Literatura academică despre moarte era atât de vastă, de diversă

și atât de frecvent ezoterică și îndepărtată de domeniul psihiatriei, încât am înțeles că o contribuție unică putea veni doar din munca mea cu pacienții. La vremea respectivă, literatura clinică atingea atât de rar subiectul morții, că mi-a fost clar că va trebui să-mi croiesc propriul drum. Însă, oricât aș fi încercat să discut cu pacienții mei despre îngrijorările lor legate de moarte, nu am reușit să-i angajez într-o discuție susținută. Discutam câteva momente 196

- IRVIN D. YALOM -

despre asta, după care schimbam, inevitabil, subiectul. Privind retrospectiv epoca aceea, cred că eu le transmiteam inconștient pacienților că nu eram pregătit să vorbesc despre asta.

Am luat atunci o decizie importantă, decisivă pentru următorii mei zece ani de practică clinică: aveam să lucrez doar cu pacienți care trebuiau să vorbească despre moarte, deoarece se confruntau iminent cu ea. Am început să consult pacienți din departamentul oncologic de la Stanford, ce fuseseră diagnosticați cu cancer în fază

terminală. Am asistat pe atunci la o prelegere susținută Elisabeth Kübler-Ross, pionier în munca cu muribunzii, fiind impresionat de prima întrebare pe care aceasta o adresa pacienților foarte grav bolnavi: „Cât de bolnav ești?” Cred că e o întrebare foarte importantă: transmite enorm de mult – mai precis, transmite faptul că sunt deschis și disponibil să merg cu pacientul acolo unde vrea el, chiar și în cele mai întunecate locuri.

La pacienții muribunzi, cel mai mult m-a șocat imensa lor izolare.

O izolare bidirecțională: pacienții evită să vorbească despre gândurile lor morbide și înfricoșătoare de teamă să nu-i deprime pe membrii familiei și pe prieteni, dar și apropiații pacientului evită

subiectul, pentru a nu-l mâhni și mai mult pe acesta. Cu cât am întâlnit mai mulți pacienți cu cancer, cu atât mai convins am fost că

terapia de grup îi poate ajuta să reducă din izolare. Oncologii cu care am discutat despre planurile mele au fost extrem de circumspecți și neimplicați. Vorbim încă de începutul anilor 1970, când grupurile de genul ăsta erau percepute ca imprudente și potențial nocive. În plus, propunerea mea nu cunoștea precedent: în literatura de specialitate nu exista nicio relatare despre grupuri dedicate bolnavilor de cancer.

Dar, pe măsură ce am acumulat experiență, am devenit tot mai convins că acest tip de grup ar putea oferi foarte multe și am început să împrăștii vorba în comunitatea științifică de la Stanford.

Nu după mult timp am fost vizitat la cabinet de Paula West, o 197

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

pacientă cu cancer de sân intrat în metastază. Ea a jucat un rol esențial în munca mea cu pacienții bolnavi de cancer. Paula îndura metastaze cumplite la nivelul coloanei, dar înfrunta boala cu o grație ieșită din comun. Am descris relația cu ea mai târziu, în povestea „Călătorii cu Paula”, publicată în volumul Mama și sensul vieții. Povestea începe în felul următor:

Când a intrat prima dată în cabinetul meu, am fost captivat pe locde înfățișarea ei: demnitatea ținutei sale, zâmbetul ei radios cu carem-a cucerit, ciuful ei tuns scurt, băiețește, părul alb strălucitor șiceva ce nu pot numi altfel decât luminozitate, care părea să

strălucească din ochii săi înțelepți, de un albastru intens.

„Mă numesc Paula West”, mi-a spus. „Am cancer în fază

terminală. Dar nu sunt un pacient canceros.” Și, într-adevăr, în toțianii călătoriilor noastre, nu am privit-o niciodată ca pe un pacient.

