, iar la următorul curs am stat cu ochii pe ea în timp ce pregătea bucatele și i le dădea lui Lucy, asistenta ei de-o viață, să le bage la cuptor. Observând-o pe Lucy, am constatat ceva extraordinar: în drum spre cuptor, Lucy arunca la întâmplare în vas tot felul de mirodenii care i se păreau ei potrivite! Am fost absolut convins că tocmai mirodeniile acelea făceau diferența.

213

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Am folosit această istorioară introductivă pentru a-i asigura pe cititorii mei că psihoterapia existențială nu era vreo nouă abordare esoterică, ea existând dintotdeauna sub forma unor mirodenii prețioase, dar ascunse, aruncate în compoziție de psihoterapeuții experimentați.

Fiecare dintre cele patru secțiuni ale cărții – moarte, libertate, izolare și sens – descrie sursele, observațiile clinice, precum și operele filosofilor și scriitorilor care m-au inspirat.

Secțiunea cea mai lungă este cea despre moarte. În articolele de specialitate am scris mult despre pacienții aflați în pragul morții, dar în carte m-am concentrat pe rolul pe care îl poate juca conștientizarea morții în terapia pacienților sănătoși din punct de vedere fizic. Privesc moartea ca pe un tunet îndepărtat în timpul picnicului numit viață, dar cred că o confruntare autentică a morții poate schimba felul în care trăim: ne ajută să normalizăm ceea ce este normal și ne încurajează să trăim fără a aduna regrete. Mulți filosofi au exprimat, într-un fel sau altul, lamentările pacienților mei răpuși de cancer: „Ce păcat că am așteptat până acum, când corpul mi-e ciuruit de cancer, ca să învăț să trăiesc.”

Libertatea este preocuparea supremă pentru mulți gânditori existențialiști. În viziunea mea, libertatea se referă la ideea că noi trebuie să fim autorii vieților, deciziilor și acțiunilor noastre, din moment ce trăim într-un univers din care lipsește un scenariu inerent. O asemenea libertate implică atât de multă anxietate, că

mulți dintre noi preferă să paseze povara libertății zeilor sau dictatorilor. Dacă suntem, așa cum spune Sartre, „autorii incontestabili” ai tuturor experiențelor noastre, atunci ideile cele mai prețioase, adevărurile cele mai profunde, însăși fundația convingerilor noastre, sunt toate subminate de conștientizarea faptului că tot ce se petrece în univers este întâmplător.

Al treilea subiect, izolarea, nu se referă la izolarea interpersonală