Apoi mi-a descris în propoziții scurte și sacadate istoricul ei medical:cancer la sân diagnosticat cu cinci ani în urmă, extirparea sânului,cancer la celălalt sân, extirparea celuilalt sân. Apoi chimioterapie, cualaiul bine-cunoscut de efecte secundare: amețeli, greață, cădereapărului. Terapie cu radiații; la intensitate maximă. Dar cancerul nua putut fi oprit – s-a extins la craniu, șira spinării și orbitele ochilor.

Cancerul Paulei voia să consume și, în ciuda sacrificiilor aduse demedici – sânii, nodulii limfatici, ovarele, glandele suprarenale – a rămas la fel de vorace.

Când mi-am imaginat-o pe Paula dezbrăcată, am văzut un pieptcu cicatrici în diagonală, fără sâni, carne sau mușchi, precum ruinaunui vas eșuat, iar dedesubtul pieptului, un abdomen purtândurmele intervențiilor chirurgicale, susținut de niște coapse groase,dizgrațioase, umflate de steroizi. Pe scurt, o femeie de cincizeci șicinci de ani, fără sâni, glande suprarenale, ovare, uter și, sunt destulde sigur, fără libido.

198

- IRVIN D. YALOM -

Am apreciat dintotdeauna femeile cu trupuri ferme și grațioase,sâni naturali și o senzualitate aparent relaxată. Însă când amcunoscut-o pe Paula mi s-a întâmplat un lucru ciudat: mi-a părutfrumoasă și m-am îndrăgostit de ea.

Paula a fost de acord să participe la un grup alături de alți trei pacienți muribunzi. Am ținut ședințe de nouăzeci de minute în cinci oameni, într-o cameră confortabilă din clădirea psihiatriei. Am început simplu, afirmând că toți membrii grupului se luptau cu cancerul și că eu credeam că ne putem ajuta unii pe ceilalți împărtășindu-ne gândurile și sentimentele.

Unul dintre participanți era Sal, un bărbat de treizeci de ani întrun scaun cu rotile, care, la fel ca Paula, era plin de viață. Deși avea multiple mieloame avansate (un tip de cancer osos invaziv și foarte dureros care provoacă multe fracturi de oase) și era îmbrăcat în ghips de la gât la coapse, spiritul său era neîmblânzit. Iminența morții îi inundase existența cu un nou sens și îl transformase atât de mult, încât ajunsese să perceapă boala ca pe o misiune. A fost de acord să se alăture grupului, în speranța că ar fi reușit să-i ajute pe ceilalți să găsească o eliberare similară.

Sal a intrat în grupul nostru cu șase luni prea devreme – când grupul era încă prea mic pentru a-i oferi genul de audiență de care avea nevoie dar a găsit alte platforme de exprimare, în special licee, unde se adresa adolescenților cu probleme. L-am auzit transmițându-și mesajul cu vocea sa răsunătoare.

Vreți să vă distrugeți corpul cu droguri? Să-l ucideți cu băutură,iarbă și cocaină? Să-l faceți bucăți în mașini? Să-l omorâți pur șisimplu? Să-l aruncați de pe Golden Gate Bridge? Nu-l mai vreți?

Atunci dați-mi-l mie! Îl vreau eu. Am nevoie de el! Îl iau eu – vreausă trăiesc!

199

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Cuvintele lui m-au zguduit. Forța mesajului său era alimentată

de puterea pe care o investim întotdeauna în cuvintele muribunzilor. Elevii de liceu îl ascultau în liniște, simțind, la fel ca mine, că este autentic, că nu are timp de jocuri și prefăcătorii.

O altă pacientă, Evelyn, grav bolnavă de leucemie, i-a oferit lui Sal un nou prilej de a-și îndeplini misiunea. Evelyn, în scaun cu rotile și cu perfuziile de sânge după ea, a spus grupului: „Știu că

mor: pot să accept asta. De-acum nici nu mai contează. Dar ce contează este fiica mea. Îmi otrăvește ultimele zile de viață!” A descris-o pe fiica ei ca pe „o femeie răzbunătoare și neiubitoare”. Cu câteva luni în urmă se certaseră urât și prostește, pe motiv că fiica ei îi hrănise pisica cu altă mâncare decât de obicei. Nu-și mai vorbiseră de atunci.

După ce a ascultat-o, Sal i-a vorbit simplu, dar cu entuziasm:

„Ascultă ce vreau să-ți spun, Evelyn. Și eu sunt pe moarte. Dă-mi voie să te întreb: cât de mult contează ce anume mănâncă pisica ta?

Cât de mult contează cine cedează primul? Știi că nu mai ai mult de trăit. Hai să nu ne mai prefacem. Dragostea fiicei tale este cel mai important lucru din lume pentru tine. Să nu mori; te rog să nu mori până nu-i spui asta! Altfel îi vei otrăvi viața, ea nu-și va reveni niciodată și va pasa otrava mai departe, către fiica ei! Rupe cercul vicios! Rupe-l, Evelyn!”

Apelul lui Sal a funcționat. Evelyn a murit după doar câteva zile, însă infirmierele de pe secție ne-au povestit că, mișcată de cuvintele lui Sal, femeia a căutat-o pe fiica ei și au avut parte de o împăcare scăldată în lacrimi. Am fost foarte mândru de Sal. Prima victorie a grupului nostru!

După câteva luni simțeam că învățasem suficiente încât să pot lucra cu grupuri mai mari. M-am gândit, de asemenea, că un grup omogen ar fi fost mai eficient. Majoritatea pacienților pe care îi văzusem la consultații aveau cancer la sân în metastază, așa încât am hotărât să creez un grup format din pacienți ce sufereau de 200

- IRVIN D. YALOM -

aceeași boală. Paula s-a apucat foarte serios de recrutări. În urma interviurilor, am acceptat șapte pacienți și am dat drumul la treabă.

Paula m-a surprins din nou, deschizând prima ședință a grupului cu o veche povestire hasidică:

Un rabin stătea de vorbă cu Dumnezeu despre Rai și Iad. „Îți voiarăta Iadul”, i-a spus Dumnezeu rabinului, conducându-l într-oîncăpere în care se afla o masă rotundă. Oamenii așezați în jurulmesei erau flămânzi și disperați. Pe mijlocul mesei se găsea un ceaunimens cu tocană din care se ridica un miros atât de îmbietor că

rabinul a simțit că-i plouă în gură. Fiecare persoană de la masă țineaîn mână o lingură cu coada foarte lungă. Lingurile ajungeau laceaun, dar erau mai lungi decât brațele înfometaților, astfel că

aceștia nu reușeau să aducă mâncarea la gură. Rabinul a văzut câtde rău sufereau oamenii aceștia.

„Acum îți voi arăta Raiul”, i-a spus Dumnezeu rabinului și l-acondus într-o cameră identică cu prima. Aceeași masă mare,rotundă, același ceaun cu tocană. Oamenii așezați la masă țineau înmâini aceleași linguri cu coada lungă – dar aici toți păreau bine hrăniți, erau durdulii, veseli și vorbăreți. Rabinul nu înțelegea.

„Este simplu, dar presupune o anumită abilitate”, i-a spusDumnezeu. „Vezi tu, oamenii din camera asta au învățat să sehrănească unii pe ceilalți.”

Deși am condus grupuri zeci de ani, nu am avut parte niciodată

de o asemenea introducere. Grupul s-a coagulat rapid, iar când un membru dispărea, aduceam pe cineva nou, astfel că am reușit să-l țin vreme de zece ani. Mai târziu i-am invitat pe rezidenții de la psihiatrie să conducă grupul împreună cu mine timp de un an, după care mi s-a alăturat, pentru mai mulți ani, profesorul David Spiegel.